In Sfantul Munte, in anul 1923

In Sfantul Munte, in anul 1923 Mareste imaginea.

Am ajuns la mănăstire pe la amiază. Arhondarul, privindu-ne pe sub sprâncene, ne-a deschis uşa unei camere unde se aflau 4 paturi foarte murdare. Aceea era camera de oaspeţi. Am intrat înăuntru, privind, precum cel întemniţat, la singurul loc de mângâiere, fereastra. Era una singură.

Măcar dacă ar fi avut o privelişte deosebită! Ne-ar fi ajutat să ne simţim liberi.

Din păcate, pentru noi, fereastra dădea spre o vale prăpăstioasă plină de vegetaţie, de lemne şi crengi uscate, unde nu puteai să deosebeşti nici un trunchi întreg de copac. Aşadar, privirea noastră nu avea la ce să spere. Peisajul era unul din acelea pe care natura îl ,,oferă” din plictiseală şi din răutate. Priveliștea nu era prea încântătoare, părea că natura nu avea altceva să ofere în acel loc. Ceva ştiau călugării care au ales acest loc pentru a ridica mănăstirea.

În jurul prânzului, cineva ne-a adus o platou plin cu de toate. Un adevărat festin cu mâncare uscată de mănăstire! Nimic din ceea ce arhondarul aranjase cu atâta migală pe platou nu se putea mânca. Primul dintre noi care a încercat mâncarea, a ridicat mâna şi ne-a făcut semn: ,,Atenţie, pericol!”, care însemna ,,Arde!”. Tot aşa a fost şi masa de seară, şi prânzul din ziua următoare. Legumele şi pastele nu puteau fi mâncate din cauza piperului adăugat din belşug și care, pare-se, era reţeta ,,secretă” a bucătăriei mănăstirii.

Lucrurile au început să meargă şi mai prost, fiindcă vremea liniştită de până atunci s-a înrăutăţit şi s-a pornit un vânt aprig, dintr-acelea care suflă în Athos. Privim de la fereastra ,,temniţei” noastre şi vedem valea răscolită de vântul care suflă cu putere. Frunzişul des pare prins într-un dans ciudat cu vântul, iar mie, acest lucru, îmi aduce aminte de cuvintele unui scriitor care spunea că ,,ramurile se zbat ca nişte câini care vor să scape din lanţ”. Ceaţa acoperise muntele. Un cărăuş ne-a spus că vântul acesta, când se porneşte, poate să treacă în câteva ore, sau poate să ţină chiar şi două săptămâni.

Dacă s-ar fi adeverit cea de-a doua predicţie, urma să mâncăm – pentru cine ştie cât timp – tot piperul acela pe care îl puneau în mâncare… Am început să ne plimbăm pe verandă, precum fiarele în cuşcă. O singură mângâiere aveam în tot acest întuneric al deznădejdii: gândul că vom pleca cândva de acolo. Dar oare, vom pleca? Ceaţa care se tot lăsa, vântul care agita natura cu totul, toate acestea ne arătau că vom mai întârzia până a pleca de acolo.

Nimeni dintre noi nu vorbea. Era o linişte deplină. Din când în când se mai auzeau paşii vreunui monah care urca sau cobora scara. Monahul care avea cheile de la bibliotecă era de negăsit. Egumenul nu primea pe nimeni în vizită. Nici un monah nu avea curiozitatea să ne vorbească, şi nici măcar să ne privească. Monahii, aceşti ,,admirabili filosofi”, erau retraşi la chiliile lor. Impresia că un monah se plictiseşte singur la el în chilie – impresia noastră, dar şi a lumii, în general – a dispărut imediat. Doar noi, străinii, fusesem învinşi de plictiseală. Sentimentul era doar al nostru, şi îl dusesem cu noi la mănăstire. Ei erau foarte bine aşa cum erau. În adâncul tăcerii, în nemărginita singurătate, prin repetarea aceloraşi lucruri, ei își aflaseră liniştea. Dispreţul şi ignoranţa în care am fost cufundaţi noi, ceilalţi, erau dovada palpabilă a acestei bucurii. Nimeni nu a schimbat-o nici măcar o clipă pentru a ne privi. Niciodată nu am mai văzut ,,expusă” în acest fel măreţia Ortodoxiei, firescul, rostul de a trăi!

La un moment dat am coborât în bucătărie, sperând că cineva va vorbi cu noi. Am fi vrut să auzim chiar şi un cuvinţel din gura lui Grigóris, ajutorul de bucătar. În zadar! Grigóris tăcea de parcă mintea sa era străbătută de idei existenţiale, în timp ce curăţa ceapă. Arhondarul se mişca continuu pe lângă maşina de gătit, iar pe chipul lui se citea ,,sfânta mânie” pentru străinii care vroiau să-i tulbure liniştea. Cele două-trei cuvinte pe care le-a rostit la un moment dat au fost precum mila pe care un bogat o arată faţă de săraci, aruncându-le câţiva bănuţi. Un cărăuş stătea picior peste picior pe o canapea şi privea focul care ardea în vatră. Ce privelişte minunată! Numai la mănăstiri poţi vedea asemenea foc. Îl priveam toţi ca pe un apus de soare. Şi l-am fi privit mult şi bine, dacă tăcerea nu ar fi fost spartă de vocea stinsă a arhondarului care ne-a informat că la mănăstire, peisajele frumoase sunt unice.

La un moment dat, unuia dintre noi i-a venit ideea să coborâm în curte. ,,Feriți-vă!”, a strigat un altul: ,,o să revedem A Doua Venire!”. Şi, într-adevăr, curtea nu este decât un loc deschis foarte strâmt, şi recreere nu am fi găsit dacă am fi intrat în biserică, să vedem zugrăvit pe pereţi focul [iadului] care îi înghite pe păcătoşi, cântărirea sufletelor şi fiarele. Astfel, ne-am găsit şi noi o îndeletnicire care ne-a bucurat: să facem plimbări interminabile prin cerdac. Iar, şi iar… Aici am simţit pentru prima dată cu adevărat, ce minunat lucru este să păşeşti, precum condamnaţii la moarte cărora li se îndeplineşte ultima dorinţă. Bucuria soldatului care face de gardă ore întregi şi trebuie să-şi umple timpul cu ceva! Dacă nu ar fi existat veranda aceasta, ce ne-am fi făcut? Păşeam călcând apăsat şi făcând paşii mari, ,,înghiţind” distanţe mari, aşa cum cel flămând mănâncă pe nerăsuflate feliile mari de pâine atunci când i se iveşte ocazia. Prin fereastra întredeschisă se auzeau cântări şi rugăciuni care se citeau.

Aşa ne petreceam timpul, până când, în ziua următoare, am reuşit, în sfârşit, să avem parte şi de altă privelişte: am văzut obştea la masă. Această imagine, care nouă ne-a făcut o mare impresie, am surprins-o în ziua următoare, pe la orele 6 după amiaza, la trapeză, acea sală mare care se găseşte la toate mănăstirile, cu mesele de marmură albă, având atârnate pe pereţi aceleaşi icoane cu A Doua Venire. Înconjuraţi de imagini ale Dreptei Judecăţi, imagini înfricoşătoare, într-o continuă ,,dies irae”, cu capetele plecate, călugării mâncau salata de icre şi lintea pe care le aveau înainte. În faţa tetrapodului, în picioare, un monah citea cu voce tare omiliile unui sfânt, după obiceiul care se păstrează la mănăstiri, pentru a nu se bucura trupul prea mult de mâncarea aceea sărăcăcioasă. Retras într-un colţ, mânca egumenul mănăstirii, cu o expresie ascetică severă a feţei pe care vârsta înaintată o făcea să pară de-a dreptul sălbatică. Să fi avut vreo optzeci de ani.

La sfârşitul mesei şi-a întins mâna şi a sunat dintr-un clopoţel pe care îl avea înainte. Imediat, toţi călugării, în acelaşi timp, cu o mişcare coordonată şi mecanică, dobândită de-a lungul anilor, s-au ridicat în picioare, aliniaţi, unul în spatele celuilalt şi stând nemişcaţi. Parcă ar fi vrut să arate că se pocăiesc pentru că gustaseră din bunurile pământeşti… Văzându-i aşa pe toţi, drepţi, în picioare, ei au redevenit ceea ce erau. Păcatul de a fi gustat puţină salată de icre şi linte trebuia ,,pedepsit”, trebuia să-şi revină şi să reintre în ,,ritm”. Am simţit o adiere rece când toată această armată de rase negre a trecut prin faţa noastră, înaintând în pas cadenţat, până au ajuns toţi în curtea mănăstirii. Bătrânul egumen, cu chipul lui încruntat, stând afară nemişcat, şi-a ridicat mâna şi a binecuvântat acea mare de rase negre care a trecut prin faţa lui. Mai apoi, după cum prevedea tipicul bisericesc, doi călugări, adică cei doi care pregătiseră mâncarea, au făcut o metanie mare în faţa lui, cerându-şi astfel iertare pentru neajunsurile mâncării. Această privelişte a fost singura noastră răsplată (pentru toată vremea cât am stat la mănăstire).

Iar acum, ce vom face…? Nu aveam nădejdea că vom mai vedea ceva. Ne-am reîntors în ,,temniţa” noastră. Ne uitam pe fereastră şi vedeam aceeaşi imagine, frunzişul din prăpastie şi ceaţa care se tot lăsa peste mănăstire. Am început din nou să păşim… Ah, dacă am fi putut să plecăm…! Dacă s-ar fi oprit vântul…! Dacă am fi găsit şi o barcă…

După ce am visat bărci, frânghii, pânze, ba chiar cum ,,evadam” pe fereastră, cum zburam prin aer, şi multe asemenea ,,acrobaţii”, într-o dimineaţă ne-am trezit că vântul se potolise şi ne-au spus că urma să plece și barca cu motor a mănăstirii. Ne-am strâns lucrurile în mare grabă, am închis valizele şi am coborât. Arhondarul, văzând că străinii pe care îi găzduise pleacă, a rămas – mare minune! – zâmbind, şi, când i-am strecurat o bancnotă de cincizeci – ca răsplată pentru toate lipsurile pe care nu a reuşit să ni le impună – a făcut cel mai nobil gest pe care putea să-l facă: a primit banii fără nici cea mai mică împotrivire. Ospitalitatea de care a dat dovadă nu s-a oprit aici, încredinţându-ne, pe mai departe, ploii care începuse să cadă în rafale.

Am sărit în barcă. Era o barcă robustă, solidă, ca toate care se găsesc la Athos și care trebuie să se lupte cu marea furioasă; era de curând vopsită, iar la cârma ei se afla fratele Evdókimos, novice, desculţ şi gata de plecare… Împreună cu noi călătorea şi un călugăr bătrân care mergea la Tesalonic cu treburi ale mănăstirii. Plouă… Suntem toţi trei acoperiţi cu o pânză de corabie şi cuverturi de lână ca să ne ferim de ploaie. Plouă. Stânci sălbatice, cuiburi de corbi… Trecem pe sub pietre suspendate deasupra capetelor noastre, văi se deschid în faţa noastră şi iar dispar, alte stânci stau agăţate deasupra noastră, titanice construcţii, promontorii pe care natura le-a creat pentru cine ştie ce motiv… Pentru ce oare? Pentru mântuirea unor suflete? Pentru pierderea celorlalte? Pare că cea de-a doua variantă este mai aproape de adevăr, în cazul nostru.

Dintr-o dată, barca noastră rămâne nemişcată. Motorul s-a oprit, nu mai funcţionează. Evlóghios încearcă să-l repare. Plouă. În dreapta noastră, întinderea pustie de apă, în dreapta, stâncile înalte. Un val mai mare ar fi de ajuns să facă bucăţi mica noastră barcă. Motorul porneşte din nou. Pornim. Dar, se opreşte iar… Aşteptăm. Ploaia cade de sus şi ne biciuieşte feţele. Într-un final, Evlóghios reuşeşte să pornească din nou motorul bărcii care, de data aceasta, nu se mai oprește. Continuăm fără nici un fel de peripeţii, şi, sub o ploaie torenţială, ajungem la Dafni.

Micul han din Dafni, cu cărăuşii, hamalii, călugării săi, ni se părea acum, după experienţa noastră, un hotel de pe Coasta de Azur. Când le-am povestit celor de acolo păţania noastră, ne-au întrebat:

– Nu cumva la mănăstirea Dionisiou aţi fost?

– Ba da, chiar acolo.

– Aţi nimerit la mănăstirea cu cel mai sever mod de vieţuire. Dacă v-aţi dus ca să vă relaxaţi, nu v-aţi dus unde trebuie. Dacă aţi vrut să vedeţi ce înseamnă cu adevărat Sfântul Munte, da, aţi găsit ceea ce căutaţi. Obştea de acolo este expresia cea mai ,,sălbatică” a monahismului, iar la Dionisiou, vieţuirea este foarte aspră . Monahismul înseamnă fuga de lume. Apărarea călugărului în faţa ideii de socializare, pe care străinii, fără voia lor, o aduc cu ei în mănăstire, este tocmai ceea ce aţi găsit voi acolo: piper din belşug, cearceafuri murdare şi tăcere.

Sursa: Zaharías Papantoníou, Sfântul Munte (1923)

 

.

15 Mai 2015

Vizualizari: 235

Voteaza:

In Sfantul Munte, in anul 1923 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE