Impartasirea

Impartasirea Mareste imaginea.

Cuvantul impartasire inseamna partasie, a fi partas cu cineva la ceva. In Transilvania se foloseste si termenul cuminecare, de la latinescul communicatio, cu aceeasi semnificatie. Pentru varietatea stilului, eu le folosesc pe amandoua.

Asa cum v’am spus, Euharistia a fost instituita de catre Insusi Domnul Iisus Hristos, la Cina cea de Taina. Cina este o masa comunitara, la care toti participantii se infrupta din aceleasi bucate.

Cina Euharistica este aceea in care Insusi Iisus Hristos, Gazda, Se ofera pe Sine spre hrana duhovniceasca. El este Cel care, in noaptea in care a fost vandut, pe Sine Insusi S’a dat pentru viata lumii, si tot El este Cel care, acum ( ca si de-a pururi), Se da de mancare pentru ca sa-i sfinteasca pe cei ce se impartasesc. De aceea, atunci cand se impartaseste, preotul nu spune: Ma impartasesc eu cu Sfantul Trup., ci: Sfantul Trup mi Se da mie, preotului (N).

Impartasirea cu Sfintele Taine este un act personal, foarte personal, iar aceasta se vede din faptul ca celui ce se impartaseste i se rosteste numele. V’am vorbit altadata despre legatura intima dintre nume si persoana care il poarta, atat de intima incat el insusi devine fiinta. Cand se impartaseste preotul, el isi rosteste propriul nume, iar cand ii impartaseste pe ceilalti, rosteste numele fiecaruia in parte. Cuminecarea devine astfel o relatie interpersonala intre Hristos si cel caruia El i Se da euharistic, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci.

In acelasi timp, insa, impartasirea este si un act comunitar. In una din rugaciunile cuminecarii se spune: Cinei Tale celei de Taina, astazi, Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste. Prin impartasirea cu Sfintele Taine, noi intram in partasie cu Hristos, dar si, prin El, noi intre noi, El fiind intreg in fiecare si fiecare fiind una cu unul si acelasi Iisus Hristos, dar avand si partasia Sfantului Duh, Cel prin care s’a savarsit prefacerea. Mai mult, noi intram in partasie si cu toti cei ce alcatuiesc „Imparatia din firida”, adica Maica Domnului, ingerii, sfintii, viii si mortii, pentru care s’au scos miride la proscomidie si care sunt acum partasi la sfintenia de pe sfantul disc. Foarte graitoare este, in aceasta privinta, rugaciunea de invocare (epicleza) din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, pe care v’o citez pentru adancimea si frumusetea ei, dar si pentru ca ea ii cuprinde, deopotriva, pe clericii si pe mirenii adunati la aceeasi Cina, care se impartasesc din aceeasi paine si din acelasi potir: Iar pe noi, pe toti, care ne impartasim din aceeasi paine si din acelasi potir, sa ne unesti unul cu altul prin partasia Aceluiasi Sfant Duh; si pe nici unul dintre noi sa nu ne faci a ne impartasi cu Sfantul Trup si Sange al Hristosului Tau spre judecata sau spre osanda, ci sa aflam mila si har impreuna cu toti sfintii, cei ce din veac Ti-au fost bineplacuti: cu stramosii, parintii, patriarhii, proorocii, apostolii, propovaduitorii, evanghelistii, mucenicii, marturisitorii, dascalii, si cu tot sufletul cel drept care s’a savarsit intru credinta.

Prima fraza a acestei rugaciuni este inspirata de un text al Sfantului Pavel adresat Corintenilor: Paharul binecuvantarii pe care noi il binecuvantam, nu este oare impartasirea cu Sangele lui Hristos? Painea pe care noi o frangem, nu este oare impartasirea cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o singura Paine, noi, cei multi, un singur trup suntem, fiindca toti dintr’o singura paine ne impartasim.

In prima si ultima instanta, credinciosul se afla in comuniune cu intreaga Biserica, Ea fiind trupul lui Hristos, iar el, partasul, fiind unul din madularele Ei. Iar daca Biserica este Imparatia care a si venit intru noi, iata-ne pe noi, pe toti, cei ce ne-am impartasit dintr’o paine si dintr’un potir, de pe-acum mosteni ai Imparatiei Cerurilor.

Randuiala impartasirii:

Preotul este cel ce o face primul, in sfantul altar, rostind mai intai introducerea: Iata, ma apropii de Hristos, Imparatul cel fara de moarte si Dumnezeul nostru.

Ia cu mana stanga partea din Sfantul Trup insemnata cu initialele HS si, tinand-o pe palmele incrucisate, cu dreapta deasupra, rosteste: Cinstitul si Preasfantul Trup al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos mi se da mie, preotului (N), spre iertarea pacatelor mele si spre viata de veci.

Si spune incet, pentru el, rugaciunile pe care le va rosti cu voce tare inainte de a-i impartasi pe credinciosi si pe care vi le voi spune de indata. (Daca se slujeste in sobor, din aceeasi parte se impartasesc toti preotii si diaconii, dupa randuiala pe care ei o cunosc).

Apoi, tinand sfantul potir cu mana dreapta, in timp ce in stanga tine procovatul (sau o naframa de matase, anume randuita pentru aceasta), rosteste:

De asemenea, mi se da mie, preotului (N), cinstitul, Preasfantul si de viata facatorul Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor mele si spre viata de veci.

Si asa se impartaseste din sfantul potir, dupa care sterge buza acestuia cu procovatul si il reasaza pe sfanta masa, rostind: Iata, S’a atins de buzele mele, si faradelegile mele le va sterge si pacatele mele le va curati.

Acesta e un citat din Isaia, referitor la carbunele aprins pe care un serafim l-a luat de pe jertfelnic si l-a pus pe buzele profetului, dupa care a rostit: Iata, s’a atins de buzele tale si-ti va sterge faradelegile, iar pacatele tale le va curati. Simbolul s’a transferat in Liturghie, iar Sfantul Ioan Damaschin il comenteaza astfel: „Carbunele nu e lemn curat, ci lemn impreunat cu foc; in acelasi chip, Painea euharistica nu e, pur si simplu, paine, ci Paine impreunata cu dumnezeire. Dar un trup unit cu dumnezeirea nu devine o singura natura, ci are o natura care-i apartine trupului si o alta care-i apartine dumnezeirii unite cu el, ceea ce inseamna ca intr’o singura entitate sunt doua firi.” Acest simbol e folosit si de Sfantul Ioan Gura de Aur in una din rugaciunile (a doua) premergatoare sfintei impartasiri.

Preotul sfarama apoi, cu copia, cele doua parti din Sfantul Trup insemnate cu NI si KA, destinate credinciosilor, si le pune in sfantul potir, rostind:

Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului, Domnului Iisus Hristos, unuia Celui fara de pacat. Crucii Tale ne inchinam, Hristoase, si sfanta invierea Ta o laudam si o marim; ca Tu esti Dumnezeul nostru, in afara de Tine pe altul nu stim, numele Tau il numim. Veniti, voi, toti credinciosii, sa ne inchinam sfintei invieri a lui Hristos, ca, iata, a venit prin cruce bucuria la toata lumea. Totdeauna binecuvantand pe Domnul, laudam invierea Lui, ca rastignire rabdand pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.
Astfel, cu sfantul potir si cu lingurita anume pregatita, iese in fata sfintelor usi si ii cheama pe credinciosi cu voce tare.

Preotul: Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste, apropiati-va!

Poporul: Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului. Dumnezeu este Domnul si S’a aratat noua.

Preotul, in numele fiecarui credincios, rosteste, rugaciunile premergatoare impartasirii, aceleasi pe care le-a rostit pentru sine:

Cred, Doamne, si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Tu, Cel ce ai venit in lume sa-i mantuiesti pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.

Cred, de asemenea, ca acesta este insusi Preacuratul Tau Trup si ca acesta este insusi Scumpul Tau Sange. Deci, ma rog Tie: Miluieste-ma si-mi iarta toate gresalele cele de voie si cele fara de voie, cele cu cuvantul, cele cu fapta, cele cu stiinta si cu nestiinta. Si ma invredniceste ca fara de osanda sa ma impartasesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Amin.

