Indoiala de certitudine

Indoiala de certitudine Mareste imaginea.


Indoiala de certitudine

Toti oamenii doresc sa cunoasca, nici unul nu doreste sa ignore. Intre a ignora si a sti, nimeni nu ezita sa prefere sa cunoasca. Dar de ce anume? La urma urmei, cucerirea cunoasterii - mai modest a unei cunoasteri - cere atentie, truda si timp, pana acolo incat cel mai adesea ne-ar placea cu voluptate sa ne dispensam de ea. In realitate, nu ne dispensam deloc. De ce preferam deci, chiar cu pretul constrangerii, sa cunoastem mai degraba decat sa ignoram?

Un prim raspuns sugereaza ca dorim sa cunoastem pentru simpla placere de a cunoaste - poate cea mai excitanta, cea mai durabila si cea mai pura din placerile pe care le putem experimenta in aceasta viata.

Pana intr-atat, incat s-a putut vedea in aceasta singura fericire naturala posibila, rivala celeilalte, cea neconditionata. Dar cum sa nu vedem ca, in acest caz, nu dorim sa cunoastem doar pentru a cunoaste, ci pentru a incerca placerea de a cunoaste - cunoastem pentru a ne desfata de cunoastere, pentru a ne bucura de actul de a cunoaste, deci in cele din urma pentru a ne bucura de noi insine prin intermediul procesului de cunoastere. Nu dorim, asadar, sa cunoastem, ci sa ne bucuram de noi insine. Cunoasterea devine aici simplul mijloc, cel mai eficace si mai economic, al unei astfel de bucurii de sine. Mai esentiala decat dorinta de a cunoaste apare dorinta insasi. Dorinta care, chiar si in cunoastere, nu doreste decat bucuria de sine.

Acestui primat exercitat asupra cunoasterii de dorinta de a ne bucura de ea i se poate obiecta de indata: chiar daca uneori cunoasterea ne copleseste pana la placere, totusi lucrurile nu stau intotdeauna astfel. Mai intai, pentru ca orice cunoastere poate esua in descoperirea adevarului sau, mai rau, ne poate lasa in iluzia de a-l fi descoperit. Apoi, pentru ca odata adeverita, se intampla ca aceasta cunoastere sa ne raneasca si nelinisteasca cu atat mai mult. Vom admite ca, in acest caz, nu cunoastem pentru placerea de a cunoaste, inca mai putin pentru bucuria de sine in actul de a cunoaste - fiindca aici, din contra, suferim.

Urmeaza oare de aici ca, atunci cand cunoastem chiar ceea ce ne raneste sau ne nelinisteste, dorim sa cunoastem pentru a cunoaste? Nimic mai putin sigur: caci de ce admitem atunci ca e mai bine pentru noi sa riscam sa stim adevarul, chiar neavenit, decat sa nu-l stim deloc? Dintr-un motiv evident: cunoasterea unei stari de fapt potential periculoase pentru mine imi permite fie sa ma feresc, fie macar sa fiu prevazator; faptul de a cunoaste mai cu seama ceea ce ameninta priveste siguranta celui ce cunoaste, protectia lui de sine. Desigur, dorinta de a cunoaste se indreapta spre lucrul cunoscut sau care poate fi cunoscut - dar mai intai si in cele din urma ea urmareste beneficiul cunoscatorului. Mai esentiala decat dorinta de a cunoaste se dovedeste in ea dorinta de a ne proteja, de a ne bucura de noi insine.

Dorim deci sa cunoastem mai degraba decat sa ignoram, dar aceasta dorinta n-are drept obiect ceea ce cunoastem, ci pe noi cei care cunoastem. Si nu c vorba aici de aparenta unui paradox, dat fiind ca il regasim in definitia cea mai clasica a stiintei - numim stiinta o cunoastere sigura. Iruptia certitudinii indica aici faptul ca nu e de ajuns sa cunoastem pentru a cunoaste la nivelul ratiunii, conform unei stiinte: stiinta nu-si atinge certitudinea decat distingand printre lucruri ceea ce poate fi redus la permanenta (prin modele si parametri, reproductie si productie) si ceea ce nu poate fi. Din aceasta distinctie rezulta, pe de-o parte, obiectul - cunoscutul in calitate de lucru certificat, sigur pentru cel care cunoaste; pe de alta parte, neobiectivabilul - ceea ce in lucru ramane in sine si nu satisface conditiile cunoasterii, pe scurt ceea ce e indoielnic.

Cine traseaza insa granita intre ceea ce e sigur si ceea ce e "ndoielnic, intre obiect si subiect? Cel care cunoaste, ego-ul - eul care separa ceea ce ii va deveni obiect de ceea ce nu ii va deveni si ii va scapa. Certitudinea indica, asadar, reportul cunoscutului (si, negativ vorbind, a ceea ce nu poate fi cunoscut) asupra ego-ului, astfel ca, in cunoasterea obiectului, mai mult decat de acest obiect e vorba de ego-ul care il obiectiveaza, il constituie si literalmente il certifica. Desigur, obiectul straluceste de certitudine, dar aceasta certitudine n-ar avea nici un sens daca nu s-ar referi la ego-ul care singur o vede si, mai cu seama, o instaureaza.

Obiectul isi datoreaza certitudinea - certificatul sau - ego-ului care-l certifica. In obiectul cert se arata in fapt si de drept mai intai certificatorul sau. Chiar o data cu cunoasterea sigura a obiectului, chiar in regim de certitudine, dorinta de a cunoaste tine inca tot de bucuria de sine. Constituirea obiectului ma face sa ma bucur, prin el, de mine. Astfel, determinarea adevarului prin certitudine confirma ceea ce lasa deja sa apara dorinta de a cunoaste: in cele din urma, in orice cunoastere e vorba de bucuria de sine. De aici ar trebui sa urmeze asadar ca orice dorinta de a cunoaste il face mai bine cunoscut pe cel ce cunoaste decat ceea ce el cunoaste; sau ca orice cunoastere sigura a unui obiect ne asigura certitudinea ego-ului certificator.

Trebuie totusi sa punem la indoiala aceasta evidenta a certitudinii. Sau, mai degraba, trebuie sa ne indoim ca certitudinea obiectelor certificate se poate intoarce inapoi in acelasi sens pana la ego-ul care le certifica. Univocitatea certitudinii nu are nimic sigur. Chiar daca o unica certitudine ar guverna ego-ul si obiectele sale, ego-ul tot i-ar scapa in cazul in care ar trebui sa infrunte o cu totul alta indoiala decat cea pe care certitudinea ii permite sa o anuleze. Mai multe argumente stabilesc acest lucru.

In primul rand, ne putem intreba cu privire la intinderea campului certitudinii. A certifica inseamna a mentine cu o desavarsita stapanire un obiect sub garda sau paza privirii. A-l tine sub aceasta paza inseamna a-l putea constitui si reconstitui, dupa ce l-am analizat in parti, fiecare destul de clara si distincta pentru ca privirea sa puna stapanire pe ea fara nimic vag si fara rest.

Doar redus astfel la atomii sai de evidenta se ofera obiectul certitudinii. De aceea trebuie inceput cu obiectele cele mai simple - cele despre care trateaza matematicile (care nu cer nimic mai mult decat intuitia spatiului pur), sau logica (care nu cere nimic decat non-contradictia). La fel stau lucrurile cu obiectele pe care le produce in serie tehnica (a caror identitate formala nu cere decat o forma abstracta, un plan sau "concept", si o materie devenita material omogen). Astfel de obiecte - o ecuatie, o propozitie logica si un produs industrial - ofera desigur o „calitate totala" si merita calificativul de certe. Dar numai niste fenomene atat de sarace in intuitie se pot dovedi atat de bogate in certitudine.

Or de ce ma intereseaza pe mine aceasta certitudine? De ce as tine-o la asa mare cinste? E oare de la sine inteles ca nevoia mea de siguranta se poate satisface cu certitudinea unor fenomene sarace? Pentru ca in final o astfel de certitudine nu priveste decat niste obiecte care se raporteaza la mine tocmai ca unele care nu sunt eu, nici ca mine. Dar cum sunt eu? Eu sunt potrivit trupului meu. Spre deosebire de abstractia formala care face obiectele, trupul meu se lasa afectat fara sfarsit de obiectele lumii, si nu poate asta decat pentru ca se dovedeste in sine afectabil, deci afectabil mai intai prin sine si in el insusi.

El ma ofera astfel mie insumi ca fenomen in care fluxul intuitiilor depaseste intotdeauna si de departe certitudinea unor forme pe care i le-as putea atribui vreodata, precum si ca inteligibilitatea intentionalitatilor pe care le-as putea vreodata citi in acesta. intre acest fenomen saturat (trupul meu) si fenomenele sarace ale obiectivitatii se produce o cezura definitiva. Paradoxal, in chiar momentul in care o stapanesc, certitudinea lor nu ma mai intereseaza: ea nu priveste decat intrebuintarea unor fenomene de un alt tip decat al meu, nicidecum modul meu propriu, nici ipseitatea unica a trupului meu invizibil, necertificabil.

In al doilea rand, ne putem intreba a contrario: ce anume ar castiga acest ego, daca i s-ar acorda fara discutie certitudinea obiectelor certe? Sa presupunem castigat argumentul canonic: ego-ul atinge o certitudine, cea mai mare, intrucat, cum se stie, chiar si atunci si mai ales daca se insala supra evidentelor celor mai evidente ca, de exemplu, propria sa existenta sau propria sa gandire, el tot trebuie sa fie, chiar si numai pentru a se insela astfel.

Si cu cat ma insel (sau sunt inselat) mai mult, cu atat sunt mai mult, intrucat pentru a ma insela (sau a fi inselat) trebuie mai intai si mai cu seama sa gandesc - or a gandi implica a pune in scena un act, un act care atesta faptul de a fi. Fara indoiala, ego-ul atinge aici o certitudine. Desigur, dar care anume? Iata intrebarea noastra. Ego-ul are o certitudine, una singura - aceea de a ramane prezent cata vreme si de fiecare data cand va gandi. Cand va gandi ce anume? Ca, pentru a se insela sau a se fi inselat, trebuie sa gandeasca, deci sa fie.

Eu voi fi astfel exact in masura in care voi pune in scena un act - un act de gandire, fiindca in acest moment nu dispun de nici un alt act - pe care il voi pune in scena, fireste, la prezent, din clipa in clipa, cat timp (ma) voi gandi. Desigur, iata o certitudine. Revine insa aceeasi intrebare: prin ce anume aceasta certitudine ma asigura la un alt mod decat cel al obiectelor pe care eu insumi le certific? Certitudinea, pe care eu insumi o impartasesc cu obiectele pe care le certific, poate oare sa ma certifice la randul meu ca atare, si anume drept conditie de posibilitate a obiectelor? Si daca eu nu sunt sigur decat in felul obiectelor, atunci am devenit oare un obiect sau certitudinea se dedubleaza?

Rasturnand interogatia, ne-am putea intreba: de care lucru anume nu ma mai pot indoi? Nu ma mai pot indoi decat de aceasta - de faptul ca sunt in momentul in care gandesc ca sunt si ca sunt tot atat de des cat repet acest moment. Dar nici de un obiect certificat nu ma mai pot indoi ca el este de fiecare data si atata timp cat il gandesc: daca ajung sa-l gandesc, el este cel putin cu titlu de obiect gandit (daca nu ca fiintare autonoma).

Nu sunt, asadar, sigur decat asa cum sunt obiectele mele: in clipa prezenta, fara garantia viitorului. - Se va obiecta ca exista totusi o diferenta: obiectul poate sa nu se ofere intotdeauna gandirii, in timp ce eu voi putea sa ma gandesc intotdeauna, fiindca nu depinde decat de mine sa gandesc. Aceasta obiectie nu are valoare, pentru ca moartea va sfarsi prin a suspenda facultatea mea de a ma gandi, tot asa cum contingenta lucrurilor va sfarsi prin a anihila obiectul.

Eu nu sunt deci sigur de mine decat tot asa cum sunt sigur de obiect: nu ma indoiesc ca subzist si, in aceeasi masura, ca sunt. Nu mai ramane decat o alternativa. Fie sunt sigur de mine pentru ca ma gandesc; dar atunci ma fac obiectul meu insumi si nu primesc decat o certitudine de obiect. Ma ratez deci ca ego. Fie admit ca eu sunt sigur de obiectul care sunt eu insumi si deci ca acest eu insumi nu mai este deja obiectul de care este el sigur, pur si simplu pentru ca certitudinea primeste tot-, deauna certificarea sa de la un altul; acest eu, care isi certifica lui insusi existenta unui mine devenit obiect, este altul decat acest mine. Eu este altul decat acest mine si certitudinea acestui mine obiect nu atinge eul care sunt.

De unde un al treilea argument: o data ce sunt sigur de faptul ca exist pot cu adevarat sa ma indoiesc de mine. Si, intr-adevar, eu care sunt sigur ca sunt, n-am incetat niciodata sa ma indoiesc de mine. De ce anume insa m-am indoit? Evident nu de efectivitatea mea, nici de subzistenta mea in prezenta, nici chiar de bucuria de mine in prezent - ele mi s-au parut intotdeauna dobandite pana la proba contrarie, aduse la lumina fara ca eu sa ma preocup de asta. M-am indoit altfel si in alt chip - de posibilitatea mea si de viitorul meu. Am invatat astfel sa ma indoiesc de talentele mele si de forta dorintelor mele. Mult timp am crezut ca voi deveni un mare jucator de fotbal, apoi, inca si mai serios, ca voi ajunge un foarte bun alergator de 1500 metri.

Mult timp, in copilarie, am crezut ca nu eram fericit, desi eram; apoi, aproape adult, ca o sa fiu, desi faceam totul ca sa nu fiu. Am crezut mai tarziu ca succesele imi vor da siguranta de mine insumi, apoi, colectionandu-le, le-am vazut insignifianta si am revenit la nesiguranta de la inceput. Am crezut in mod spontan toate promisiunile si toate marturisirile care-mi spuneau ca ma iubesc, si chiar si azi, cand mi-am revenit putin, in primul moment tot le mai cred; rupturile obisnuite, esecurile si lasitatile mele m-au invatat insa in cele din urma sa ma indoiesc. Fara nici o satisfactie, mai ales nu aceea de a fi crescut in intelepciune sau in caracter, vad aici dovezile putinei mele credinte si ale prostiei mele.

Naufragiul retrospectiv al posibilitatilor mele pierdute m-a invatat scepticismul. Dar tot acest scepticism constrangator si fortat nu ma uimeste deloc la ceilalti cum nu ma uimeste la mine: nu cere nici o forta de spirit, ba chiar slabiciune si putina luciditate pentru a-l accepta; si nu e aici locul de a ne lauda cu neputintele, nici cu infrangerile noastre. Dar un astfel de scepticism - cel in care orice destin se naruie sub povara propriei sale greutati - ne invata insa o evidenta: ne putem inca indoi, mult timp si in mod radical, chiar daca obiectele cunoscute ne sunt deja sigure, chiar daca ego-ul care le cunoaste in noi este si el sigur.

Cum as putea sa ma indoiesc insa de mine daca sunt sigur ca exist? De unde vine aceasta indoiala asupra mea insumi, daca certitudinea de a exista nu e de ajuns ca s-o opreasca? Pana unde anume se exercita indoiala mea, atunci cand dubleaza certitudinea mea de a exista? S-ar putea oare ca indoiala despre mine sa se desfasoare dincolo de campul inchis al existentei sigure? Poate ca in ultima instanta indoiala nu lucreaza la producerea certitudinii, ci la depasirea ei.

Jean Luc Marion

.

19 Octombrie 2008

Vizualizari: 1545

Voteaza:

Indoiala de certitudine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE