Ortodoxia adevarata este cea in stare sa invieze omul

Interviu realizat cu Parintele Ieroschimonah Teofan Munteanu, duhovnicul Manastirii Nera – Caras-Severin

Parintele Ieroschimonah Teofan Munteanu (fost Evloghie), nascut in partile Buzaului si absolvent de scoala militara, este unul din tinerii duhovnici romani din zilele noastre, al carui exemplu viu ne da mari nadejdi de refacere a vietii duhovnicesti in Romania. Intors din Sfantul Munte Athos, de la Manastirea Vatopedu, in pamantul natal, vietuitor, o vreme in sfanta manastire Crasna – Prahova, se arata ca un nou Paisie Velicikovski care sa restabileasca duhovnicia si randuiala in viata de obste, ce s-a pervertit ignorand predaniile Sfintilor Parinti. Roadele duhovnicesti ale obstii Manastirii Nera, judetul Carasseverin, al carei povatuitor este, ne intaresc convingerea.

- Stelian Gombos: Preacuvioase Parinte Teofan, am vrea sa ne vorbiti putin despre vietuirea filocalica in manastirile de azi.

- Parintele Teofan Munteanu: Un parinte i-a cerut Batranului Sofronie, cand acesta era pe patul de moarte, binecuvantare sa intemeieze o manastire. Parintele a ezitat mult; a spus, dupa un moment de tacere si rugaciune inaintea Domnului, ca in ziua de azi nu se mai poate intemeia o manastire. Dupa aceea iar s-a mai rugat si i-a dat binecuvantarea.

Traim niste vremuri in care sa mai pomenesti de manastire cu duh filocalic este prea mult, ba chiar este aproape o "nebunie" sa crezi ca poti intemeia azi o obste in care toate sa curga intr-o vietuire asa cum ne-au predanisit-o Parintii. Spun asta pentru ca vremurile in care traim - si nu caut in asta un mod de a ma spala pe maini de propria-mi responsabilitate - sunt cumplite. Iata, aici la noi, pe pamantul romanesc, s-au deschis multe locasuri sfinte dupa ''89, pentru ca fusesera distruse de comunisti. Sigur ca trebuiau incepute manastirile, dar cu cine? Calugari batrani erau putini, iar dintre ei o buna parte se instrainase de duhul parintilor.

Asa au fost vremurile si nu e de judecat: Asta-i realitatea. Am plecat la drum cu foarte putini Parinti duhovnicesti dupa ''89, iar noi, care am luat jugul acestei vietuiri minunate, am fost cumva aproape lipsiti de radacini, fara obarsie, fara inlantuire, n-am avut ceea ce au parintii din Sfantul Munte Athos, unde s-a pastrat bine traditia asta - staret (batran duhovnicesc) si ucenic. Noi suntem o generatie crescuta cumva singurei, adapandu-ne, cum spune Sfantul Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Parintilor si mai putin din pilda vie a unor batrani induhovniciti, care sa ne predaniseasca pe viu traditia. Am plecat la drum cu buna dorinta, dar sa nu uitam cine suntem noi, cei care ne inrolam in ceea ce ar trebui sa constituie armata de elita a Domnului. Venim in manastire nu numai cu bunele noastre dorinte si cu inima arzand de dor, ci si cu grozavia stigmatelor unei lumi care s-a indepartat cu totul de Domnul. Purtam in noi tot iadul lepadarii de Domnul ce se lucreaza in lume in zilele noastre.

Suntem odraslele parintilor care ne-au crescut in duh ateist; multi dintre vietuitorii din manastiri sunt proveniti din familii asemenea cu cea in care am crescut si eu: fara Biblie, fara icoane, fara zi de post, fara mers la biserica, nici macar o data pe an. Toata spalarea asta a creierului pe care o face sistemul nostru educational contemporan o simtim in noi pana in adancul sufletului, desi harul face minuni si cu adevarat lucreaza in noi innoirea nasterii din nou. Nu mai spun de viata pe care o traiesc marea majoritate a tinerilor, viata dusa in tot felul de devieri aberante, departe de duhul poruncilor Domnului si de lucrarile harului. Dintre acesti tineri, unii ajung sa se rupa din aceste mreje demonice si sa intre in manastire.

Sa faci trecerea asta extraordinara de la un mod de viata traita intr-un duh antihristic - de ce sa n-o spunem deschis ca e chiar antihristic: este de ajuns sa deschizi televizorul sau sa te uiti la ce se intampla in licee, in facultati, ce asculta sau citesc tinerii, ce pagini de internet viziteaza sau pur si simplu sa faci o plimbare de o ora-doua prin Bucuresti sau prin alt oras - acest salt pe care-l fac unii, intrand pe portile manastirii, este cu adevarat o intrare intr-un alt taram care se guverneaza dupa cu totul alte legi si alte randuieli. Viata de manastire este o "nebuneasca" incercare de a implini (si nu oricum, ci ingereste!) voia lui Dumnezeu. Ce este aceasta voie? Nimic altceva decat viata lui Dumnezeu insusi! Dar aceasta n-o poate trai nici cel mai curat om de pe fata pamantului, daramite eu, un om plin de stricaciune... Mi se cere un salt asimptotic, gigantic, de la minus la plus. Sa mai crezi, asadar, ca poti chivernisi o vietuire de obste in duhul Parintior filocalici, cand esti in bataia tuturor vanturilor, ispitelor si incercarilor, cu oameni cu totul nepregatiti pentru aceasta, prea plapanzi, prea firavi?...

Sa ajungi sa traiesti monahismul in adancimea lui, in taina daruirii Domnului Hristos, a incredintarii depline in voia Lui, pe calea Ghetsimani-ului si a rugaciunii pentru intregul Adam - este ceva cumplit de greu pentru noi, daca nu chiar, pentru unii, strain... Cuvantul acesta este greu, dar nicidecum deznadajduitor. Este greu pentru ca grele sunt zilele in care traim. Parintii nostri, pentru lepadarea lor de sine si pentru daruirea totala Domnului, primeau aripi mari cu care zburau peste talazuri, pe cand noi am mostenit niste cioturi cu care mai zburam putin, ne mai afundam in valuri, mai intram intr-o furtuna, apoi prindem putin curaj si, uite-asa, incet-incet, ajungem ultimii la liman.

Sa nu se inteleaga, prin ceea ce am spus pana acum, ca ma inscriu in randul celor care arunca vina pe "zilele rele" pe care suntem obligati sa le traim (ca si Adam, de altfel: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o..."). De vina nu este veacul, ci eu, care ma las dus de duhul veacului acesta in loc sa-i urmez pe Parinti. Inainte, calugarii ajungeau poate o data in viata la marii traitori - Antonie, Zosima, Ammona, Arsenie etc. - ca sa primeasca cuvant ziditor si nici nu erau intotdeauna primiti, pe cand noi, iacata, avem aici la indemana intreaga lor viata si experienta cuprinse in paginile cartilor care ne umplu bibliotecile. Daca dormim la umbra crucii, tolaniti pe comoara, vina este a noastra: ne lasam purtati de duhul veacului, un duh antihristic care stinge in om tanjirea dupa Domnul. Cum scria Parintele Nicolae Steinhardt, indemnandu-ne a nu spune: "Uite ce-au facut din mine!", ci: "Uite ce am facut eu din ce-au facut ei din mine!". Concluzia? Bineinteles ca se poate forma o obste in duh filocalic!

- S.G.: Asadar se poate, nu mai este o nebunie?

- P.T.: Ba da, "nebunie" este, dar nu inseamna decat ca este un imposibil posibil. Privind lucrurile din alta perspectiva, noi acum suntem mai aproape de mantuire decat oricand altcandva. Sa va dau un exemplu: nu ar trebui ca noi, cei atat de slabi si de neputinciosi, atat de ezitanti si nestatornici, sa ne smerim mai usor, sa alergam mai grabnic la acoperamantul harului, sa constientizam ca toate atarna de mila si de iubirea Domnului? Fiti cu luare aminte la vietile Parintilor, care au fost niste barbati atat de puternici, de curajosi, de statornici, de hotarati, de verticali... Avva Pamvo a fost cumplit incercat de duhul desfranarii timp de 12 ani, pana la deznadejdea cea mai cumplita, auzind la sfarsit glas din cer: "Pamvo, pentru aceasta te-am lasat sa fii in aceste ispite, ca sa nu te inalti cu firea, socotindu-te in gandul tau ca esti mare, nici sa socotesti ca vei putea face ceva fara ajutorul lui Dumnezeu. De acum sa-ti cunosti neputinta si sa nu te nadajduiesti in faptele si in bunatatile tale, ci in mila si in ajutorul lui Dumnezeu".

Vedeti, Domnul a "luptat" cu Avva Pamvo timp de 12 ani; cat ar trebui sa lupte cu noi Domnul pentru a ne arata cat de neputinciosi suntem? Ar avea nevoie de mai mult de cateva minute. Noi stim ca toate atarna de Domnul, ca, daca si-a luat un pic mangaierea de la noi, nu mai suntem in stare nici o bruma de canon sa facem, ne zgandarim la primul cuvant al fratelui, suntem cu "botul pus", cu "fata cernita" - "nu stiu ce am, nu mai merge!" Pai, unde vedem asa ceva la Parinti? Pentru noi este mai usor sa purtam smerenia asta. Oamenii acestia erau atat de hotarati! Erau oameni verticali, cum spunea Avva Theodor al Fermei: "si daca se va lipi cerul de pamant, Theodor nu se teme". Cu asemenea oameni Domnul "a avut de furca" pana sa-i invete smerenia. Pe cand cu noi, care suntem niste zdrente netrebnice... Nu ne cere Domnul nimic decat sa ne tinem mintea in iad, adica sa ne recunoastem ca vrednici de iad, dar sa nu deznadajduim. Ce-mi trebuie mai mult? Nu-i mantuirea aproape de noi?

- S.G.: Care este lucrarea omului?
- P.T.: Lucrarea omului este pocainta, schimbarea. Numai ca schimbarea tine de impreuna-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocainta intelegem toata transformarea asta (metanoia) care incepe prin intoarcerea de la pacate si sfarseste cu indumnezeirea, sa ajungi Dumnezeu prin har. N-avem alta lucrare decat pocainta.

- S.G.: Si cum sa facem, sa nu deznadajduim?

- P.T.: Eu nu deznadajduiesc, pentru ca Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila si iubirea lui Dumnezeu: Ca milostiv si iubitor de oameni esti... Cu harul si cu indurarile si cu iubirea de oameni... Doamne, miluieste! Omul dintotdeauna a asteptat mila.

- S.G.: In ce consta aceasta asteptare? Este cea de care vorbeste Psalmistul: <<Asteptand, am asteptat pe Domnul>>?

- P.T.: Asteptarea este starea fireasca a omului. In devenirea noastra ca persoane, cum spune Parintele Sofronie, asteptarea e starea fireasca. Traducerea corecta a versetului pe care l-ai pomenit este: <<Rabdand, am rabdat pe Domnul>>. Trebuie sa rabdam, asteptand pe Domnul sa se milostiveasca spre noi. Facem rabdare in asteptare ca sa ne slobozeasca Dumnezeu de legaturile mortii. Cand spun "Astept invierea mortilor" nu inseamna ca astept cu groaza o sentinta pe care o stiu de pe acum. Astept nadajduind. Parintele Nicolae Steinhardt spunea: "Astept, mort de spaima si plin de nadejde, Judecata de Apoi".

- S. G.: Ce ne impiedica sa asteptam asa pe Domnul Hristos?

- P.T.: In cartea „Vom vedea pe Dumnezeu asa cum este”, Parintele nostru Sofronie Saharov spune ca se simte inaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Parintele nostru Care ne-a chemat din nefiinta la fiinta si Care ne-a deschis calea spre vesnica impartasire de El. Problema cea mai mare este instrainarea noastra de la El, instrainare care a invadat toata existenta noastra; tot ce facem astazi ne instraineaza din ce in ce mai mult de Duhul Sfant.

Problema este ca si noi, cei "intorsi" vatamati de stricaciunile pe care le-am ingurgitat Il percepem stramb pe Dumnezeu. De asta se mai supara marii nostri duhovnici, zicand ca "ceea ce traim noi nu-i Ortodoxie..." Spunea Parintele Rafail: "Daca nu simtim ca facem pasi pe cale inseamna ca, pe undeva, ne nevoim eretic". De multe ori ne lasam purtati de superstitii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt in duhul Parintilor. Ortodoxia adevarata este cea in stare sa invieze omul; nu-i nici un muzeu de traditii, dupa cum nu-i nici o casa deschisa inovatiilor contemporane.

- S. G.: Totusi ce fie impiedica sa-L vedem drept?

- P.T.: Pai, tot ceea ce am mostenit ne ajuta sa-L vedem stramb. Traim cu niste vatamaturi, stricaciuni, care sunt proprii unei fiinte cazute, care nu poate sa-L vada pe Dumnezeu asa cum este. Cantam la Inviere: "Sa ne curatim simtirile si sa-L vedem pe Hristos stralucind!". Din clipa cand a cazut, Adam nu L-a mai vazut pe Dumnezeu decat ca pe un Stapan pedepsitor si a fugit de la fata Lui. Noi fugim de la Domnul pentru ca nu-L mai recunoastem ca ceea ce este, ca Parinte. Nu mai avem incredere: asteptam numai biciul, ciomagul...

Biserica in care gasesti numai forme este un adevarat cimitir!

- S.G.: E posibil ca formalismul lipsit de constientizare sa fi dus la aceasta vedere stramba?

- P.T.: Biserica chiverniseste si continutul, si forma. Nu poate fi continut fara forma. Traim intr-o traditie, iar continutul il primim intr-o anume forma. Una fara alta nu se poate. Un muzeu de forme este, de fapt, un cimitir. Biserica in care gasesti numai forme este un cimitir. Cum a cautat Staretul Paisie Velicikovski in Sfantul Munte un povatuitor si nu a gasit! N-a gasit un purtator al traditiei vii. In perioade de criza s-a mers si prin forma mai mult, ca omul este tentat sa se agate de forme. Chiar ma gandeam ce soc vor fi resimtit evreii care au devenit apostoli, daramandu-li-se toata constructia de forme ale legii celei vechi in care Dumnezeu ii binecuvanta, ii sfintea, ii lumina. Au daramat tot pentru a putea rezidi in formele noi pe care le descoperea harul. Noi primim formele, iar punerea continutului este o lucrare a harului.

Sunt unii oameni care nu vad mai mult, ci isi traiesc evlavia si iubirea fata de Domnul in formele astea mici. Mai vin crestini la usa altarului si intreaba: "Parinte, pentru dezlegare de cununie trebuie cinci lumanari sau sapte?" Iar mie-mi vine sa-i intreb daca sunt crestini sau pagani. N-ai ce face. Cu sufletul trebuie sa lucrezi incetisor. Pentru ca, daca-i spui ca-i in inselare draceasca, ii stingi flacara care mai palpaie in el. Lucram incet, mai ales ca, daca ne uitam la noi, suntem si noi niste superstitiosi mai cizelati, mai rafinati, dar tot superstitiosi. Noi L-am vazut pe Domnul cum este? Singura modalitate de a scapa din inselare este sa recunosti ca esti inselat. Toti suntem intr-o inselare, formalisti suntem toti dar, din fericire, Judecator este Dumnezeu, la Care incape multa iubire.

- S.G.: Nu-i primejdios sa tinem mintea in iad? Nu ajungem la deznadejde?

- P.T.: Asa cum sunt eu acum, sunt un candidat sigur al iadului. Eu nu fac decat sa-mi constientizez propria stare; nu vad imparatia inauntrul meu, ci un amestec colcaind de patimi si stricaciune, vad a lucrare a iadului si, la capatul tuturor, moartea. In mine "traieste" moartea. Nu ma proiectez in alta parte. Nu zic ca daca as fi fost in alta parte eram altceva, daca-l cunosteam pe parintele cutare eram mai bine etc. Nu traiesc himeric, ci recunosc ceea ce sunt acum: un candidat pentru iad. Dar nu deznadajduiesc.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos nu are sabat

- S.G.: Zic unii, chiar dintre Parintii duhovnicesti, ca astazi nu mai putem dobandi harul lui Dumnezeu, ca odinioara.

- P.T.: Cine ti-a spus nebunia asta? Doamne, pazeste-ne! Harul il da Domnul nostru Iisus Hristos cand stie ca suntem copti. Parintele Sofronie spune ca este o erezie sa crezi ca azi nu se mai poate trai duhovniceste. Insemna sa desfiintezi Biserica, lucrarea harului, pentru ca <<Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez>> pana in veac. Harul Domnului nu are sabat. Cand spunem ca nu se mai poate dobandi harul ii facem pe toti sfintii netrebnici, adica de nici o trebuinta. Parintele Porfirie spune ca tipul acesta de smerenie este draceasca. Daca micsorezi cu ceva chemarea care ti-a adresat-o tie Dumnezeu, omule, este un pacat, o hula - spune Batranul Sofronie.

- S.G.: Cum vedeti sporirea duhovniceasca in vremurile de acum, lucrarea de despatimire?

- P.T.: Inainte, Parintii se retrageau in pustie, dobandeau har, apoi ieseau si le vorbeau si altora. Ajungeau la o asezare, imbracau ei insisi harul, dupa care puteau sa invieze si alte suflete. Noi nu mai avem ragazul acesta. Eu ce fac? M-am trezit la varsta de 22 de ani duhovnic, dar nu si induhovnicit. Nu vreau sa hulesc lucrarea harului, dar omeneste suntem nepregatiti pentru asa ceva. Nu putem decat sa ne rastignim, sa ne predam voii Domnului si sa invatam din mers. In timp de razboi nu mai ai vreme sa faci scoala de ofiteri ca pe timp de pace. Faci niste cursuri acolo si te-a trimis pe front: iti mai pune si o mitraliera in spate, iti arata tragaciul si inamicul si... atat! Restul le mai inveti "din mers". Este infricosator, dar asta-i realitatea. Daca ajungem la liman - Domnul Hristos stie. Mai auzim si tot felul de sminteli, ca monahul cutare a plecat in lume si cate altele. Nu-i de mirare. Spune la Pateric sa nu ne miram ca pleaca unii in lume, sa ne miram ca mai rezista cineva. Cei care vor birui vor fi mai mari decat Parintii.

- S.G.: In incheierea acestui dialog duhovnicesc, tin sa va multumesc Preacuvioase Parinte Teofan, dorindu-va mult spor si multe impliniri duhovnicesti, in continuare!...

Stelian Gombos