„Nimicul", aşa cum este înţeles de nihilismul modem, este un concept specific tradiţiei creşti­ne. „Nefiinţa" diverselor tradiţii orientale este o idee cu totul diferită, pozitivă; aceste tradiţii se apropie cel mai mult de ideea de nihil prin con­ceptul lor nelămurit de „haos" originar. Dumne­zeu le-a vorbit numai în chip acoperit şi indirect altor neamuri; numai poporului Său i-a desco­perit El plinătatea adevărului despre începutul şi sfârşitul lucrurilor.

Intr-adevăr, pentru alte popoare, ca şi pentru raţiunea lipsită de ajutor, una dintre cel mai greu de înţeles dogme creştine este creatio ex nihilo: faptul că Dumnezeu a creat lumea nu din Sine, nici dintr-o materie deja existentă sau dintr-un haos originar, ci din nimic, în nici o altă învăţă­tură nu este afirmată mai limpede atotputernicia lui Dumnezeu. Caracterul minunat, care nicioda­tă nu păleşte, al creaţiei lui Dumnezeu se înteme­iază tocmai pe aceasta, pe faptul că ea a fost che­mată la existentă dintr-o neexistentă absolută.

Dar - ar putea veni întrebarea - ce legătură are nihilismul cu o astfel de învăţătură? Legătu­ra este negarea ei. „Ce anume, spune Nietzsche într-o afirmaţie a cărei ultimă propoziţie am citat-o deja într-un alt context, înseamnă nihilis­mul? - Că valorile cele mai înalte îşi pierd valoa­rea. Nu există nici un ţel. Nu există răspuns pen­tru întrebarea «de ce?»." Nihilismul, pe scurt, îşi datorează întreaga existenţă negării Adevăru­lui creştin; el consideră lumea „absurdă", dar nu ca urmare a unei „cercetări" la rece a problemei, ci din cauză că nu poate sau nu vrea să creadă sensul ei creştin. Numai oamenii care au crezut la un moment dat că ştiu răspunsul la întrebarea „de ce?" ar putea fi atât de dezamăgiţi de „des­coperirea" că, până la urmă, nici nu există vreun răspuns.

Dacă însă creştinismul ar fi numai o religie sau filosofie oarecare între multe altele, negarea lui nu ar fi o chestiune atât de importantă. Joseph de Maistre - care a criticat în mod inteligent Revoluţia Franceză, cu toate că ideilor sale pozi­tiviste nu trebuie să li se acorde încredere - a în­ţeles tocmai acest lucru, şi a făcut-o într-o perioa­dă în care efectele nihilismului erau cu mult mai puţin evidente decât astăzi.

Dintotdeauna au existat în lume forme de re­ligie şi oameni răi care li s-au împotrivit. Impie­tatea a fost mereu o crimă, de asemenea[...]. Insă numai în sânul religiei celei adevărate poate exista o adevărată impietate[...]. Impietatea nu a pricinuit niciodată, în trecut, răul pe care l-a născut în zi­lele noastre, căci vina ei este întotdeauna direct proporţională cu luminarea din jurul ei[...]. Cu toate că au existat mereu oameni lipsiţi de pieta­te, nu a mai existat niciodată înainte de secolul al XVIII-lea şi în inima creştinătăţii o insurecţie îm­potriva lui Dumnezeu.

Nici o altă religie nu a afirmat atât de mult şi atât de puternic precum creştinismul, deoare­ce glasul acestuia este Glasul lui Dumnezeu, iar Adevărul său este absolut; şi nici o altă religie nu a avut un potrivnic atât de radical şi de neîn­duplecat ca nihilismul, căci nimeni nu se poate împotrivi creştinismului fără să poarte război cu Dumnezeu însuşi.

Ca să lupţi chiar cu Dumnezeu, Care te-a cre­at din nimic, e nevoie, desigur, să fii cumva orb şi să ai iluzia că eşti puternic; însă nici un nihilist nu este atât de orb, încât să nu presimtă, oricât de nelămurit, consecinţele finale ale acţiunilor sale. „Anxietatea" greu de numit în cuvinte, de care suferă atât de mulţi oameni în zilele noas­tre, dă mărturie despre participarea lor pasivă la programul antiteismului; cei care se pot exprima mai bine vorbesc despre un „abis" care pare să se fi deschis în inima omului. Această „anxieta­te" şi acest „abis" reprezintă tocmai nimicul din care Dumnezeu l-a chemat pe om la fiinţă şi în care omul pare să cadă iarăşi atunci când îl nea­gă pe Dumnezeu şi, prin urmare, îşi neagă pro­pria creare şi propria fiinţă.

Această teamă de „a cădea din fiinţare", ca să spunem aşa, este tipul de nihilism cel mai răs­pândit astăzi. Ea este tema constantă a artei şi nota predominantă a filosofiei „absurdiste". Dar responsabilul direct pentru catastrofele secolu­lui nostru este un tip de nihilism mai conştient, nihilismul antiteistului făţiş. In cazul omului care suferă de felul acesta de nihilism, sentimen­tul căderii în abis nu duce nicidecum la anxietate pasivă şi la deznădejde, ci este transformat într-o frenezie de energie satanică, ce îl împinge să lo­vească în toată creaţia şi, dacă poate, să o facă să se prăbuşească împreună cu el în abis. Cu toate acestea, până la urmă, oamenii de felul lui Proudhon, Bakunin, Lenin şi Hitler trebuie să eşu­eze, oricât de mare ar fi influenţa şi reuşita lor temporară; ei trebuie chiar să dea mărturie, îm­potriva voinţei lor, despre Adevărul pe care ar dori să îl distrugă. Căci încercarea lor de a nihiliza creaţia şi, prin aceasta, de a anula actul creator al lui Dumnezeu prin aducerea lumii la nimicul din care a ieşit nu este decât o parodie inversa­tă a creaţiei lui Dumnezeu; iar ei, asemenea ta­tălui lor, diavolul, nu sunt decât nişte maimuţe, palide imitaţii ale lui Dumnezeu, care, prin încercarea lor, „dovedesc" existenţa Dumnezeului pe Care II neagă şi, prin eşecul lor, dau mărturie despre puterea şi slava Lui.

Nici un om nu trăieşte fără un dumnezeu, am spus acest lucru destul de des până acum; deci cine - sau ce - este dumnezeul nihilistului? Acesta este nihil, nimicul însuşi - nu nimicul ab­senţei sau al ne-existenţei, ci cel al apostaziei şi al negării; el este „cadavrul" „Dumnezeului ce­lui mort", care îl apasă atât de greu pe nihilist.

Nu te poţi debarasa peste noapte de Dumneze­ul Care până acum a fost atât de real şi de pre­zent pentru creştini; un monarh atât de absolut nu poate avea un succesor imediat. Aşa se face că, în acest moment din istoria spirituală a omu­lui - un moment de criză şi de tranziţie, recu­noaştem aceasta -, un Dumnezeu mort, un mare gol se află în centrul credinţei omului. Nihilistul doreşte ca lumea, care odinioară se învârtea în jurul lui Dumnezeu, să se învârtă acum în jurul ... a nimic.

Este posibil aşa ceva? Adică o ordine înteme­iată pe nimic? Desigur că nu; este o contradicţie în termeni, este o sinucidere. Dar să nu ne aş­teptăm la coerenţă de la gânditorii moderni; de fapt, aceasta este ideea la care au ajuns gândi­rea modernă şi Revoluţia ei în vremea noastră. Chiar dacă ea nu poate fi menţinută decât pen­tru o clipă, chiar dacă s-a ajuns la ea numai pen­tru a trece repede mai departe, nu se poate totuşi nega realitatea ei. Există multe semne, pe care le vom cerceta la timpul potrivit, care spun că lumea a început să iasă din „era nihilismului" cam pe la sfârşitul ultimului mare război, şi să se mişte spre un fel de „eră nouă"; dar, în orice caz, dacă această „nouă eră" va veni, ea nu va fi martora înfrângerii nihilismului, ci a desăvârşi­rii lui. Revoluţia îşi arată chipul cel mai adevărat în nihilism; fără pocăinţă - şi aceasta nu a existat până acum -, ceea ce vine după el nu poate fi decât o mască ce ascunde acelaşi chip. Fie făţiş, în antiteismul explicit al bolşevismului, fascismu­lui, nazismului, fie pasiv, în cultul indiferenţei şi al deznădejdii, în „absurdism" sau „existenţia­lism", omul modern şi-a dezvăluit clar hotărârea de a trăi de acum înainte fără Dumnezeu - adi­că într-un gol, în nimic.

Inainte de secolul nos­tru, oamenii bine-intenţionaţi încă se mai puteau amăgi că „liberalismul" şi „umanismul", „ştiin­ţa" şi „progresul", Revoluţia însăşi, precum şi întreaga cale a gândirii modeme erau ceva „po­zitiv" şi chiar, într-un sens nelămurit, îl aveau pe „Dumnezeu" de partea lor. Acum este foarte limpede că Revoluţia şi Dumnezeu nu pot avea nimic în comun; într-o filosofie modernă consec­ventă nu rămâne defel loc pentru Dumnezeu. Toată gândirea modernă de acum înainte, orice măşti ar purta, trebuie să presupună acest lucru, trebuie să fie clădită pe golul lăsat de „moartea lui Dumnezeu". Revoluţia, de fapt, nu poate fi împlinită până când ultima rămăşiţă de credinţă în Dumnezeul cel adevărat nu a fost dezrădăci­nată din inimile oamenilor şi până când toţi nu au învăţat să trăiască în acest gol.

Credinţa dă naştere la coerenţă. Lumea cre­dinţei, care odinioară era lumea normală, este o lume coerentă în cel mai înalt grad, deoarece în ea totul este îndreptat spre Dumnezeu, ca spre începutul şi sfârşitul său, şi îşi dobândeşte sen­sul prin acea orientare. Răzvrătirea nihilistă, dis­trugând acea lume, a inspirat o alta: lumea „ab­urdului".

Acest cuvânt, foarte la modă în pre­zent pentru descrierea stării nefericite a omului contemporan, dacă este înţeles corect, are un sens profund. Căci, dacă acceptăm ideea că ni­micul este centrul lumii, atunci aceasta, atât în esenţa ei, cât şi în fiecare detaliu, este lipsită de coerenţă, nu reuşeşte să se închege, este absur­dă. Nimeni nu a descris această lume mai limpe­de şi mai succint decât Nietzsche, „profetul" ei, şi aceasta chiar în pasajul în care i-a proclamat principiul prim, „moartea lui Dumnezeu".

Noi L-am omorât (pe Dumnezeu), tu şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii Lui! Dar cum am făcut-o? Cum de am putut să bem toată marea? Cine ne-a dat buretele să ştergem întreg orizontul? Ce am făcut când am dezlegat pământul acesta de soare­le său? Incotro se mişcă acum? Incotro ne mişcăm? Departe de toţi sorii? Nu ne repezim în toate păr­ţile, fără încetare? Inapoi, lateral, înainte, în toate direcţiile? Mai există un sus şi un jos? Nu rătăcim, ca printr-un nimic infinit? Spaţiul cel gol nu suflă asupra noastră? Nu s-a făcut mai frig? Noaptea nu vine încontinuu tot mai întunecoasă?

Aşa este universul nihilist, în care nu există sus sau jos, bine sau rău, adevăr sau minciună, fiindcă nu mai există nici un reper după care să te orientezi. Acolo unde odinioară era Dumne­zeu, acum nu este nimic; acolo unde odinioară erau autoritatea, ordinea, siguranţa, credinţa, acum stau anarhia, învălmăşeala şi zăpăceala, acţiunea arbitrară şi lipsită de principii, îndoiala şi deznădejdea. Acesta este universul descris în culori atât de vii de Max Picard, catolicul elveţi­an, ca fiind lumea „fugii de Dumnezeu" sau „a discontinuităţii" şi a „lipsei de coerenţă".

Nimic, incoerenţă, antiteism, ură faţă de ade­văr: ceea ce am discutat în aceste pagini consti­tuie ceva mai mult decât o simplă filosofie, mai mult chiar decât o răzvrătire a omului împotriva unui Dumnezeu Căruia nu mai vrea să-I slujeas­că. O inteligenţă fină se găseşte în spatele acestor fenomene şi pe un plan complex, căruia atât fi­losoful, cât şi revoluţionarul numai îi slujesc, dar nu îl controlează; avem de-a face aici cu lucrarea lui satan.

Intr-adevăr, mulţi nihilişti nu contrazic nici­decum acest lucru, ci se bucură cu mândrie de el. Bakunin se considera de partea lui „satan, eter­nul rebel, primul gânditor liber şi cel ce emanci­pează lumi". Nietzsche s-a autoproclamat „An­tihrist". Poeţii, adepţii decadentismului şi în ge­neral avangarda, începând cu epoca romantică, au fost foarte fascinaţi de satanism şi unii dintre ei au încercat să îl transforme într-o religie. Proudhon chiar îl invoca pe satan:

Vino la mine, Lucifer, Satan, oricine ai fi! Dia­vol pe care credinţa părinţilor mei îl opunea lui Dumnezeu şi Bisericii. Voi fi purtătorul tău de cuvânt şi nu îţi voi cere nimic.

Ce trebuie să gândească creştinul ortodox despre astfel de cuvinte? Specialiştii în gândi­rea nihilistă şi apologeţii ei, în rarele cazuri când consideră că astfel de pasaje sunt demne de a fi comentate, de obicei le socotesc neimportan­te, exagerări ale imaginaţiei, metafore îndrăzne­ţe folosite pentru a exprima o „răzvrătire" poa­te copilărească. Cu siguranţă, trebuie să fie re­cunoscut faptul că este ceva juvenil în felul cum se exprimă cea mai mare parte a „satanismului" modem; cei care îl invocă pe satan şi îl procla­mă pe antihrist cu atâta uşurinţă nu pot fi de­cât foarte puţin conştienţi de semnificaţia depli­nă a cuvintelor lor şi puţini dintre ei doresc ca ele să fie luate în serios pe deplin. Cu toate aces­tea, bravada lor naivă dezvăluie un adevăr mai adânc. Revoluţia nihilistă stă împotriva autorită­ţii şi a ordinii, împotriva Adevărului, împotriva lui Dumnezeu; iar a face aceste lucruri înseam­nă, este limpede, a sta cu satan. De vreme ce de obicei nihilistul nu crede nici în Dumnezeu, nici în satan, el poate considera că este un simplu act de isteţime ca, în lupta lui împotriva lui Dumne­zeu, să apere pe vrăjmaşul Lui străvechi; dar, cu toate că poate crede că nu face decât să se joace cu cuvintele, de fapt el exprimă adevărul.

De Maistre şi, mai târziu, Donoso Cortes, scri­ind intr-o epocă în care Biserica Romei era mai conştientă decât acum de semnificaţia Revoluţi­ei şi încă mai era capabilă să ia o atitudine fer­mă împotriva ei, numeau Revoluţia o manifes­tare satanică; iar istoricii surâd la astfel de idei. Poate mai puţini dintre ei zâmbesc astăzi când aceleaşi cuvinte sunt aplicate - deşi rareori cu deplină seriozitate chiar şi acum - socialismului naţional sau bolşevismului; şi este posibil ca unii să înceapă chiar să bănuiască existenţa unor for­ţe şi cauze care cumva au scăpat atenţiei privirii lor luminate.

IEROMONAH SERAFIM ROSE
NIHILISMUL. RĂDĂCINA REVOLUŢIEI ÎN EPOCA MODERNĂ, EDITURA SOPHIA

Cumpara "NIHILISMUL. RĂDĂCINA REVOLUŢIEI ÎN EPOCA MODERNĂ"

 

• Necredinta cea buna a lui Toma
  Publicat in : Duminica Tomei
• Caderea in necredinta
  Publicat in : Credinta
• Necredinta - o optiune morala, nu un calcul gresit
  Publicat in : Morala