Cinei Tale celei de Taina, astazi, Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste; ca nu voi spune vrajmasilor Tai Taina Ta, nici sarutare Iti voi da, ca Iuda; ci ca talharul, marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru Imparatia Ta.

Nu spre judecata sau spre osanda sa-mi fie impartasirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre tamaduirea sufletului si a trupului.

Si astfel ii impartaseste pe cei ce se apropie, rostind pentru fiecare:

Se impartaseste robul sau roaba lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul si Sfantul Trup si Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci.

Poporul, in acest timp, canta lin: Trupul lui Hristos primiti si din Izvorul cel fara de moarte gustati.

Preotul reintra in altar. Acolo, pe sfantul disc, se afla partile depuse la proscomidie, care nu sunt destinate impartasirii si care acum urmeaza sa fie puse in sfantul potir.

Cand pune in potir particica Nascatoarei de Dumnezeu, el rosteste in taina:

Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit. Salta acum si te bucura, Sioane, iar tu, Curata, Nascatoare de Dumnezeu, veseleste-te intru invierea Celui nascut al tau.

Aceasta este o cantare din slujba Invierii. Iata, deci, ca dupa nasterea lui Hristos, dupa botezul si iesirea Lui la propovaduire, dupa intrarea spre patima, dupa jertfa Sa pe cruce si punerea in mormant, momente pe care noi le-am parcurs liturgic pe durata acestei slujbe, totul se apoteozeaza in inviere, eveniment pe cat de important, pe atat de discret (stim ca Iisus cel inviat a avut martori, nu si fenomenul in sine, cel din intimitatea mormantului).

Si, totusi, nu ne oprim aici. Liturghia face un salt in viitor, si anume in eshaton, dincolo de vreme, citand un cuvant de o nepatrunsa adancime, rostit de Iisus catre ucenicii Sai dupa impartasirea de la Cina cea de Taina: Si va spun Eu voua ca de acum nu voi mai bea din acest rod al vitei pana in ziua aceea cand il voi bea cu voi, nou, intru Imparatia Tatalui Meu.

La cele noua cete ale sfintilor:

O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase! O, Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnmezeu si Puterea! Da-ne noua sa ne impartasim cu Tine, mai adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale.

Cu buretele tinut in mana dreapta, preotul strange miridele pentru cei vii si pentru cei adormiti si le pune in sfantul potir, rostind:

Spala, Doamne, cu Cinstitul Tau Sange, pacatele celor ce s’au pomenit aici, pentru rugaciunile sfintilor Tai.

Pentru impartasire, fiecare credincios se apropie de sfantul potir in deplina liniste si cu evlavie, de obicei tinand in mana stanga o lumanare aprinsa.

Indata dupa ce a primit Sfintele Taine, primeste si mananca anafura (dupa loc si caz, gusta si putin vin), pentru ca Sfanta Impartasanie sa fie complet consumata. Insusi preotul, la sfarsitul Sfintei Liturghii, este obligat sa consume tot ceea ce a mai ramas in sfantul potir, dupa care, spalandu-l cu apa si vin, il sterge cu o naframa curata.

Iubitii mei, imi iau ingaduinta de a aborda acum o problema controversata care, cu toate ca nu e noua, se numara printre preocuparile actuale ale multor duhovnici, teologi, si chiar ierarhi: Cat de des trebuie - sau poate - sa se impartaseasca un crestin ortodox? E bine sa precizez ca nu e vorba de dispute, ci doar de opinii diferite. Oficial, Bisericile Ortodoxe locale recomanda credinciosilor sa se impartaseasca de cel putin patru ori pe an (in cazuri speciale, o singura data), in timp ce zelosii pretind o impartasire deasa, chiar zilnica - sau, in orice caz, la fiecare Sfanta Liturghie.

Nu e cazul si nici timpul sa intru in amanunte. E de ajuns sa mentionez ca, de-a lungul secolelor, frecventa impartasirii a cunoscut cresteri si scaderi, dupa timp, loc si imprejurari, de la impartasirea zilnica din vremea apostolilor, cand ea era legata de masa zilnica pe care membrii unei comunitati crestine o luau in comun, pana in vremile din urma, cand a ajuns o raritate, ceea ce, desigur, a provocat reactia unor teologi ca Afanasiev, Schmemann, Meyendorff sau Zizioulas, precum si revigorarea liturgica intreprinsa, in Rusia, de Sfantul Ioan din Kronstadt.

E bine insa de stiut ca impartasirea nu e porunca, ci trebuinta; mai precis, e un dar divin care raspunde unei trebuinte umane. Sfintele Taine sunt hrana sufletului. Cand preotul rosteste, cu potirul in mana: Apropiati-va!, rostirea nu e un ordin, ci o invitatie. Aceasta insa vine de la Hristos. Crestinul caruia ii e foame si sete de El, raspunde poftirii. Dar aceasta inseamna ca evaluarea trebuintei ii apartine, deci ea are un caracter subiectiv. Subiectivitatea poate insela. E posibil ca setea sa nu fie indeajuns de puternica, sau chiar sa nu fie reala, in spatele ei ascunzandu-se exhibitionismul, cabotinismul, pofta de a fi vazut, apreciat, admirat, adica tocmai contrariul smereniei cu care trebuie sa te apropii de potir. Indemnul preotului e clar, dar, intr’un fel, conditionat: apropierea trebuie facuta cu frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu - am mai spus-o - nu e teroare divina, ci teama copilului bun de a nu-si supara parintii. In caz de indoiala, trebuie consultat, neaparat, duhovnicul.

De altfel, dupa toata randuiala, impartasirea e precedata de spovedanie. Sunt insa unii care cred ca daca au obtinut iertarea prin spovedanie nu mai au nevoie sa se si impartaseasca spre iertarea pacatelor. Asta poate fi o mare capcana. Spovedania este, intr’adevar, o Taina a Bisericii, prin care se poate obtine iertarea pacatelor, dar aceasta iertare este tocmai poarta deschisa catre Cina euharistica. Iertarea nu e un scop in sine, ci mijlocul prin care poti ajunge la desavarsire, adica la unirea cu Hristos. La spovedanie, pe Hristos Il ai de fata, dar prin impartasire Il ai intru tine. Duhovnicul este cel care iti deschide sau nu-ti deschide poarta catre cuminecare. Pentru pacate grele, repetate, marturisite, dar neinsotite de frangerea inimii si de lacrimile pocaintei, canonul este oprirea de la impartasirea cu Sfintele Taine, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta, asemenea regimului alimentar prescris de medic.

Frecventa impartasirii depinde si de ritmul oficierii Sfintei Liturghii. Desi, potrivit randuielilor bisericesti, ea poate fi savarsita in toate zilele de peste an (cu exceptia catorva, numite zile aliturgice), ea se oficiaza zilnic doar in catedralele chiriarhale si in manastirile mari, unde exista suficienti preoti, pentru schimb. Cu toate acestea, nici in manastirile mari nu se practica impartasirea zilnica sau foarte deasa a calugarilor sau a calugaritelor, aceasta depinzand in exclusivitate de decizia duhovnicului, care isi asuma si cuvenita raspundere in fata lui Dumnezeu.

Pustnicii se impartaseau o data pe an, in noaptea de Pasti, cand ieseau din singuratatea pesterilor si se adunau undeva, intr’o poiana, intr’un loc numai de ei stiut, unde preotii savarseau Sfanta Liturghie, dupa care se desparteau pentru inca un an. Lucrul acesta il stiu de la Parintele Cleopa, duhovnicul care, in disputele de acest fel de pe la mijlocul secolului trecut, recomanda moderatia.

La scara larga, adica in parohii si in manastirile mici, Sfanta Liturghie se savarseste in toate Duminicile si praznicele mari de peste an (uneori, pe alocuri, si sambata, urmata de parastas). Frecventa liturgica mai depinde si de traditia locala sau de disponibilitatea preotului.

Desigur, nu poate fi neglijat raportul dintre ravna si vrednicie. Nu poate fi ignorat avertismentul Sfantului Apostol Pavel, provocat de usurinta cu care unii crestini (de atunci!) se imbulzeau la impartasire ca si cum s’ar fi asezat la masa cu mainile murdare. Iata avertismentul: Oricine va manca painea sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi fata de Trupul si de Sangele Domnului. Sa se cerceteze dar omul pe sine, si asa sa manance din Paine si sa bea din Pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind Trupul Domnului. Sentimentul nevredniciei personale strabate prin toate rugaciunile Dumnezeiestii Liturghii, ca si prin cele premergatoare cuminecarii, citite acasa, nu doar de preot, ci si de credinciosi. Nimeni din cei legati cu pofte sau cu desfatari trupesti nu este vrednic sa vina, sa se apropie sau sa slujeasca Tie, Imparate al slavei. Rostita de preot, ea il angajeaza nu doar pe el, cel ce slujeste, ci pe toti cei ce vin sau se apropie. Daca cineva se stie pe sine eliberat de povara desfatarilor trupesti, ii va fi foarte greu sa pretinda ca nu poarta in el macar pofta, ceea ce, in anumite imprejurari, poate fi echivalenta cu pacatul deja savarsit. De aceea ne si rugam, stiind ca doar mila lui Dumnezeu este aceea care ne face, oarecum, vrednici, dar nici nu putem supraestima aceasta mila fara riscul de a comite un pacat cu mult mai greu, impotriva Duhului Sfant.

Personal, nu cred ca administrarea discretionara a Sfintelor Taine e un spectacol ziditor de suflet, care sa excluda si perspectiva banalizarii, dar in aceeasi masura deplang vidul duhovnicesc din fata preotului care, cu potirul in mana, striga: Apropiati-va!, fara ca cineva sa se miste. Intre cele doua extreme - frecventa necenzurata si absenta pioasa - adevarul poate fi, ca de obicei, la mijloc. Mai intai, ar fi necesar un proces de educare a credinciosilor, in sensul ca impartasirea nu trebuie legata exclusiv de cele patru mari sarbatori cu care se incheie cele patru posturi de peste an. Aceasta practica are neajunsul ca aproape toti isi programeaza spovedania in imediata apropiere a sarbatorii, cand preotul de abia poate face fata solicitarilor, vazandu-se in imposibilitate de a acorda timpul necesar unei adevarate spovedanii.

Enoriasii mai trebuie sa stie ca spovedania nu constituie, neaparat, dezlegarea de a manca imediat de dulce; oricine se poate impartasi, de pilda, la 6 august si sa-si continue postul pana la 15, sau poate primi Sfintele Taine in Duminica Floriilor si sa-si continue postul pana la Pasti.

Calea de mijloc ar cuprinde urmatoarele:

Zile potrivite pentru cuminecare pot fi toate praznicele imparatesti de peste an, inclusiv ale Maicii Domnului (carora li se adauga, fireste, aceea a Sfintilor Apostoli Petru si Pavel).

In functie de marimea parohiei, preotul poate randui, prin buna intelegere, grupe de enoriasi care sa se apropie de Sfintele Taine cu sentimentul si convingerea ca impartasirea este, intr’adevar, un moment festiv, atat prin ea insasi, cat si prin cadrul ei mai larg, al sarbatorii. De asemenea, el poate avea chemari speciale pentru copii, a caror obligativitate de a posti e redusa la minimum, dupa cum randuieste duhovnicul.

In mare, nu vad deloc inlaturata posibilitatea ca la fiecare chemare a preotului sa existe cel putin cateva raspunsuri, si chiar mai multe.

Participarea enoriasilor la cantarea omofona, in calitate de membri ai poporului lui Dumnezeu, ai preotiei imparatesti, poate fi un factor extrem de important pentru antrenarea lor, voluntara, in ritmul liturgic al Euharistiei.

De dragul adevarului, dar si ca o emulatie pentru intreaga comunitate parohiala, ar fi potrivit ca urmatoarele doua replici liturgice: Am vazut lumina cea adevarata. si: Sa se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne. sa fie cantate - sau, dupa caz, rostite - doar de cei ce au primit Sfanta Impartasanie in ziua aceea.


O indrumare a Sfantului Sinod, in sensul celor de mai sus, ar fi cat se poate de binevenita.

IPS Bartolomeu Anania

.
Pe aceeaşi temă

10 Decembrie 2022

Vizualizari: 7033

Voteaza:

Impartasirea 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE