Ieromonah Teofan Mada, Morala, Liturghie si Eshatologie la Sfantul Ioan Gura de Aur - Recenzie

Ieromonah Teofan Mada, Morala, Liturghie si Eshatologie la Sfantul Ioan Gura de Aur - Recenzie Mareste imaginea.

 

Recenzie: Ieromonah Teofan Mada, Morala, Liturghie si Eshatologie la Sfantul Ioan   Gura de Aur, Editura „Agnos”, Sibiu, 2007, Sfanta Manastire Crasna – Prahova, 168 pagini

Cartea Preacuviosului Parinte Ieromonah Dr. Teofan Mada, dedicata Inaltpreasfintitului Parinte Dr. Teofan Savu, in momentul de fata - Arhiepiscopul Iasilor si Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, apare cum nu se poate mai bine, in anul Domnului – 2007, in  care Biserica sarbatoreste comemorarea a o mie sase sute de ani de la nasterea in Ceruri a Sfantului Ioan Gura de Aur. Ea se bucura de binecuvantarea I.PS. Nikodimos – Mitropolit de Ierissou, Sf. Munte si Ardameriou – Grecia, fiind publicata in tanara dar deja (re)cunoscuta editura „Agnos” din Sibiu, condusa fiind, cu multa daruire si devotament de catre tanarul teolog Romeo Petrasciuc si sub indrumarea Sfintei Manastiri Crasna – Prahova, personal a Preacuviosului Parinte Staret - Arhimandritul Nicodim Dimulescu. Lucrarea de fata este rezultatul si rodul mai multor ani de cercetare si studiu profund teologic (zece la numar), pe care autorul i-a intreprins in diferite institutii de invatamant superior din strainatate: Ierusalim, Mirfield, Leeds, Durham, Regensburg si, mai ales Thessalonic – Grecia.

Potrivit afirmatiei Mitropolitului Nikodimos „Parintele Teofan este un teolog contemporan cu o neobosita capacitate de lucru si o bogata activitate in studiile sale, in daruirea si in slujirea sa, un cleric vrednic al Bisericii Ortodoxe Romane, care face cinste Bisericii si Teologiei, oferind totodata, solutii la problemele sociale contemporane, la cerintele gandirii contemporane, fara compromisuri si abateri de la credinta, evlavia si traditia ortodoxa, bine stiind ca Biserica este „ieri, azi si in veci aceeasi”. Preacuviosul Parinte Teofan, prin toata viata si prezenta lui, cu recunoasterea meritelor in studii si daruirea slujirii lui, prin cuvantul scris sau oral, prin vocatia sa catre aprofundarea studiilor sale si in general, prin formarea sa, se dovedeste a fi un cleric vrednic in toate, ce ofera o bogata marturisire a lui Hristos, constituind un exemplu de urmare si imitare, indeosebi pentru tineri si slujitori ai altarelor”.

In Prologul cartii intitulat „Iubirea: asemanarea noastra cu Hristos” autorul scoate in evidenta faptul ca „Pentru Sfantul Ioan Gura de Aur, iubirea este creatoarea fiecarei virtuti si ca relatia dintre virtute si iubire este ciclica: „din iubire se naste virtutea si din virtute iubirea... Cel care are pe una, dobandeste si pe cealalta... Cel care nu iubeste, va savarsi multe rele, iar cel care savarseste raul, nici iubirea nu cunoaste”[1] El a considerat iubirea ca fiind implinirea Legii si a Profetilor. Iubirea „este fortareata care ne pazeste de orice rau”[2], iubirea este „radacina, izvorul si mama tuturor bunurilor”[3], „iubirea este cea mai mare dintre virtuti”[4]. Cu alte cuvinte, iubirea este pacea, bucuria si sanatatea sufletului, iubirea „ne aseamana cu Dumnezeu”[5]. El a fost supranumit de posteritatea crestina drept „profetul iubirii” si s-a considerat ca nimeni, de la Sfantul Apostol Pavel, nu a vorbit atat de sublim despre iubire. Toate trebuie sa fie facuta din si cu iubire si toate trebuie sa fie rabdate, pentru slava lui Dumnezeu. Autorul acestei lucrari, calauzit fiind de Sfantul Ioan Hrisostom, sustine ca iubirea vine din credinta, se arata in sine prin fapte bune si este scopul desavarsirii. Iubirea este desavarsirea dupa Iisus Hristos. Iubirea este desavarsirea dupa Hristos. Iubirea „este semnul caracteristic al slujitorilor lui Dumnezeu, trasatura distinctiva a apostolilor”[6]. „Dar care este dovada iubirii? Aceea, sa iubeasca cineva pe cel care il uraste. Ea este un foc in inima fiecarui crestin adevarat. Iubirea pentru Iisus Hristos este o iubire fara asemanare, fara de care nimeni nu are nimic”[7]. Din iubire izvorasc toate lucrurile bune, ca prietenia, care este adevarata si neclintita, si comuniunea, care poate sa existe numai acolo unde virtutea este desavarsita. „Virtutea este nascuta din iubire si iubirea din virtute. Ele se nasc una din cealalta”[8]. Asadar, iubirea lui Dumnezeu aratata in creatie nu s-a intrupat niciodata. „El nu priveste spre noi intr-un mod obisnuit. El o face cu dragoste, cu o dragoste infinita, o dragoste fara patima, dar invapaiata si intensa, o iubire sincera, indestructibila, o iubire care niciodata nu poate fi inabusita”[9]. Trebuie si putem sa facem totul pentru slava lui Dumnezeu[10]. Exista putere, pace si bucurie in iubirea lui Dumnezeu[11]. Sfantul Pavel – Apostolul Neamurilor, nu a avut grija de nimic in cer si pe pamant atata vreme cat L-a gasit pe Iisus Hristos. „Fiind puternic in iubire, cel mai mare dintre toate darurile, el a stralucit mai luminos decat orice flacara; intocmai ca un fier care este aruncat in foc si devine el insusi foc, asa si Pavel, animat de focul iubirii, devine iubire in sine”[12].

Intocmai ca alti reprezentanti de seama ai Scolii Antiohiene, Sfantul Ioan Gura de Aur preia tema iubirii pure, dezinteresate a lui Dumnezeu[13]. Noi Il cautam pe Dumnezeu nu pentru o rasplata, ci Il iubim pentru ca este mai mare decat orice rasplata. Cand cel drept sufera, nu trebuie sa ne ingrijim de providenta lui Dumnezeu. Noi trebuie sa tinem in toate vointa lui Dumnezeu, singura noastra preocupare fiind implinirea vointei lui sfinte si neschimbatoare. Prin iubire vie si lucratoare, omul isi gaseste adevarata insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Fara iubire, toata existenta omului nu este decat o lupta pentru a-si dobandi independenta si autonomia pe pamant, dar intr-un final o autonomie fata de Dumnezeu. Scopul iubirii este de a-i ajuta pe cei lipsiti: iubirea pentru aproapele este a da lui, in loc sa primesti de la el, pentru ca este mai bucuros a da decat a lua.

Iubirea in Biserica lui Hristos este o virtute universala si de aceea se leaga foarte strans de celelalte virtuti teandrice. Iubirea se leaga cu smerenia, rugaciunea si milostenia. Sfantul Apostol Pavel reliefeaza rolul smereniei, mai cu seama in Filip. 2, 1 – 11, unde o pune in relatie cu chenoza dumnezeiasca a lui Iisus Hristos, adica cu esenta insasi a Bisericii. Sfantul Ioan Hrisostom numeste smerenia „temelia filosofiei noastre”[14], adica temelia vietii in Hristos. Rugaciunea neintrerupta o cere Sfantul de la toti crestinii si accentueaza de asemenea caracterul ei bisericesc. Rugaciunea Bisericii, potrivit Sfantului Ioan, este insasi viata „in Hristos in Duhul Sfant”. Iubirea leaga toate celelalte virtuti ale Harului. Din motivul ca este completarea si cuprinderea acestora, iubirea este „legatura desavarsirii” si „cununa si slava Bisericii”, deoarece ii face pe cei multi un trup, si intr-unul ii cuprinde pe cei multi, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur[15] in acest volum. In Biserica se manifesta asemanarea cu iubirea Sfintei Treimi. In cadrul Bisericii, ca in „trupul iubirii”, toti credinciosii, dupa ce s-au unit si au constituit un trup cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos si il au pe Domnul in fiinta lor, sunt „inradacinati si intemeiati in iubire” si astfel, „impreuna cu toti sfintii”, inteleg „ce este latimea si lungimea si adancimea si inaltimea iubirii lui Hristos, care depaseste orice cunoastere”[16].

In continuarea lucrarii autorul afirma ca iubirea lui Iisus Hristos salasluita intre noi alcatuieste o familie a iubirii, in care Domnul Hristos este „Intaiul – Nascut intre multi frati”, si se unesc fiecare cu Hristos si intrei ei, si toti impreuna cresc, ca sa cuprinda pe Cel ce este Capul Bisericii – Iisus Hristos. Toti devin „una in Iisus Hristos”[17], adica toti au „un chip al lui Hristos”[18] sau toti sunt dupa „chipul lui Hristos si asemanarea Lui”. Unirea cu Iisus Hristos (invocata de catre autor in aceasta lucrare, inchinata Sfantului Ioan Gura de Aur), asemanarea deplina cu El si indumnezeirea in Persoana Lui o dobandesc toti in interiorul Bisericii prin iubirea lui Dumnezeu „in Iisus Hristos” – iubire care este acea energie dumnezeiasca ce uneste membrele Bisericii si ii face pe oameni dumnzei. „Fiindca aceasta este prietenia, faptul de a nu fi cel ce iubeste si cel ce este iubit doi, ci un om; lucru care prin nimic altceva nu se intampla decat numai prin iubire”[19]. Astfel, prin iubirea dumnezeiasca, care este Insusi Hristos, Biserica intreaga si toti membrii ei ajung la scopul stabilit omului, dinainte de veci, de Dumnezeu: devin „asemenea chipului Fiului Lui”[20], al „Fiului Iubirii” si „Dumnezeului Iubirii”, cu alte cuvinte, dupa Sfantul Ioan, „precum Unul – Nascut dupa natura, la fel si acestia dupa har”[21]. Aici este vorba de indumnezeirea prin har a fiecarui om, a intregii Biserici. Acest adevar este redat in intregime de intregul sens al cuvantului dumnezeiesc al Apostolului: „ne-a stramutat (Dumnezeu) in imparatia Fiului iubirii Sale”[22]   

La celelalte remarcabile carti cum ar fi: „Constiinta si Compromis”, „Despatimirea. De la etica la fiintialitate”, „Viata in Hristos dupa Sfantul Ioan Gura de Aur” se adauga aceasta lucrare: „Morala, Liturghie si Ehatologie la Sfantul Ioan   Gura de Aur”. Parintele Teofan pune aceasta carte la dispozitia literaturii teologice si bisericesti cu un titlu cat se poate de paradigmatic, deoarece acest Sfant Parinte al Bisericii de la a carui trecere la venicele lacasuri se implinesc o mie sase sute de ani, constituie piatra de hotar a erminiei Sfintelor Scripturi, din momemnt ce a interpretat si a comentat toata Sfanta Scriptura, slujind Biserica in scrieri si cuvinte, in atitudini si fapte, in lucrari si exemple ascetice, scriindu-si el insusi viata, in asceza aspra, cu frica de Dumnezeu, in opere de filantropie si caritate sociala, cu o fidelitate si o abnegatie absoluta in Biserica si in demnitatea lui, asumandu-si fara rezerve exilul impus pe nedrept, in care a si adormit intru Domnul.

Din aceasta carte mai constatam faptul ca „Sfantul Ioan Gura de Aur este liturghisitorul Parinte  al Bisericii, misticul si mistagogul tainei ierurgiei mantuirii oamenilor. Prin Taina Sfintei Liturghii, Hristos Se prelungeste peste veacuri si Se ofera nastere continua, Invatatura continua, Rastignire continua, Inviere continua, Inaltare continua, Cincizecime continua, iar omul este chemat continuu la coparticipare pentru mantuire. Drept pentru care, preotia este harisma dumnezeiasca si diaconia potrivita ingerilor. Se savarste pe pamant, dar are ordinea cetelor ingeresti. Motiv pentru care nu se permite sa fie dorita de oameni lipsiti de calitatile necesare: iubirea catre turma, ravna, smerenie, elocinta didactica, capacitate administrativa. Responsabilitatile clericului sunt foarte grele, fiindca acesta isi asuma lucrarea mantuirii sufletelor pastoritilor. Despre toate aceste calitati serioase vorbeste lucrarea Sfantului Ioan Hrisostom, „Cuvinte despre Preotie”. Abordand in cele ce urmeaza, latura duhovniceasca ce se desprinde din aceasta deosebita opera, vom sustine adevarul ca si in acest context renumitul tratat „Despre Preotie” este o podoaba de mare pret a literaturii patristice, o lucrare ce se adreseaza in primul rand clerului sacramental, dar are o deosebita insemnatate chiar si pentru laici, si ei la randul lor „preotie imparateasca”. Hirotonia, una din cele mai importante Taine ale Bisericii, este prin urmare un act eclesial, comunitar, ce priveste atat pastorul cat si turma. Conform conceptiei Sfantului Ioan Gura de Aur, punctul de plecare spre aceasta slujire este vocatia iubirii fata de Dumnezeu si, in aceeasi masura, fata de cei pastoriti: „Petre, Ma iubesti?... daca Ma iubesti paste oile Mele”. Viitorul preot trebuie sa raspunda odata cu Sfantul Petru: „Tu stii Doamne ca Te iubesc!” Dar nu numai atat, ci el trebuie sa poata raspunde mereu „eu” si la cealalta intrebare a Domnului: „Cine este sluga cea credincioasa si inteleapta?” Dupa acest raspuns Hristos „il va pune pe dansul peste toate oile cate sunt ale sale. In aceasta ipostaza, preotul, bunul pastor, trebuie sa fie gata a-si da viata pentru turma sa (Ioan XV, 12-13).

In cele ce urmeaza vom insirui, enumera si spicui cateva din invataturile Sfantului Ioan Hrisostom cuprinse in si de catre aceasta carte, potrivit urmatorului concept si anume ca atunci cand dorim sa ne concentram asupra operei unui autor, fie el romancier, teolog sau filozof, ar fi bine sa discernem ideile la care revine cu placere. Aceasta metoda de abordare nu este numai un procedeu obisnuit, ci se sprijina pe un simplu fapt psihologic: intotdeauna avem un numar redus de intuitii la care revenim fara oprire si care le permit celorlalti sa ne cunoasca gandirea. Studiul Parintilor nu scapa de aceasta lege; astfel se dovedeste a fi necesara descoperirea marilor articulatii ale operei pentru a putea realiza ce au ei mai interesant sa ne transmita. Aceasta munca de analiza, intotdeauna necesara, pare sa impuna mai mult inca atunci cand abordam un autor ca si Sfantul Ioan Hrisostom”[23].

Intr-adevar, oricine incearca sa ia cunostinta cu opera si scrierile Sfantului Ioan se gaseste foarte repede descumpanit: de unde sa inceapa? Ce metoda sa foloseasca ? Care idei sa fie delimitate de preferinta? In fine, cum sa nu te ineci in aceasta vasta creatie inspirata de Duhul? In fata acestei dificultati, complexitatii si uneori neputinte trebuie sa subliniem faptul ca cunoasterea ideilor cheie ale lui Ioan Gura de Aur ar fi foarte utila pentru ghidarea lecturii sale. Din pacate, daca posedam nenumarate monografii, si acele apusene si incorecte nu de putine ori,  despre Sfantul Ioan, nu acelasi lucru se poate spune despre studiile dogmatice si spirituale asupra marilor teme ale operei sale care sunt inca mult prea putine. Fara a-mi propune si fara a avea pretentia de a face aici inventarul acestor invataturi sale teologice, am dori sa ne aplecam asupra uneia dintre ele: slava desarta[24].

Cunoscand aceasta literatura, Sfantul Ioan Gura de Aur, dupa cum s-a constat, nu se lasa catusi de putin impresionat, pentru ca are grija sa deosebeasca „filozofii” in cuvinte de cei care trec la fapte[25]. Astfel el se preface ca il intreaba pe Sfantul Pavel de ce nu a vrut sa cunoasca textele necrestinilor. Iata raspunsul pe care i-l imprumuta Apostolului: „Nu ma preocupa cuvintele, pentru ca noi trebuie sa trecem la fapte. In lupta, succesul le revine nu celor care vorbesc mult, ci celor care depun o munca mai indelungata. Acelasi lucru se intampla si in viata: biruinta este castigul nu a celora care vorbesc, ci acelora care faptuiesc”[26].

Avand in mintea noastra ideea slavei adevarate, vom remarca adevarul ca desertarea slavei lui Dumnezeu pentru mantuirea oamenilor este o idee destul de des intalnita la Sfantul Ioan. „Dumnezeu se preocupa mai putin de slava sa decat de mantuirea noastra”[27]. Exista aici un singur mod de a prezenta lucrurile. In realitate, Dumnezeu nu poate sa mai renunte nici Slava Sa, asa cum nu poate renunta nici la esenta Sa si cum aceasta este principiul existent in toate, slava este sfarsitul cel din urma al tuturor lucrurilor. Dar iata exact cum Sfantul Ioan descrie acest fapt: „Oare mantuirea noastra nu este legata foarte indeaproape de slava Sa pentru ca mantuirea noastra Il slaveste[28]? Iar mantuirea noastra Il slaveste pentru ca mantuirea noastra este cel mai mare dar al sau, darul lui Dumnezeu Insusi. Acest dar al lui Dumnezeu pentru oameni, in toate momentele vietii lor, duce la slava lui Dumnezeu, caci „a face in continuu bine inseamna a-i aduce slava lui Dumnezeu”[29]. Aceasta slava va izbucni mai ales in ziua judecati universale: „in care cei alesi, intrand in posesia bunurilor lui Dumnezeu, vor constitui slava Sa. Slava binelui desavarsit consta in a se putea impartasi si a se comunica”[30]

Pentru a descoperi spiritul care prezida denuntarea slavei desarte, se dovedeste a fi necesar sa discernem ideile majore care definesc slava autentica, ajungand in acest fel la observatia ca „Crestinul este slavit…pentru ca s-a bucurat de multa cinste si dragoste din partea Lui”, si pentru care fapt e bine sa subliniem, in primul rand, ca dragostea pe care Dumnezeu le-o poarta copiilor Lui este sursa slavei autentice: „Crestinul este slavit, nu numai pentru ca l-a iubit pe Dumnezeu cu adevarat, ci si pentru ca s-a bucurat de multa cinste si dragoste din partea Lui. Dupa cum l-a iubit si a nutrit ganduri nobile – ceea ce este o dovada a dragostei -, asa si Dumnezeu l-a iubit la randul Lui pe acest om care trebuia sa dea socoteala numeroaselor sale pacate. L-a scapat de pedeapsa, dar El l-a si facut drept. Astfel el se poate slavi pentru ca a fost judecat a fi demn de o astfel de dragoste imensa”[31]. Crestinul se poate gasi slavit in propria lui fiinta. Slava de care se bucura este deci in mod radical diferita de aceea pe care el o cauta printre semenii sai, aceasta fiind fara de asemanare in comparatie cu cea de care se bucura Dreptii din Vechiul Testament: „Slava si cinstea sunt mai mari dupa ceea ce s-a intamplat in noul Legamant: crestinul are ca si cap pe Mantuitorul Hristos, se implineste prin Trupul lui Iisus Hristos, devine fratele si comostenitorul sau, se conformeaza trupului sau, primeste o slava mai mare ca aceea a lui Moise, dupa cum a afirmat Pavel, aratand ca, spre deosebire de Moise, care se acoperea de un val, noi ii contemplam fata descoperita a slavei lui Dumnezeu”[32].

              Alipit Domnului Hristos prin botez, crestinul este chemat sa-si insuseasca sentimentele Mantuitorului, vis-a-vis de slava. Domnul si Mantuitorul Iisus Hristos nu cauta slava care vine de la oameni[33], ci si-a gasit slavirea in moarte pe cruce, acceptata din dragoste[34]. El ne invata astfel sa nu punem nici un pret pe slava omeneasca[35]. Luand exemplul Stapanului sau, cel botezat straluceste de slava adevarata atunci cand cunoaste incercarea[36], fie ca este vorba de asceza vietii monastice[37] sau, ca si in cazul lui Pavel, a intemnitarii indurate pentru Domnul Iisus Hristos[38]. Aceste scurte consideratii asupra slavei autentice ne permit sa intelegem mai bine punerile in garda efectuate de Sfantul Ioan impotriva slavei desarte. A ceda in fata acestei patimi inseamna de fapt, ca inchizandu-te in tine insuti, sa dovedesti ca Dumnezeu cel „filantrop” nu a fost cu adevarat primit in viata ta, si sa arati ca, in ciuda botezului, nu a existat o convertire reala[39]. Se observa deci ca Sfantul Ioan vizeaza mai mult decat un comportament moral, ci ca, pentru el, este esentiala activarea credintei care este adusa in discutie.

Ajungand la „Cinstea omului ce se afla in virtute si la preocuparea de a filozofa despre lucrurile viitoare…” vom scoate in relief situatia potrivit careia studiul vocabularului arata ca adevarata slava vine din cer, dureaza vesnic, prezentandu-se cateodata ca o realitate viitoare. Aceste calificative, destul de clasice la autorii spirituali, dobandesc la Sfantul Ioan o importanta speciala, si permit, in mod particular, captarea unui aspect esential al conceptiei sale, adica legatura stransa care exista intre tensiunea eshatologica si slava autentica[40]: „Cinstea omului rezida in virtute: a filozofa despre lucrurile viitoare, a fi concentrat cu totul pe acea viata, a dispretui realitatile prezente”[41]. „Prima virtute, orice virtute consta in a fi strain de aceasta lume si calator, a nu avea nimic in comun cu lucrurile de aici de jos, si a se detasa de ele ca si cum ar fi straine”[42] Aceasta omilie are o importanta deosebita pentru studiul temei eshatologiei. Ideea centrala este urmatoarea: la fel ca si Patriarhii Vechiului Testament, ar trebui sa fim cu totul detasati de multe dintre lucrurile pamantesti si sa aspiram la cer.

Acest texte sunt caracteristice si specifice, pentru ca arata preocuparea de dincolo ca fiind centrala in opera Sfantului Ioan Hrisostom, pe care il putem numi, la fel ca si pe maestrul sau Sfantul Pavel, „un crestin eshatologic”[43]. In mod negativ, el insista asupra caracterului efemer al bunurilor acestei lumi, in opozitie cu realitatile eterne (τα μέλλοντα)  si nu ezita sa foloseasca comparatii peiorative. Viata prezenta (ό παρών βίος) e astfel prezentata ca o pantomima[44], o panza de paianjen[45], o suita de vise si de viziuni[46]. Ea se aseamana cu „visurile, cu florile care se ofilesc, cu umbra fugitiva”[47]. Este o mare periculoasa si agitata[48]. Problemele acestei vieti[49] nu sunt deloc mai bine apreciate: nu sunt jucarii de copii[50], umbra si vis[51], sunt „toate pline de groaza, pericole, de servituti rusinoase”[52]. „O singura zi de visare, intr-o viata intreaga, iata bucuriile de aici de jos in fata realitatilor binefacerilor viitoare”[53].

Denuntand slava desarta, Sfantul Ioan Hrisostom se ridica astfel impotriva unei atitudini anti-religioase. Atunci cand Dumnezeu ne cheama pe toti la slava vesnica[54], robii slavei desarte refuza aceasta vocatie: crestinul, in ciuda botezului sau, iar necrestinul, in ciuda detasarii aparente pe care o afiseaza[55]. A dori sa-ti satisfaci vanitatea inseamna a inabusi in tine iubirea lucrurilor vesnice[56], a cauta slava desarta, a te priva de slava pe care ne-o acorda Domnul prin „filantropii”. De aceea, „Daca practicam virtutea… sa ne atragem lauda pe care numai Dumnezeu o impartaseste” ca sa ajungem in acest mod sa raspundem in final la o obiectie ridicata mai sus, si asta pentru a avea o ultima ocazie de a plasa lupta dusa de Sfantul Ioan impotriva slavei desarte dincolo de o moralitate plata: „Daca practicam virtutea, spune el, sa incercam inainte de toate sa ne atragem lauda pe care numai Dumnezeu o impartaseste, fara a tine seama de laudele facute de oameni”[57]. Dar cum sa evitam sa stralucim in ochii celorlalti, daca vrem sa ramanem fideli datoriei marturisirii? Fara indoiala, este o intrebare eterna, care dobandeste totodata un relief deosebit daca avem grija sa o replasam in contextul istoric. Ori, „intorcandu-ne spre secolele IV si V... paganismul si crestinismul se infrunta pentru ultima data, fiecare dintre ele reprezentate fiind de spirite grandioase si de mari scriitori”[58]. Cand Sfantul Ioan era adolescent, puterea s-a ridicat impotriva „galileenilor”. Sfantul Ioan Hrisostom face mai mult decat o singura data aluzie la persecutia dezlantuita de Iulian[59], si pana si Sfantul Grigore de Teologul vorbeste despre situatia dramatica cu care s-au confruntat crestinii[60]. Dar in momentul in care Sfantul Ioan cunostea un adevarat succes in predicarea lui, situatia s-a schimbat. Doua edicte ale lui Teodosie - in iunie 391 si noiembrie 392 - au abolit cultul pagan in toata imparatia, si trebuie sa citim „pro templis” a lui Libaniu pentru a cunoaste sentimentele batranului orator in fata insultelor enuntate impotriva religiei zeilor.

Asadar, crestinii sunt in avantaj! Intr-adevar, Sfantul Ioan Gura de Aur cunoaste pericolele pe care botezatii trebuie sa le infrunte in contactul de zi cu zi cu paganii[61]. Dar, in acelasi timp, ii place sa vada in aceste relatii o intentie speciala a lui Dumnezeu „permitand ca oamenii sa traiasca unii cu ceilalti, mai ales celor buni cu cei rai pentru ca sa-i aduca pe drumul propriei virtuti”[62]. De fapt, el manifesta un real optimism in fata efectelor care ar rezulta dintr-o marturisire autentica[63]: „Daca am trai asa cum trebuie, i-am surprinde cu totul pe pagani, chiar mai mult decat o fac cei care infaptuiesc minuni”[64]. Se poate spune si ca nu ar mai fi niciun grec, daca ne-am comporta ca niste crestini adevarati[65]. Pentru a-i stimula foarte tare pe ascultatorii sai, Ioan a dus o viata conforma cu credintele lor: „Sa aratam deschis o viata noua. Sa transformam pamantul in cer. Vom arata astfel grecilor numeroasele binefaceri de care sunt privati. Daca ne-ar vedea ca ducem intr-adevar o viata onesta, ar avea in fata insusi spectacolul Imparatiei cerurilor. Daca ne-ar vedea, plini de blandete, nepunand deloc pret pe manie, pe dorintele necurate, pe invidie si avaritie, si fiind ireprosabili pe toate planurile, ar spune: Daca crestinii sunt ingeri aici jos pe pamant, nu vor fi oare ingeri si dupa ce au indeplinit calatoria lor acolo sus?’ ”[66].

 „Cum este posibil sa-l slavim pe Dumnezeu? Traind pentru slava lui Dumnezeu si facand viata noastra sa straluceasca” Astfel, in pofida pericolelor slavei desarte, Sfantul Ioan Gura de Aur nu viseaza sa elimine slava inerenta marturisirii, ci se straduieste sa o crestineze printr-o schimbare completa de orientare, proiectand aceasta slava asupra Domnului Insusi: „Cum este posibil sa-l slavim pe Dumnezeu? Traind pentru slava lui Dumnezeu si facand viata noastra sa straluceasca, dupa cum s-a zis in alta parte: ‚Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, asa incat ei sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri. (Matei 5,16) De fapt nimic nu contribuie atat de mult la slava Stapanului nostru decat o conduita excelenta. Dupa cum lumina soarelui lumineaza cu propriile-i raze fata celor care o privesc, tot astfel si virtutea ii atrage sa o contemple toti cei care o vad si incita spiritele drepte sa-i aduca slava lui Dumnezeu. De aceea, orice am face, sa o facem astfel incat sa-i stimulam pe cei care ne privesc sa-l slaveasca pe Dumnezeu, pentru ca este scris: ‚Orice ati face, faceti totul pentru a-l slavi pe Dumnezeu’”[67].

Sa-i aducem slava lui Dumnezeu! Aceasta atitudine esentiala crestinismului autentic, ocupa un loc atat de important in opera lui Ioan incat s-ar putea crede ca exista o coloratie speciala in viziunea lui teologica: „In interiorul crestinismului, fiecare credincios poate, dupa afinitatile secrete ale naturii sale, sa puna accentul pe acel aspect al relatiilor sale care il unesc pe om cu Dumnezeu. Unii, sensibili la puritatea Sa, la propria Lui nenorocire, propovaduiesc inainte de toate pocainta; altii, impresionati de maretia Lui, cer in primul rand adorarea, reverenta. Sfantul Ioan nu vrea sa-I vada decat bunatatea, nu vrea decat sa aduca slava, multumire. Este un punct la care se intoarce mereu in acelasi mod, iar cuvintele care ii sunt imprumutate in momentul mortii: ‚Slava lui Dumnezeu in toate cele’[68] par sa-si puna amprenta atat pe opera lui cat si pe viata lui. Nimeni nu ar putea sa rezume cu mai multa fericire orientarea profunda a sufletului sau”[69].

Aceasta recunoastere trebuie sa se mentina in momentele dificile. Sfantul Ioan extrage o astfel de convingere din profunzimile credintei sale. De fapt, in fata persecutiei, ce subtila tentatie de a dobandi slava din rabdarea sa! Fara indoiala, Sfantul Ioan Hrisostom nu dezvolta in mod direct aceasta idee, ci indeamna plin de inflacarare sa-L slavim pe Dumnezeu in mijlocul unei incercari: „Trebuie sa veghem cu grija asupra unui singur punct: sa infruntam orice incercare cu rugaciunea de multumire”[70]. Cuvintele ultime ale lui Hrisostom inaintea propriei mortii: „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, au aratat triumful perseverentei si al rabdarii lui personale. „El a murit,- spune Paladie,- ca un atlet victorios”.

Pentru toate acestea, „Dumnezeu sa fie binecuvantat! Iata ce v-am spus la plecare, iata ce va spun la intoarcere”. Acest sfat, dat la Antiohia in anul 391, a fost adesea repetat crestinilor din Constantinopol[71] si, chiar si cand a fost alungat din functia sa, Sfantul Ioan va reveni asupra acestei idei in scrisorile sale[72]. Iata un extras din aceasta omilie rostita la intoarcerea din primul sau exil: „Ce sa spun? Ce cuvinte sa rostesc? Dumnezeu sa fie binecuvantat! Iata ce v-am spus la plecare, iata ce va spun la intoarcere, si nu am incetat sa spun acelasi lucru in timpul departarii mele. Va amintiti? Vi-am citat exemplul lui Iov si vi-l voi repeta: ‚Fie numele Domnului binecuvantat!’ (Iov 1, 21). Acesta este testamentul pe care vi l-am lasat, iar azi reinnoiesc aceste rugaciuni de multumire: fie ca numele Domnului sa fie binecuvantat intotdeauna! Evenimentele s-au schimbat, dar rugaciunea de multumire ramane aceeasi. Cand eram in exil, eu aduceam multumire si odata intors continui sa aduc multumire... Binecuvantat sa fie Dumnezeu care a ingaduit sa fiu alungat si El sa fie inca binecuvantat pentru ca m-a adus inapoi in mijlocul vostru. Binecuvantat sa fie Dumnezeu care a permis ca furtuna sa se dezlantuie si sa fie inca binecuvantat pentru ca a readus calmul. Daca vorbesc altfel este pentru a va invata sa-i aduceti multumire Domnului”[73].

Opozitia dintre slava umana si cea care vine de la Dumnezeu, si relatia dintre slava autentica si familiaritatea dumnezeiasca care se traduce prin indreptarea spre cer si rugaciunea de multumire de pe acest pamant, arata foarte bine ca Sfantul Ioan Hrisostom vede in slava desarta nu numai un obstacol in viata morala adevarata, ci si o atitudine care mineaza vocatia religioasa a omului. In aceasta privinta, foarte semnificativa ni se pare insistenta egala pe care o foloseste pentru a denunta slava umana si pentru a reaminti sarcina rugaciunii de multumire.

 Ideea centrala a Sfantului Ioan Gura de Aur, cu privire la slava desarta – ca idee fundamentala a moralei si a pregatirii noastre pentru vremea ce va sa vina – a timpului eshatologic, ar putea inca sa fie calificata ca idee hotaratoare ori de raspantie. In numeroase ocazii, mai multe teme ale operei au aparut in relatie cu slava omeneasca; am constatat acest lucru mai ales in cazul iubirii fratesti si a polemicii impotriva necrestinilor. Altele au fost notate mai pe scurt, ca de exemplu familiaritatea dumnezeiasca, detasarea de bunurile lumesti si indreptarea spre lumea de dincolo, fara a o uita pe cea a slavei adevarate, careia ii suntem destinati dupa moarte, dar care, de pe acest pamant, ii ilumineaza pe copiii „filantropului” Dumnezeu.

Observatia ce apare dupa toate acestea este ca scrierile Sfantului Ioan Gura de Aur sunt nenumarate si foarte profunde. Sfantul Parinte se prezinta ca cel mai impunator dintre toti parintii si scriitorii bisericesti, mai cu seama in stil, alcatuind o expresie armonica a sufletului atenian, in fata lui etnicii elini ai vremii parand a fi niste artisti rudimentari barbari. Opera lui scrisa este formata in special, din omilii, tratate si epistole, care cuprind toata literatura pastorala, ascetica, morala, pedagogica, apologetica, dogmatica si a fiecarei situatii istorice si particulare a Bisericii. Oratoria lui era inegalabila, impozanta, omilia sa avand contact direct cu ascultatorul. De aceea, si din prisma filologiei universale, a fost caracterizat si numit Gura de Aur, Curgere de Aur, Cel care vorbeste corect si intelept. Si in continuare, este considerat cel mai distins retor bisericesc al tuturor veacurilor, timpurilor si locurilor. In alta ordine de idei, lucrarea de fata este alcatuita din patru capitole mari, avand titluri foarte sugestive, cu o densitate si o bogatie a temelor, remarcabila, dupa cum ar fi: „Morala si Dogma”,„Morala si Eshatologie”, „Morala si Liturghie” si „Sfantul Nicodim Aghioritul. Cuvant de lauda la stramutarea moastelor celui intru sfinti, Parintele nostru Ioan Gura de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului”. Apreciem in mod deosebit importanta aparitiei acestei lucrari, ce curprinde invataturi foarte variate si totusi foarte unitare si cat se poate de actuale, cu unele afirmatii destul de curajoase dar foarte utile si realiste, interesante si bine argumentate.

In relatarile autorului avem subliniat faptul ca „Sfantul Ioan Gura de Aur a infruntat problemele epocii lui ca Parinte Bisericesc, ca duhovnic ce se ingrijeste prin lucrarea dragostei si a cuvantului, de toti oamenii lipsiti si fara ajutor pamantesc. Sfantul Ioan Gura de Aur a fost un invatator cu putere multa, inspirat de Harul Evangheliei. El a iubit cuvantul, predica si le-a privit si inteles ca datorii ale slujirii crestine. Preotia si, de aici, Liturghia, este pentru el o autoritate, dar ea este o autoritate a cuvantului si a sfinteniei, o autoritate harismatica. El si-a intemeiat pedagogia pe libertatea omului – ca icoana a lui Dumnezeu. G. Florovski a observat ca Sfantul Ioan Hrisostom a inteles morala ca pe o tema a vointei, considerand miscarea vointei ca izvor al pacatului sau al virtutii. Cartea de fata remarca faptul ca „Sfantul Ioan a subliniat nevoia schimbarii vietii si necesitatea trezviei constiintei pentru o viata vrednica „in Hristos” cu ajutorul Sfintei Liturghii, dupa cum a evocat si marele teolog Nicolae Cabassila. Ravna lui pentru Evanghelie determina intelegerea sa morala si duhovniceasca. Insa Sfantul Ioan Hrisostom nu a fost nicidecum un optimist sentimental. El a trait intr-o perioada in care Biserica era invadata, dintr-o data, de mari multimi de „convertiti nominal”. Sfantul Ioan a avut impresia ca vorbeste unor oameni impietriti, unor „oameni morti” duhovniceste. El a vazut lipsa de dragoste a oamenilor si a suferit ca parinte pentru faptul ca acestia se complac in nedreptate si in mari pacate, si le-a privit aproape dintr-o perspectiva apocaliptica: „Noi am stins ravna, si trupul lui Hristos (Biserica) este mort”.

El a avut impresia ca vorbeste unui popor pentru care crestinismul a fost numai o moda conventionala (cum, din pacate, este pentru foarte multi si astazi!), o forma goala, fara duh si suflare de viata: „Printre mii nu se poate gasi mai mult de o suta care sa fie mantuiti, si chiar si de acestia ma indoiesc”. Patriarhul Constantinopolului a vorbit despre Iisus Hristos – Arhetipul Mantuirii, Care este Mantuirea insasi. De aceea „morala sa are o profunzime mistica clara”. Faptele dragostei trebuie sa fie inspirate de Harul Domnului Hristos, Cel Care a venit in lume sa ridice toate suferintele si nevoile. Sfantul Ioan Hristostom nu a crezut in scheme abstracte; el a avut o credinta vie, intemeiata pe puterea innoitoare, transfiguratoare, a iubirii crestine. „Pentru acest motiv, el a devenit in Biserica dascal si profet pentru toate veacurile”. El a fost un misionar prin vocatie; a avut un zel apostolic si evanghelic. L-a propovaduit pe Hristos si a dorit sa stabileasca, sa statorniceasca Imparatia lui Dumnezeu (si) aici, pe pamant. A propovaduit si a trait o morala autentica pentru acesta Imparatie, (realitate ce reiese foarte lipmpede din aceasta lucrare), iar crestinismul l-a inteles ca pe o „cale” unica, asa cum a fost descris in timpurile apostolice: In care Hristos Insusi este Calea. Sfantul Ioan a fost intotdeauna impotriva tuturor compromisurilor, impotriva oricarei politici sau diplomatii de ajustare, potrivire ori minimalizare. El nu a fost un relativist, ci a fost un profet al desavarsirii.

Lucrarea de fata mai arata ca „Sfantul Ioan a propovaduit Evanghelia Mantuirii, a vestii celei bune a noii vieti „in Hristos” cu ajutorul Impartasirii Euharistice a Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii. El nu a predicat o etica independenta si nici o etica a situatiei, ci a predicat o morala si o virtute desavarsite, pentru o viata desavarsita „in Hristos”. Izvorul si caracterul eshatologic al moralei crestine nu il constituie nici persoana umana si nici comuniunea persoanelor (societatea). Morala crestina nu este nici autonoma si nici heteronoma, ea este o teonomie divino-umana, adica o autonomie teonoma. Credinciosul virtuos (Sfantul) cu alte cuvinte, cel care are comuniune cu Dumnezeu si se impartaseste de darurile lui, fiind imbracat cu Sfantul Duh, constituie masura Moralei crestine. Omul este cu adevarat liber numai langa Libertate, si daca se afla langa Atotputernicul Dumnezeu este liber in toate. Sfantul Ioan Gura de Aur a interpretat morala in Duhul Bisericii, cu toate ca a folosit elementele eticii iudaice si ale filosofiei antice”. Cartea aceasta mai arata ca el L-a predicat pe Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos Cel rastignit si inviat, Mielul si Marele Arhiereu. Chiar viata lui dreapta „dupa Hristos” a fost testul eficient si veridic al credintei celei adevarate. Morala sa a fost profund inradacinata in credinta; chiar putem spune ca ea se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu. El a facut legatura organica intre credinta si viata „in Hristos” dupa modelul Epistolelor Sfantului Apostol Pavel, fiind un marturisitor al credintei vii, intrupata in fapte bune. Credinta a fost pentru el o norma de viata si nu o teorie, fapt pentru care vocea lui a fost auzita foarte departe, atat in Rasarit, cat si in Apus.

Autorul cartii de fata sustine intre altele, ca Sfantul Ioan „a fost un martir si un mucenic al vietii autentice „in Hristos” un slujitor si un aparator, cu alte cuvinte un aparator si un marturisitor al moralei celei autentice in Biserica lui Hristos – cea dreptmaritoare, a fost o voce care a chemat Biserica in totalitatea ei – cler si credinciosi – la implinirea Evangheliei. I-a chemat pe toti la adevarul despre Dumnezeu si a apelat la sinceritate si la curatirea constiintei. Intai de toate, a vadit minciuna, ca apoi sa-l arate pe mincinos cu degetul adevarului si al dragostei. A fost o voce in „desertul” virtutii si sfinteniei, asumandu-si conditia de profet si martir. A fost persecutat si respins nu de necredinciosi, cum ar fi fost de asteptat, ci de fratii lui falsi, aflandu-si sfarsitul pamantesc fara casa, ca prizonier, in exil. Toate acestea ce i s-au oferit in viata ca sa le sufere, le-a acceptat in duhul bucuriei si al credintei, ca si cum ar fi fost din mana lui Hristos, Care Insusi a fost respins, tagaduit, contestat si rastignit. „Viata in Hristos, in Duhul Sfant” a fost pentru el un crestinism integral; el fiind profetul unui Crestinism integral, fara compromisuri. Nu e intamplator faptul ca Parintii Bisericii, de dupa el, l-au considerat ca fiind o autoritate pentru credinta ortodoxa”. Prin urmare, „sa luam aminte ca nu cumva si noi sa purtam in mod constient sau inconstient razboi impotriva Bisericii, impotriva dogmelor ei, impotriva sfinteniei ei, impotriva etosului ei, impotriva vocatiei si misiunii ei, impotriva adevarului si vietii ei, impotriva sfintilor si a traditiei ei, impotriva poruncilor si virtutilor ei, impotriva Duhului Sfant Unul si Acelasi, Care inspira, aseaza si desavarseste toate cele ale Bisericii...”

In acest fel stand lucrurile, dupa ce am trecut in revista toate cele ale vietii, ale personalitatii, activitatea si marea daruire a Sfantului Ioan Hrisostom, concluzionam si accentuam ca lucrarea teologica a Preacuviosului Parinte Teofan Mada, Morala, Liturghie si Ehatologie la Sfantul Ioan Gura de Aur, este actuala si diacronica, nu numai pentru ca se editeaza la aniversarea a o mie sase sute de ani de la adormirea Sfantului Parinte, ci si pentru faptul ca reda literalmente intreaga semnificatie a temei, de vreme ce Sfantul Ioan a trait viata sa in Hristos, a slavit Biserica si a suferit ca martir in exil, pentru slava lui Dumnezeu si marturia Bisericii! Cuvantul lui, invatatura, sfaturile si indemnurile sale au fost intai de toate viata lui proprie. Cuvantul a fost viata lui si viata sa a fost cuvantul lui, cu daruire pana la capat si cu consecinte dintre cele mai aspre pentru el. Pentru aceasta, Sfantul Ioan Hrisostom s-a remarcat si evidentiat ca urmator al lui Hristos in toate, incununandu-si viata sa cu martiriul exilului sau, si cu o moarte nedreapta si nemeritata.   

In incheiere, vreau sa afirm si sa-mi recunosc convingerea ca tot ceea ce se marturiseste, in aceasta perioada despre Sfantul Ioan Hrisostom, reprezinta nu numai o contributie importanta la cunoasterea vietii si slujirii Sfantului, cat mai ales o actualizare si o asezare folositoare a mostenirii lasate noua de acest mare Parinte al Bisericii, in contextul existentei noastre de oameni ai inceputului de mileniu III. Prin urmare, Dumnezeu sa ne ajute in slujirea la care am fost chemati si asezati fiecare dintre noi, iar Sfantul Ioan sa ne invredniceasca prin rugaciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp mostenirea!...

Drd. Stelian Gombos


[1] La Ioan, Omilia 77, PG 59, 415. La II Timotei, Omilia 7, 3, PG 62, 62. Vezi Matei 7, 12. 22, 40. Romani 13, 8.

[2] La Efeseni, Omilia 9, 4, PG 62, 73.

[3] La trădarea lui Iuda, II, 6, PG 49, 390. Scrisoare către Olimpiada, Epistola 8, 12, PG 52, 561.

[4] Ibidem.

[5] La Efeseni, Omilia 7, 5, PG 62, 53. Vezi Matei 5, 46.

[6] Despre Necunoaştere, I, PG 48, 708. Vezi Ioan 13, 35.

[7] Laudă lui Pavel, Omilia II.

[8] La Efeseni, Omilia 9, 3.

[9] Către cei supuşi încercărilor, Omilia 6.

[10] La Calende, Omiliile 3 – 5.

[11] La Romani, Omilia 9, 3.

[12] Laudă lui Pavel, Omilia III.

[13] Eric Osborn, Ethical Patterns in Early Christian Thought, Cambridge University Press, 1976, p. 136.

[14] PG, 312; Vezi PG 57, 431; Cateheza I, 30 – 31, SCH. 50, 124.

[15] La Fapte, Omilia 40, 4, PG 60, 286.

[16] Efeseni 3, 17 – 19.

[17] Galateni, 3, 28.

[18] La Galateni, Omilia 3, 5, PG 61, 656.

[19] La I Corinteni, Omilia 30, 3, PG 61, 280.

[20] Romani, 8, 29.

[21] La Romani, Omilia 15, 1; PG 60, 541.

[22] Coloseni 1, 13; vezi erminia lui la Sf. Ioan Gură de Aur, PG 62, 313.

[23] Francis Leduc, « Le thème de la vaine gloire chez saint Jean Chrysostome », p. 3.

[24] După cum se va observa, vom cita cel mai adesea omiliile la Evanghelia după Matei,care au fost scrise în 390. De fapt, am căutat să degajăm din acest comentariu tema slavei deşarte. Totuşi, nu ne vom limita la investigarea acestei opere, după cum o arată numeroasele trimiteri şi citate extrase în alte părţi.

[25] La Matei, Omilia 74, 1, PG 58, 680 c; cf. şi I Corinteni, Omilia 29, 6, PG 61, 248 b: „dacă păgânii au observat caracterul perisabil al lucrurilor acestei lumi, a fost în teorie şi nu în practică”.

[26] La I Corinteni, Omilia 14, 2, PG 61, 116 c.

[27] La Efeseni, Omilia 1, 2,  PG 62, 13.

[28] La Evrei, Omilia 29, 2,  PG 63, 205.

[29] La  psalmul 113, 3, PG 55, 309. Cf. La Ioan, Omilia 45, 3,  PG 59, 255. La Matei, Omilia 45, 2, PG 58, 473.

[30] La II Corinteni, Omilia 3, 4, PG 61, 410 d.

[31] La Romani, Omilia 8, 1, PG 60, 455 d.

[32] La Psalmul 8, 7,  PG 55, 117 a.

[33] La Matei, Omilia 29, 1, PG 57, 359 a; Omilia 29, 2, PG 57, 360 c; Omilia 45, 2, PG 58, 473 b; Omilia 48, 1, PG 58, 487 d;  La Ioan,  Omilia  45, 2, PG 59, 253 a; Omilia 45, 3, PG 59, 255 bc; Omilia 47, 2. PG 59, 265 d; La I Cor. Omilia 5, 5, PG 61, 46 b.

[34] La Efeseni, Omilia 8, 2, PG 62, 57 b.

[35] La Matei, Omilia 15, 1, PG 57, 233 a; Omilia 25, 2, PG 57, 329 d; La Evrei, Omilia 28, 2, PG 63, 194 b

[36] Scrisoarea 65, PG 52, 644 bc.

[37] Împotriva celor…., 2, PG 47, 332-348. Hrisostom descrie îndelung viaţa monastică şi menţionaeză în numeroase rânduri slava care îl înconjoară pe cel singuratic : Ibid., 3, 11, PG 47, 366 a, b.

[38] La Efeseni, Omilia 8, PG 62, 55-70.

[39] Ioan a subliniat adesea cu tărie transformarea operată de botez. Totuşi, Hrisostom ne face de asemenea cunocut faptul că schimbarea nu se poate realiza fără colaborarea intimă a persoanei, fie că este catehumenul, sau iniţiatul de-a lungul vieţii creştine.

[40] La Matei, Omilia 45, 3, PG 58, 474 d, 475 a.

[41] La psalmul, 48, 6, PG 55, 232 b.

[42] La Evrei, Omilia 24, 1, PG 63, 165 d

[43] Expresia este folosită de către E. Schillebeeckx pentru a-l desemna pe Apostolul Neamurilor, Mariajul, realitatea terestră şi misterul mantuirii, Paris, 1966, p. 196.

[44] Despre Plâns, 2, 1, PG 47, 411 bc.

[45] La Matei, Omilia 31, 5, PG 57, 376 cd.

[46] La I Tesalonicieni, Omilia 9, 3, PG 62, 450 b,c.

[47] Cum să observăm fecioria, 11 op.cit., p. 136, 1. 95-96. şi cf: La I Timotei, Omilia 15, 3. PG 62, 584 b.

[48] La Geneză, Omilia 16, 6, PG 53, 134 b; Omilia 18, 7, PG 53, 158 c. Multe dintre aceste comparaţii revin, grupate de această dată, în începutul primei omilii rostite după dizgraţia Eutropei: Despre Eutropiu, Omilia 1, 1, PG 52, 391.

[49] Iată principalele expresii folosite de Hrisostomul: τά ένταυθα, τά βιωτικά, τά άνθρώπινα, τά  βιωτικά πράγματα, τά άνθρώπινα πράγματα, τά παρόντα, τά επί της γής

[50] Despre feciorie, 73, 1, SC125, p. 350, 1. 21. 

[51] Despre Plâns, 2, 2, PG 47, 414 a; La Gen. Omilia 1, 4, PG 53, 25 b;  La I Timotei, Omilia 2, 4, PG 62, 676 c; La Evrei, Omilia 28, 4, PG 63, 197 b; Scrisoarea 106, PG 52, 665 b.

[52] Lui Teodor, Scrisoare, 5, SC 117, p. 75, 1. 48-49.

[53] Lui Teodor, tratat, 10, SC 117, p. 133.

[54] La Efeseni, Omilia 11, 1, PG 62, 79 d.

[55] Despre Babila, contra lui Iulian, 11, PG 50, 550 c.

[56] La Matei, Omilia 22, 3, PG 57, 303 a.

[57] Opt cateheze baptismale  6, 10, SC 50, p.220.

[58] H.I.Marrou, Antiohia şi elenismul creştin, în Revista de Studii greceşti 76 (1963), p. 430. cf şi: G. Ostrogorski, Istoria statului bizantin, Paris, 1956, pp. 76-77: „Problema coexistenţei culturii antice cu noua credinţă, una dintre problemele arzătoare ale evoluţiei culturale bizantine, trecea atunci printr-o criză acută”.

[59] La Matei, Omilia 4, 1, PG 57, 41 a.

[60] Iată ce-i scria în 362 fratelui său care lucra la Constantinopol ca medic şi pe care Împăratul încerca să-l atragă: Din două alternative, una se va realiza în mod cert: fie că vei rămane un creştin autentic, aşezat în funcţia atât de dispreţuită de creştin şi având o soartă nedemnă de tine şi de speranţele tale, fie că vei aspira la onoruri, fiind supus unor neajunsuri în ceea ce este mai important”: Scrisoarea 7, Către Cesarie. ”

[61] „Creştini şi păgâni se întâlnesc şi se înfruntă, toţi deopotrivă de mândri, dar în sensuri opuse, pentru că aparţin unei metropole religioase care adăposteşte totodată pe Apollonul lui Daphné şi  amintirile primei comunităţi creştine”: P. Petit, Libanius şi viaţa municipală a Antiohiei secolului al IV-a d.Hr., Paris, 1955, p. 191. Mai departe – p. 214-, autorul adaugă: Creştinii şi păgânii, locuind în Antiohia, nu sunt juxtapuşi, ci foarte bine amestecaţi. Exemplul lui Libaniu este remarcabil: degeaba a vorbit în discursurile lui numai despre părinţii săi păgâni, de strămoşii lui şi de unchii lui, căci în corespondenţa lui ne revelă că toată familia lui este creştină”. În acelaşi loc - p. 214, nota 10- autorul ne arată: „Dintre cei 196 de discipoli ai lui Libanius, ştim sigur că 88 sunt păgâni, iar 12 creştini”.

[62] Despre ispita diavolului, Omilia 3, 2, PG 49, 266 c; cf. şi La Geneză, Omilia 40, 4, PG 53, 374 b.

[63] Se poate vedea un pasaj frumos pe această temă în  PG 51, 179 b, c, d; cf. şi: La I Corinteni, Omilia 3, 5, PG 61, 29 a, b; Omilia 6, 4, PG 61, 52 d, 53 a.  

[64] La Matei, Omilia 32, 7, PG 57, 387 a; Omilia 43, 5, PG 57, 464 a.

[65] La I Timotei, Omilia 10, 3, PG 62, 551 c.

[66] La Matei, Omilia 43, 5, PG 57, 463 c. De asemenea, ar trebui citite îndemnurile adresate catehumenilor din Opt cateheze baptismale, 4, 1, 17-21, SC 50, p. 191-193.

[67] Opt cateheze baptismale, 6, 11, SC 50, p.221.

[68] Palladius este cel care raportează acestă sintagmă: Dialoguri, 11, PG 47, 38 d.

[69] A. M. Malingrey, Scrisori către Olimpiada, SC 13, p. 82. Când face elogiul vieţii monastice, Hrisostom nu uită să sublinieze că călugării trăiesc în rugăciune de mulţumire: La Matei, Omilia 55, PG 58, 539-550.

[70] La Sf. Ioan, Omilia 38, 1, PG 59, 212 c. Putem să aducem în această discuţie un cuvânt al lui Grigore Teologul pe care l-a scris unui dintre prietenii săi: „Cum nu pot să nu sufăr, iată cel puţin ceea ce câştig din suferinţă: mă supun şi aduc mulţumire lui Dumnezeu atât în dureri, cât şi în bucurii”: Scrisoarea 36, A. Philagrios.

[71] La Evrei, Omilia 33, 4, PG 63, 230 ab.

[72] Scrisoarea 60, PG 52, 642 a; Scrisoarea 120, PG 52, 675 a.

[73] Scrisoare din Exil, 1, PG 52, 439 b,c.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2008

Voteaza:

Ieromonah Teofan Mada, Morala, Liturghie si Eshatologie la Sfantul Ioan Gura de Aur - Recenzie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE