Propria descriere a cuviosului părinte cu privire la încercarea pe care a suferit-o în timp ce săpa pentru isprăvirea Peşterii

„Minunat şi străin lucru. Străin şi capabil să uimească auzul şi glasurile iubitorilor de Dumnezeu şi ale oamenilor raţionali străina privelişte care mi s-a întâmplat mie în această zi a Preacuvioasei Xenia. De aceea nu am crezut că e corect să o cufund în uitare sau să o acopăr prin tăcere ca nu cumva să par nerecunoscător şi îngust la inimă Binefăcătorului, Care în chip minunat m-a izbăvit din cea mai amară moarte.

Dar dau poruncă şi pentru când eu voi fi trecut la cele veşnice, să se amintească în fiecare an această zi şi această pomenire publică să se citească cu multă evlavie spre slava lui Dumnezeu. Să se slujească Prea-milostivului Dumnezeu liturghie şi să se aducă prinos pentru asta.

Nimeni dintre voi să nu socotească, vă rog, că este de prisos sau iraţională sau iubitoare de slavă deşartă însemnarea în scris a acestei pomeniri, ci, mai degrabă, este pentru mine o mare datorie şi un drept ca să fie slăvit de aici Dumnezeu cum se cuvine si ca să se folosească de aici toţi cei care sunt pricepuţi şi vor să se folosească.
De la cei care s-au bucurat de binefaceri Dumnezeu cere recunoştinţă şi mulţumire. Cunoscând bine aceasta, dreptul David zicea în sufletul său: «Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi nu uita toate binefacerile Lui».

De asemenea, Domnul nostru, atunci când a curăţit cu porunca Lui pe cei zece leproşi îi învinuieşte pe cei nouă ca nerecunoscători, dar pe acela singur, pe samariteanul şi cel de alt neam l-a lăudat ca pe un recunoscător, fiindcă s-a întors şi a slăvit pe Dumnezeu. Dar mai am de spus şi ceva care a avut loc în vechime. Când Dumnezeu a izbăvit pe evrei din robie a poruncit lui Moise, zicându-i lui: «Să-Mi afieroseşti pe fiecare nou născut care se va naşte israeliţilor». S-a dus Moise şi a adunat tot poporul şi le-a zis: «Să vă amintiţi această zi în care aţi ieşit din Egipt» şi celelalte cunoscute. Şi nu a cerut simplu să-şi amintească de această eliberare şi fugă, ci legiuieşte şi tăierea împrejur cea de-a opta zi şi afierosirea lui Dumnezeu a celor întâi-născuţi ai oamenilor şi animalelor. Acestea se întâmplau ca să nu uite cu uşurinţă cele poruncite lor şi să înveţe uşor fiul de la tatăl lui pricina izbăvirii din robie şi din Egipt...

Din toate acestea învăţăm că Dumnezeu cere de la noi să ne amintim de binefacerile care vin de la El spre noi. Desigur, nu fiindcă Dumnezeu are nevoie de acestea, ci fiindcă ele sunt necesare pentru propria noastră mântuire şi de aceea le cere.

De aceea şi noi, ca o dreaptă datorie, atât cât putem şi cât ne este dat de la Dumnezeu să ne amintim şi să purtăm înlăuntrul nostru această înfricoşată auzire şi privelişte care mi s-a întâmplat mie şi haideţi să ne amintim neînfruntatul şi grabnicul ajutor al lui Dumnezeu.

Dar socotesc că este mai bine să spunem povestirea în ordine şi să ajungem la subiect ca să nu se şteargă şi să se facă confuzie în cuvinte învălmăşite o atât de mare purtare de grijă pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de mine.

Fiindcă s-a lungit vremea vieţii mele în această peşteră şi aproape 40 de ani mi-au fost de-ajuns să petrec fără de grijă în ea, multă lume cu binecuvântate pricini sau nebinecuvântate mă deranja.

Socotesc că mai întâi Dumnezeu a voit şi pe urmă şi eu să urc cu ajutorul lui Dumnezeu pe culmea peşterii, în părţile de mai sus ale piscului, şi acolo să-mi deschid o mică gaură care să fie neapropiată pentru mulţi şi în aceasta să mă retrag când vreau. Ca să scap astfel de deasa şi nepotrivita tulburare a multora şi astfel să nu cad încet-încet din iubita mea anahoreză şi din liniştea cea cunoscătoare de Dumnezeu.

Totuşi inaccesibilitatea piscului şi crăpăturile îmi înspăimântau inima şi mă împingeau înapoi. Dar această frică au biruit-o cu multe nădejdi aşteptarea ajutorului lui Dumnezeu şi dorul de linişte. De aceea de îndată ce am respins cu ajutorul lui Dumnezeu orice frică şi spaimă, mi-am amintit de acela care a zis că cel ce nu are curaj în primejdii nu făptuieşte cele pe care le doreşte. Am primit curaj pentru primejdii şi după ce mi-am pus nădejdea mântuirii mele în Dumnezeu am început să duc la îndeplinire ceea ce gândeam.

Au adus fraţii o scară mare şi de îndată ce am pus-o am urcat purtând veşmintele preoţeşti cu cruce şi cu Evanghelie, tămâie şi lumânare. Fiindcă nu am găsit nici un loc pe care să stăm sau să păşim au stat unii pe scară şi alţii mai sus de scară, cu o oarecare îndemânare pe micile proeminenţe ale stâncilor de pe culme. Am spus atunci obişnuitele rugăciuni, Apostolul şi Evanghelia, otpustul şi am coborât imediat. De atunci în fiecare zi de dimineaţa după încheierea slujbei de dimineaţă iarăşi chemam singur dumnezeiasca bunăvoinţă, zicând: «Stăpâne, Stăpâne, şi Doamne al milelor, făcătorul a toată zidirea văzută şi nevăzută şi Mântuitorule, Cel ce ai întins cerul ca pe o piele şi ca o boltă l-ai întemeiat pe nimic şi ai întemeiat pământul pe temeliile lui şi l-ai întărit pe ape şi ai îngrădit marea cu nisip şi i-ai pus ei porţi şi încuietori, hotar pe care nu-l va trece, Cel de Care se cutremură, Căruia îi slujeşte şi I se supune toată firea raţională şi iraţională, însuţi, aşadar, Doamne, Doamne, binevoieşte să duc la bun sfârşit şi această încercare în bună siguranţă spre slava Ta Stăpâne şi mântuirea smereniei mele, după cum multe altele şi nesfârşite s-au făcut în siguranţă în locul acesta cu ajutorul şi împreună-lucrarea Ta. Şi nu îngădui Stăpâne să fiu arătat cheltuiala pră-păstioasei culmi şi să fiu bucuria duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Ci binevoieşte ca şi acel loc să devină locaş al Preasfântului Duh, turn tare înaintea vrăjmaşului, dătător de mântuire sufletului meu şi altor suflete care vor aceasta. Că Tu eşti şi Mântuitorul, şi Părintele, şi Dumnezeul nostru, al tuturor ca un bun şi iubitor de oameni, voind mântuirea tuturor oamenilor şi Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin».

După rugăciune m-am închinat cinstitei Cruci şi la sfintele icoane şi, înarmat cu Stăpânescul semn, am ieşit şi după ce am încuiat mica poartă a peşterii, cu credinţă am urcat, zicând: «Ascultă, Dumnezeule, rugăciunea mea, ia aminte la cererea mea, de la marginile pământului am strigat către Tine când s-a mâhnit inima mea. Pe piatră m-ai înălţat, povăţuindu-mă că Tu ai fost nădejdea mea. Turn de tărie în faţa vrăjmaşului. Locui-voi în locaşul Tău în veci; acoperi-mă-voi cu acoperământul aripilor Tale. Că Tu, Dumnezeule, ai auzit rugăciunile mele; dat-ai moştenire celor ce se tem de numele Tău»1 şi celelalte ale psalmului.

După ce am ieşit şi am început să sap şi în timp ce ciopleam în piatră dintr-o latură, piscul pe ambele laturi s-a făcut bucăţi şi a căzut, iar eu ziceam şoptind: «Cel ce la început ai întărit cerurile şi cu pricepere ai întărit pământul pe ape, însuţi, Doamne, întăreşte şi sălaşul acesta». Şi iarăşi ziceam: «Auzit-am, Doamne, glasul cântăreţului zicând: 'Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui', dobândind sprijinul şi ajutorul Tău şi bunăvoinţa Ta «nu se teme de frica de noapte, nici de săgeata ce zboară ziua nici de molima şi demonul ce bântuie întru amiază». Dar fiindcă şi eu Doamne, smeritul şi nevrednicul prin purtarea Ta de grijă am locuit şi locuiesc aici binevoieşte să-mi fii şi mie scăpare şi acoperământ şi ajutor, ca să fiu iz-băvit din laţurile vânătorilor demoni şi să fiu acoperit cu acoperământul aripilor Tale de molima şi demonul cel de amiază şi porunceşte Sfinţilor Tăi îngeri să mă păzească pe mine cu harul Tău. Da, Doamne, fie mie aşa, că binecuvântat eşti în veci. Amin».

Zicând acestea, în acelaşi timp săpam, şi piscul în câteva locuri se desprindea fără unelte, pentru că era foarte moale, deşi în altă parte se întâmpla să fie foarte tare şi greu de tăiat chiar şi cu fierul. Părţile din exterior au căzut singure, încât nimeni nu îndrăznea să se mai apropie de locul acela. Fraţii de departe uitându-se şi văzând căderea multă a rocilor se temeau tare pentru mine şi pentru clădirea de dedesubt ca nu cumva să sufere vreo daună. Dumnezeu însă cu mila Lui ne-a păzit pe noi şi pe mine şi pe acelea şi a dus la bun sfârşit lucrul. S-a zidit bine zidul, care până la urmă a ţinut ceea ce era şubred şi părţile din afară ale piscului, iar exteriorul l-am întărit cu atenţie după Dumnezeu cu prundiş şi tencuială. în câteva locuri l-am tăiat iarăşi şi l-am făcut, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a terminat şi ziceau cei ce priveau «cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al Puterilor».

Totuşi un lucru bun nu este bun când îi lipseşte ceva necesar, de aceea nu voiam să mă opresc numai până aici. Ştiţi cu toţii ce vreau să spun, lucru pe care şi eu l-am cunoscut din cercare. Dacă cineva rămâne fără hrană timp de câteva zile, se opreşte eliminarea mâncărurilor, dar este totuşi cu neputinţă să nu fie tulburat cineva de două sau trei ori pe zi de eliminarea apei. Prin urmare, m-am gândit cât de dificilă era situaţia pentru această nevoie şi numai să cobor la chilia de jos. Şi am vrut să fac un loc potrivit deasupra pentru această nevoie. Dar nu voiam totuşi să fie aproape de noua mea chilie din evlavie pentru biserică şi din respect pentru peşteră care erau mai jos. Iarăşi mi se prezenta ca mare dificultate să tai stânca până în partea de sud, lângă chiparos şi să fac o potecă strâmtă şi lungă. Impasul era mare, fiindcă şi numai să privească cineva de acolo în jos hăul era înfricoşător, iar de sus prăpastia şubredă mărea încă şi mai mult frica. Totuşi aşa cum dragostea îl convinge de multe ori pe cel îndrăgostit să dispreţuiască primejdiile şi fridle şi să încerce ceea ce doreşte, aşa am păţit şi eu. Mi-am sprijinit sufletul meu pe nădejdea în Dumnezeu pe Care II chemam cu intensă rugăciune în ajutor şi am încercat ceea ce voiam, zicând: «Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele de cine mă voi înfricoşa?». După ce am chemat în ajutor cinstita Cruce a lui Hristos şi pe Preacurata Lui Maică, am înaintat cu curaj în lucrare. Cu multă atenţie şi acribie şi cu ajutorul lui Dumnezeu, în câteva zile, am izbutit toate cele ce păreau înfricoşătoare şi foarte dificile şi cu ajutorul lui Dumnezeu am săpat poteca în piatră.

Dar când am ajuns aproape la sfârşit şi nu mai părea să mai existe nici un pericol trimiteam slavoslovii tare şi în taină de multă bucurie. Atunci, aşadar, prin îngăduinţa lui Dumnezeu mi s-a întâmplat o întâlnire cu cumplitul demon de amiază. Era ceasul al şaselea şi ziua era de vineri, când m-au împresurat cursele morţii, potrivit lui David şi porţile iadului m-au înconjurat repede. Şi în necazul meu am chemat pe Domnul şi către Dumnezeul meu am strigat. Dacă nu ar fi apucat repede să mă scape, puţin ar fi lipsit să nu se sălăşluiască în iad sufletul meu. Pe când şedeam şi săpam cu săpăliga, dintr-odată din partea dreaptă s-a tăiat o stâncă, toată numai piatră, tare şi grea precum plumbul. Avea lungimea de 6 picioare şi grosimea mai mare decât ajunge un bărbat să cuprindă cu braţele şi, după ce mi-a sfâşiat haina pe umărul drept, m-a lovit în coastă şi m-a tras în jos. Eu am strigat imediat tare şi am zis: «Stăpână, ajută-mi, Hristoase, ajută-mă». Urgenţa nevoii nu mi-a mai lăsat nici o urmă de discernământ, ca să chem întâi pe Stăpânul, ci am strigat mai întâi pe Stăpâna şi nimic altceva.

Atunci, aşadar, dumnezeiescul har care pretutin-denea este şi care plineşte toate şi care nu întârzie, mai repede decât fulgerul a ajuns lângă mine şi a izbăvit sufletul meu de la moarte şi ochii mei de la lacrimi şi picioarele mele de la alunecare şi cred că, prin prezenţa nevăzută a îngerului, o minune străină, o, taină nouă!, o, negrăită şi necuprinsă putere a lui Dumnezeu, a fost văzută stânca izbindu-se în spate şi după ce şi-a oprit căderea naturală în jos, în chip străin a fost împinsă în sus. A ţinut prinsă cu partea de jos mâna mea dreaptă cu săpăliga şi marginea piciorului, ca să nu cad. Aşa cum se prinde în laţ vânatul, aşa eram şi eu prins în cursă de stânca aceea, neavând nădejde de mântuire.

In această cursă înfricoşătoare şi nenorocire văzându-mă pe mine vrăjmaşii cei nevăzuţi s-au bucurat cu bucurie nu întâmplătoare. Totuşi: «Binecuvântat este Dumnezeu Care nu ne-a dat pe noi spre vânare căilor lor, ci a izbăvit sufletul nostru din cursa vânătorilor. Căci cursa lor s-a zdrobit şi noi ne-am izbăvit cu harul şi iubirea Lui de oameni».

Aşa eram dedesubtul stâncii, piciorul meu stâng atârna în prăpastie, mâna mea dreaptă era întinsă de-a lungul stâncii şi lipită de ea, fiindcă nu a îngăduit dumnezeiescul har să cadă stânca deasupra mâinii şi să o zdrobească. In această împrejurare s-a mai întâmplat ceva mai presus de fire şi străin: mâna mea dreaptă chiar dacă era sub stâncă şi era prinsă, a rămas nevătămată, în timp ce mâna stângă, deşi era afară liberă, vărsa sânge ca un izvor pe sânul meu şi pe pământ, fiindcă degetul meu, cu puţin mai înainte, s-a rănit înfricoşător şi, de asemenea, s-a rănit puţin şi dosul palmei. Eu însă nu am simţit nimic în ceea ce priveşte felul în care s-au întâmplat toate acestea.
Am totuşi ceva să spun şi despre acest lucru. Aşa cum în cuptorul haldeilor, ca nu cumva să creadă necredincioşii că văpaia care ardea era închipuită şi nu adevărată, i-a ars pe cei ce stăteau afară şi astfel şi-a arătat puterea arzătoare, dar cei care erau înlăuntrul flăcărilor au rămas nevătămaţi, la fel şi acum, harul de atunci a lucrat în chip străin şi mai presus de fire. Deşi a trecut atât de mult timp între cele două evenimente, totuşi dumnezeiescul har rămâne totdeauna acelaşi şi poate în toate generaţiile să lucreze lucruri asemănătoare şi mai mari decât acestea când voieşte. De trei ori fericiţii aceia tineri au fost aruncaţi în cuptor şi şi-au pierdut nădejdile lor şi au zis aceste din urmă cuvinte: «Ca arderea de tot a berbecilor şi a taurilor şi a zeci de mii de miei graşi aşa să fie bine primită jertfa noastră înaintea Ta astăzi şi să fie săvârşită, că nu este ruşine celor ce se încred întru Tine».

Acelaşi lucru şi eu, când am văzut năvala nereţinută a stâncii în jos am pierdut orice nădejde de viaţă. Dar pe când eram ţinut de stâncă, cum am zis, altă frică m-a cuprins.

Mă gândeam că chiar dacă m-aş smulge de dedesubtul stâncii, voi cădea în mod sigur, fiindcă nu aveam nicăieri nici un sprijin sau vreun loc de care să mă ţin.

Dumnezeiescul har a depărtat repede şi această frică din inima mea şi mi-a dat curaj şi veselie şi am început să zic: «Dumnezeul nostru este scăparea şi puterea noastră, ajutor în necazurile ce ne împresoară». Atunci m-am întors şi văd aproape de mine pe ieromonahul Iacov al meu tremurând tot ca trestia bătută de vânt şi neputând să spună nimic, nici să facă ceva. Atunci i-am spus cu glas liniştit: «Nu te teme, frate, nu te teme, ci prinde cu atenţie stânca poate, dacă se va uşura greutatea, voi putea să-mi scot mâna». A pus toată puterea şi a încercat, dar stânca a rămas neclintită ca cel mai greu plumb. După aceea i-a strigat şi pe ceilalţi fraţi care au urcat repede, dar din pricina locului înfricoşător stăteau unul în spatele celuilalt în linie, fiindcă drumeagul pe care îl săpasem era încă foarte strâmt şi încăpea pe el numai un singur om. Stăteau, aşadar, în şir în multă neputinţă. Iar eu i-am spus monahului cu care vorbisem mai înainte: «Ia barosul şi loveşte în stâncă». De cum a lovit-o cu ajutorul lui Dumnezeu s-au tăiat două bucăţi mai grele, cam cât poate ridica un bărbat. De cum s-au rostogolit departe de stâncă, stânca a devenit mai uşoară şi mi-au scos mâna care nu a păţit nimic, numai mi-a amorţit un pic degetul cel mic. M-am prins atunci cu o mână de stâncă, pe cealaltă mi-o ţineau fraţii şi, tras de ei, am scăpat din prăpastia deasupra căreia atârnam. Când mi-am sprijinit picioarele pe potecă, am ridicat în sus mâinile şi L-am slăvit pe Dumnezeu Care m-a scăpat în chip străin dintr-o moarte atât de violentă: «Te voi înălţa», ziceam, «că m-ai ridicat şi n-ai veselit pe vrăjmaşii mei împotriva mea. Doamne Dumnezeule, strigat-am către Tine şi m-ai vindecat. Doamne, scos-ai din iad sufletul meu şi mântuitu-m-ai de cei ce se coboară în groapă că binecuvântat eşti în veci. Amin».

S-a umplut inima mea de multă bucurie şi voiam, spre slava lui Dumnezeu şi ruşinarea diavolului, să iau barosul şi cu o mână să sfărâm stânca. Am fost împiedicat totuşi de fraţi, fiindcă mi-au spus că trebuie să îngrijească degetul rănit ca nu cumva atunci când se va face frig să-mi provoace multă durere. Am ascultat de sfatul lor şi îndată am coborât. M-au curăţit de sânge, mi-au spălat mâna şi rana cu apă călduţă şi mi-au legat degetul cu legătoare. Rana era cumplită, s-a tăiat tot buricele degetului până la unghie, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-a păţit nimic. Cum s-a rănit, nu ştiu. Şi după ce am făcut sinaxa ca de obicei şi au mâncat fraţii, le-am poruncit, zicând: «Luaţi aminte să nu spuneţi cuiva ce s-a întâmplat, ca nu cumva câţiva curioşi în loc să se minuneze, să cerceteze cu curiozitate cele ce nu se cuvin». Astfel s-a trecut sub tăcere faptul şi eu după ce i-am slobozit pe fraţi, am intrat în peşteră şi m-am întins în culcuşul meu trimiţând cu lacrimi, multe mulţumiri lui Dumnezeu Care m-a scăpat în chip minunat de la amară, neaşteptată şi de necinste moarte. Rana de la deget, încet-încet îmi provoca dureri ascuţite şi usturimi şi nu am aflat nici o odihnă întinzându-mă.

M-am ridicat şi după ce am luat repede hârtie şi condei am început să scriu minunea de faţă, zicând: «Minunat lucru cu adevărat şi străin foarte...» Dar fiindcă durerea creştea şi nu puteam să scriu şi să lupt în acelaşi timp cu atât de multă durere, m-am oprit şi m-am întins iarăşi. Mâna lovită o puneam când pe piept, când o ţineam ridicată în sus sau cu palma întoarsă în sus. Totuşi nici aşa nu simţeam nici o uşurare de dureri. Mişcat şi eu de aceasta, am slăvit şi mai mult pe Dumnezeu. Dacă vârful unui deget, ziceam, atât de mult mă chinuieşte, ce pătimeam dacă s-ar fi rupt un picior, sau mâna, sau vreun alt mădular al trupului? Dacă aş fi căzut în prăpastie cum era pornirea firească, cine poate spune înfricoşătoarea tragedie şi nenorocire? Zdrobirea mădularelor, desfacerea încheieturilor, trupul făcut bucăţi, împrăştierea creierului şi a măruntaielor şi în general dezintegrarea trupului meu. Prăpastia nu era mică pentru a nu-mi face rău de la cădere, ci avea o adâncime de 18 stânjeni. La chiparosul care era jos şi un trup de elefant dacă ar fi căzut s-ar fi dezintegrat, cu atât mai mult trupul meu neputincios.

Gândindu-mă la acestea şi luptându-mă cu multa durere, am petrecut noaptea aceea fără somn. In continuare, pentru şase zile întregi m-a durut foarte tare, aveam arşiţă şi eram fără poftă de mâncare şi în mult nesomn. Toate acestea m-au doborât atât de tare încât nu mă deosebeam deloc de un mort. După ce au trecut cele şase zile, a încetat orice durere şi Dumnezeu m-a înzdrăvenit şi eu, gândindu-mă la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru mine, îl slăveam şi iarăşi Il slăvesc.

După ce m-am înzdrăvenit am urcat iarăşi cu multă râvnă şi, după ce am zdrobit stânca tare şi ucigaşă, am scos săpăliga care era încă dedesubt. De atunci am continuat cu toată puterea mea lucrarea. Şi aceasta spre slava lui Dumnezeu Care m-a miluit şi Care mi-a dăruit viaţă, spre ruşinarea vrăjmaşului ucigător de oameni care voia să mă omoare sau să mă împiedice de la lucrarea pe care mi-am propus-o. Eu însă am luat de la Dumnezeu putere şi râvnă şi deja nu ca un bătrân, ci ca un tânăr vioi săpam în fiecare zi, încât şi unii ucenici de-ai mei îşi ocărau propria lor vârstă tânără care nu avea puterea şi râvna bătrâneţilor mele. în spatele stâncii ucigătoare erau trei stânci mai mici ca mărime care iarăşi mi-au dat bătaie de cap cu privire la ce puteam să fac. Trebuia din două una. Fie să se spargă şi să fie aruncate jos, pentru că nu era loc să rămână şi în felul acesta avea să se provoace pagubă jos şi chiparosul şi via aveau să dispară, fie să rămână acolo şi lucrarea să rămână pe jumătate făcută.
în acest impas fiind, ce altceva puteam să fac decât numai să las toate în seama Ziditorului a toate, Dumnezeu, şi să chem atotputernicul şi atotţiitorul nume al lui Hristos.

Lucru pe care l-am făcut şi nu am căzut pe alături. Mi-am ridicat ochii, inima şi mintea la cer, ca să nu eşuez în scopul propus şi să se bucure vicleanul şi rău uneltitorul diavol.

Aşadar, cu rugăciune, m-am întors către stâncă şi, după ce am pecetluit-o cu semnul stăpânesc, i-am vorbit ca unei fiinţe vii şi am certat-o zicându-i: «Ţie îţi zic, piatră neînsufleţită, şi te cert cu înfricoşătorul nume al lui Hristos de care toată făptura cea însufleţită şi neînsufleţită se înspăimântă şi se cutremură ca de Ziditorul şi Creatorul şi I se supune ca o roabă. Şi dacă toate prin El s-au făcut, fiind legată cu numele Lui, stai şi să nu cazi jos, nici să faci rău».

După ce am zis acestea am spart stânca cu unealta care, neavând împiedicare, a tăiat de sus până jos şi, pe când jumătate de stâncă deja atârna în afară, restul era ca ţintuit în locul acela strâmt, iar puterea lui Hristos nu a lăsat-o să se ducă nici măcar o palmă mai jos. De la acest fapt şi eu, prinzând curaj dumnezeiesc, am spart şi cealaltă stâncă. S-a ţinut şi aceasta deasupra celeilalte şi, după ce am spart-o şi pe a treia, s-a ţinut şi aceasta cu harul lui Hristos. M-am bucurat foarte mult şi am dat slavă lui Dumnezeu. I-am strigat pe fraţi şi au venit cu sfoară şi după ce am legat prima stâncă ce atârna în afară, le-am sfărâmat şi pe celelalte şi le-am aruncat. S-a făcut astfel puţină lărgime şi am continuat săpatul. Dar fiindcă am dat de o stâncă dură care nu s-a spart şi fiindcă deja a venit vremea sfintelor zile de post, ne-am oprit şi noi până la Pastile cele dumnezeieşti.

Deasupra mai era o stâncă ce ameninţa să cadă şi să provoace mare pagubă clădirilor de jos. Nici nu putea fi vorba să o coborâm de la înălţimea aceea şi am zidit un zid şi o întăritură de jos şi astfel am sprijinit-o, în partea de nord erau câteva colţuri neîngrijite şi dificile şi am socotit că nu e bine să le las aşa. Am început tăierea peşterii într-o zi deosebită, 24 iunie, Naşterea Cinstitului înaintemergător. Bucurându-mă, am zis atunci: crăpătura aceasta am s-o numesc peştera Prodromu. După câteva zile, pe când săpam, am găsit pe o piatră sculptate meşteşugit trei litere K + X. Prima era kappa, a doua era o cruce şi al treilea era hi. Ne-am mirat de aceasta şi am considerat-o un semn bun. După mine, literele acestea însemnau Crucea Domnului şi Mâna Domnului. Fiindcă Mâna Domnului era cea care ne-a păzit prin Cruce de meşteşugirile satanei şi ne-a ajutat, şi a dezlegat dificultăţile noastre.

După câteva zile acolo unde am săpat, am mai găsit alte două litere I şi P, care este clar că înseamnă Ioan Prodromu, numelui căruia a fost afierosită peştera şi s-a pictat în ea şi sfânta lui icoană. Pietrele cu literele au fost folosite la zidirea pereţilor. Astfel cu ajutorul lui Dumnezeu s-a terminat şi această peşteră."

Articol preluat din cartea "Sfantul Neofit Zavoratul din Cipru", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Sfantul Neofit Zavoratul din Cipru"

 

• Sfantul Neofit Zavoratul
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Cuvinte duhovnicesti ale Sfantului Neofit Zavoratul din Cipru
  Publicat in : Religie
• Sfantul Neofit Zavoratul
  Publicat in : Vietile sfintilor