Inceputul unei prietenii

Inceputul unei prietenii Mareste imaginea.

Micul autobuz, plin până la refuz, urca încet, dar cu viteză constantă, drumul de coastă spre Ano Poli1. Marcu se întorcea de la meditaţiile de la Institutul particular de pregătire a elevilor. Stătea în picioare, se ţinea cu ambele mâini de balustrade, la fel ca atâţia alţi tovarăşi de călătorie de-ai săi. Fără voie, gândul îi fugea la momentul când l-a cunoscut pe Aris, prietenul lui.

Se cunoscuseră în urmă cu doi ani, în timp ce urmăreau un meci de fotbal pe stadion. Pe atunci erau încă elevi la gimnaziu2. Au devenit imediat prieteni, însă ceea ce i-a legat mai puternic a fost faptul că amândoi se simţeau ca nişte „orfani cu părinţi". Exact aşa s-a recomandat Marcu la început.

Insă aveau şi alte interese comune, cum ar fi să se dea cu rolele şi să joace fotbal. Le plăcea să lovească mingea cu multă pasiune. Işi închipuiau că astfel loveau şi viaţa cu piciorul, căci aceasta îi rănise atât de mult.

Adeseori după-amiaza coborau pe plaja oraşului Tesalonic pentru a se da cu rolele în jurul statuii lui Alexandru cel Mare şi pentru a face diverse mişcări acrobatice în faţa fetelor. Aris, care era întotdeauna îndrăzneţ, acapara atenţia. Dădea totul din el, până la „ultima picătură". Nu de puţine ori Marcu îl certa:

- Ia spune-mi, vrei să îţi rupi vreun picior sau să mori? Dacă tu crezi că îţi vor face o statuie şi te vor pune lângă Alexandru cel Mare, te înşeli...

- Iţi poţi închipui aşa ceva? O statuie cu titlul: Aris cu rolele lui. Să ai grijă să mă înfăţişeze purtând această bluză cu dungi, pe care mama mea mi-a adus-o din Suedia.

Este bluza mea preferată.

S-au aşezat pe o bancă pentru a se odihni, fiind leoarcă de sudoare. Briza serii care venea dinspre Golful Thermi le răcorea feţele.

Cu mic, cu mare, oamenii îşi făceau plimbarea de seară pe plajă. Unii se plimbau, alţii alergau, având căştile în urechi şi ascultând muzică. Glasurile puştanilor rupeau tăcerea oamenilor singuri, care şedeau pe bănci, căutând ocazia de a schimba o vorbă cu omul de lângă ei. Câţiva vânzători ambulanţi din oraş îşi întinseseră tarabele şi aerul mirosea a porumb proaspăt copt, a fistic şi covrigi cu susan.

Un vapor mare, luminat, ieşea încet-încet şi maiestuos din port, atrăgând privirile tuturor.

- Aveam nouă ani, a zis deodată Aris, când într-o seară de vară tatăl meu şi-a strâns lucrurile şi a plecat de acasă. „Vom vorbi des", a promis el, în timp ce eu plângeam cu suspine şi nu mă dezlipeam din braţele lui.

La început aşa s-a şi întâmplat. La sfârşit de săptămână ne petreceam timpul împreună, însă nu mă săturam de el. După o vreme, am primit o lovitură puternică: tata a plecat în Canada.

- De promisiuni ne-am săturat. Nu văd faptele, a adăugat Marcu.

Câtă dreptate avea prietenul lui! Ca să se descurce, mama lui l-a lăsat cu părinţii ei şi s-a dus să lucreze în Suedia. Altă despărţire.

- „De îndată ce îmi găsesc de lucru, voi veni să te iau", mi-a promis, însă deja nu mai credeam nimic, pentru că mai văzusem acelaşi „film". Mama mea s-a căsătorit apoi cu un suedez şi a rămas acolo, cu copiii pe care i-au făcut împreună. Acum ei vin în Grecia doar în vacanţă. O singură dată m-au luat cu ei, ca să văd şi eu această ţară, Suedia. Am stat acolo cu greu două săptămâni. Atât am rezistat. Acolo sunt alţi oameni, alt mod de viaţă.

Viaţa lui Aris se desfăşura mai mult lângă bunicul şi bunica sa. Ii adora şi ei îl adorau pe el. Insă puteau ei să îi înlocuiască pe părinţi? Cu puţin timp în urmă, îl căutase unchiul său. Venise la el cu cadouri şi cu dolari, pe care îi trimisese tatăl lui din Canada. Il invitase la el acasă, însă Aris nu a mai vrut nici unchi, nici dolari. El îşi dorea un părinte care să îl iubească şi să aibă grijă de el.

Prietenul lui îl înţelegea întru totul. Pentru că singurul lucru pe care ei îl cereau de la părinţi era să fie prezenţi în viaţa lor. Copiilor nu le păsa de bani. Apreciau doar iubirea părinţilor. Mai bine să fie împreună cu părinţii lor, chiar dacă aceştia îi mai certau câteodată.

- Eu am fost unul dintre copiii „binecuvântaţi", a spus atunci Marcu, având o urmă de ironie în glas. Nu am amintiri de familie. Părinţii mei s-au despărţit când eu aveam numai un an. Atât a durat căsătoria lor. Poate că nu se potriveau ca oameni şi ca pereche, însă eu nu le-am greşit cu nimic.

- Poate este mai bine aşa...

- Intotdeauna îmi amintesc de primii mei trei ani de viaţă, când îmi petreceam weekendurile cu tatăl meu, la casa lui părintească. Apoi el s-a recăsătorit şi a plecat în oraşul Drama, locul de origine al soţiei lui.

Işi aducea aminte des de ea. Era o fată bună. La început i-a arătat afecţiune şi iubire. Işi închipuia că mai târziu va avea fraţi şi se vor aduna din nou o mulţime de oameni la mesele festive. Insă când i-a născut pe propriii ei copii, încet-încet s-a îndepărtat şi ea de el. Desigur, el a continuat să meargă la bunici, însă tatăl lui găsea întotdeauna un motiv să nu meargă acolo cu noua lui familie.

Cât timp a fost mic, a căutat să le găsească circumstanţe atenuante, ca să le justifice absenţa. însă, cu cât treceau anii, aceste justificări îşi pierdeau puterea de convingere...

A respirat adânc, de parcă ar fi vrut să îşi facă puţin curaj.

- Acum am şi două surori. Sunt fetiţe încântătoare, dar nu le pot vedea des. Din fericire, aproape de bunicul meu locuieşte sora tatălui meu, mătuşa Ecaterina. Suntem foarte legaţi eu şi verişorii mei, Elena şi Antonie. Ei mă iubesc mult şi, când îi vizitez, nu ştiu ce să mai facă pentru a fi mulţumit.

- Oricâtă iubire şi oricâte daruri ne-ar da ceilalţi, ei nu ne pot fi mamă şi tată. Aceasta este realitatea: ori o accepţi şi mergi înainte, ori te scufunzi în nesfârşita întrebare „de ce?", i-a tăiat Aris vorba.

Marcu însă avea un alt caracter. Intotdeauna încerca să vadă lucrurile şi din altă perspectivă. Işi analiza fiecare mişcare înainte de a spune sau a face ceva. Probabil că din acest punct de vedere semăna cu mama lui. Şi ea cântărea astfel lucrurile şi se hotărâse să studieze la o facultate cu specializare în turism, pentru a-şi asigura cele necesare vieţii. Vara lucra ca bucătar-şef la un mare hotel din Halkidiki.

Atunci Marcu o vedea foarte puţin. însă iarna locuiau împreună, pentru că ea lucra în oraş. Desigur, lui în continuare îi lipsea tatăl său.

Prin faţa lor a trecut un biciclist. Puţin mai în spate, un copil a fugit după el şi l-a strigat cu putere:

-Tata... tata...

Din instinct, Marcu s-a dus şi l-a oprit pe biciclist. El i-a mulţumit, l-a luat bucuros în braţe pe copil, l-a pus pe bicicletă şi s-au îndreptat spre taraba cu vată de zahăr. Mama copilului, care venea din urmă, s-a dus zâmbitoare lângă ei.

Lui Marcu i-a venit în minte o scenă asemănătoare. Este una dintre amintirile lui de neuitat, chiar dacă o îngropase de mulţi ani în adâncul sufletului. Insă atunci voia să i-o împărtăşească prietenului său. Numai el putea să îl înţeleagă.

- Intr-o zi stăteam la un semafor, când a trecut prin faţa mea maşina tatălui meu, fiind şi soţia lui înăuntru. Eu şi tata ne-am privit în ochi. Probabil în mod involuntar el a apăsat pe frână. Am crezut că va opri.

Am început să alerg pe trotuar, strigând cât puteam de tare: „Tata! Tata!" Dar, din păcate, maşina şi-a continuat drumul. Pe scaunul din spate al maşinii stătea o fetiţă care mă privea uimită. Când mi-am dat seama că nu voi putea să îi ajung din urmă, m-am aşezat în faţa intrării unui magazin şi am început să plâng cu disperare.

Eram atât de sigur că m-au văzut cum am fugit după ei, însă până la urmă au trecut pe lângă mine... Atunci mi-am spus: „Până aici a fost! Nu mai suport altă respingere!"

- De aceea te-ai pus cu burta pe carte, ca să uiţi de necazuri?

- Nu ştiu, poate... Poate că şi tu ar trebui să te mai gândeşti la propunerea mamei tale şi să mergi să îţi faci studiile în Suedia. Alţii se roagă să poată să meargă să studieze în străinătate.

Insă Aris nu avea chef de studiu, nici examen de admitere la facultate nu voia să dea. Nu putea să suporte un asemenea stres. Se înscrisese la cursurile particulare de pregătire a elevilor ca să nu mai audă nemulţumirile bunicii lui. Numai atât învăţa, cât să promoveze clasa. Dar Marcu îl îndemna mereu să nu rateze o asemenea şansă, ci dimpotrivă, să înveţe bine o limbă străină (adică engleza).

- Mi se pare că vrei să cam scapi şi tu de mine sau greşesc, s-a plâns Aris.

Marcu l-a lovit prieteneşte pe umăr.

- Haide la Institutul particular la care merg şi eu. Vom fi colegi acolo. Te voi ajuta cât de mult pot.

- Nici să nu te gândeşti la aşa ceva. Acolo se cultivă numai „plante".

- Da, dar sunt dintre cele agăţătoare, i-a răspuns Marcu şi au început amândoi să râdă.

- Tatăl tău ce spune despre succesele tale şcolare?

- Crezi că m-a întrebat vreodată? Este cu totul absent.

Marcu împlinise deja 15 ani şi nu îşi amintea ca tatăl lui să fii venit vreodată la el să îl ia la o plimbare, să vorbească, să mănânce un sandvici, o îngheţată. Aproape că uitase cum este să faci aceste lucruri. Rareori tatăl său şi soţia lui îi dădeau telefon şi, în plus, mai aveau şi nemulţumiri: că de ce Marcu nu le dădea telefon, de ce nu vroia să meargă la ei, de ce nu le vorbea cu respect! Işi amintea cu amărăciune de momentele când l-au chemat acasă la ei. Işi dorea cu ardoare să fie lângă ei, pentru a primi o îmbrăţişare din partea lor, o mângâiere, să stea puţin alături, de surorile lui.

Insă întotdeauna în ultimul moment se întâmpla „ceva" şi ei amânau întâlnirea. Ei nu au înţeles niciodată cât de mult îl răneau atunci. Incet-încet a luat o hotărâre. De altfel, a înţeles cât de „mult" îl iubeau. „Nu puteau să trăiască fără el..." Aris a încercat să potolească mâhnirea prietenului său.

- Ştiu că te răneşte cel mai mult faptul că te consideră vinovat şi te fac să te simţi vinovat fără motiv. Dacă vrei sfatul meu, uită-i! Tu cel puţin o ai pe mama ta, ai unchi, verişori, bunici, vise de a studia. Gândeşte-te la mine...

S-au ridicat, lăsându-şi amândoi durerea pe băncuţă, înainte de a pleca, au băut un suc, ca să se liniştească. Aveau un gust amar. Ca şi cum ar fi mâncat o gutuie necoaptă, care le lăsase un gust amar.

Mersine Vigopoulou

Tainele Konitei, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Tainele Konitei"


1 Oraşul de sus (n.trad.)
2 In Grecia, ciclurile de învăţământ sunt structurate astfel: 6 ani şcoala primară, 3 ani gimnaziul şi 3 ani liceul, (n.trad.)

12 Octombrie 2016

Vizualizari: 74

Voteaza:

Inceputul unei prietenii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE