Invatatura patristica despre memorie

Invatatura patristica despre memorie Mareste imaginea.

„Memoria este reţinere a impresiilor minţii, după cum explica Sfântul Grigorie Teologul, sau păstrare a celor receptate" (Kaşmenski, 2002).

„Ţinerea minte este reprezentare lăsată de un simţ sau, deopotrivă, de vreun gând ce se vădeşte prin faptă, sau păstrare a lucrului primit şi de simţire, şi de gând...

Sufletul păstrează chipurile (imaginile) lucrurilor pe care le-a pătruns cu închipuirea şi cu gândirea. Atunci se spune că el ţine minte... Iar puterea de a ţine minte slujeşte şi drept pricină, şi drept păstrătoare a amintirii", spunea Sfântul Ioan Damaschin.

Sfinţii Părinţi distingeau două lucrări ale memoriei: ţinerea de minte şi aducerea-aminte.

Aducerea-aminte e răsturnare a uitării, altfel spus aducerea înapoi a celor ce fuseseră ţinute minte, dar pierdute prin uitare.

Uitarea este pierderea memoriei, a ţinerii de minte.

Sfinţii Părinţi atribuiau memoriei un caracter instrumental, o priveau ca pe un instrument al minţii: „Ce e pupila pentru ochi şi rostirea cuvântului pentru limbă, aceea este ţinerea de minte pentru minte."

Sfântul Teofan Zăvorâtul numea imaginaţia şi memoria „capacităţi inferioare ale sufletului": „Ele lucrează aproape mână în mână, şi ceea ce una a făcut, cealaltă primeşte îndată: imaginea celor văzute de ochi este luată îndată de închipuire şi pusă deoparte în ţinerea de minte, ca într-o arhivă... Ele alcătuiesc un fel de intrare în cămara noastră lăuntrică, drept care au un preţ însemnat în domeniul cunoaşterii - şi nu doar în domeniul cunoaşterii, ci şi în toată lucrarea omului."

Imaginile alcătuite de imaginaţie şi păstrate în memorie - îşi dezvoltă în continuare ideea Sfântul Teofan - sunt folosite ori în forma în care au fost dobândite (el numeşte asta „aducere-aminte"), ori într-o formă schimbată (el numeşte asta „fantezie").

In ambele cazuri, memoria şi imaginaţia lucrează în tandem, dar fiecare dintre ele în felul său (ibidem). In aducerea-aminte, memoria dă mărturie că este vorba despre aceeaşi imagine ca cea care a fost cunoscută iniţial şi apoi ascunsă în adâncul minţii. Cauza aducerii-aminte este asociaţia ideatică. Diferitele forme ale acestor legături asociative au dat existenţă unor diferite legi ale aducerii-aminte: legea coexistenţei şi investigării suplimentare, asemănării şi opoziţiei, întregului şi părţilor mijlocului şi scopului, materiei şi formei.

Altă parte, nu mai puţin importantă, a amintirilor provine - observă Sfântul Teofan - de la mişcările voinţei şi inimii. „Necesitatea sau patima, fiind stârnită, aduce involuntar gândul la lucrurile prin care poate fi satisfăcută, pironeşte, parcă, de ele atenţia, şi, dimpotrivă, imaginea obiectului patimii o stârneşte pe aceasta din urmă."

Există şi alte cauze ale amintirilor, reflectează în continuare sfântul: cauze ascunse, când imaginile vin fără nici o legătură cu ocupaţiile din momentul respectiv, sau de la duhurile rele, sau de la cele bune - de la îngerul păzitor; se întâmplă asta şi în urma simpatiei dintre suflete.

Sfinţii Părinţi acordau o mare însemnătate memoriei ca „rezervor încăpător", ce nu numai că nu se „satură", ci nici nu amestecă cele depuse în el. Sfântul Petru Damaschin se miră de înţelepciunea lui Dumnezeu, care se arată în structura memoriei: „Cum poate una şi aceeaşi minte să păstreze fiecare gând, şi nici cele pricepute la urmă nu pot să le schimbe pe cele dintâi, aşijderea nici cele dintâi gânduri nu le vatămă nicidecum pe cele din urmă, ci cugetul le ţine pe toate ca o vistierie, fără a le uita? Şi cum, îndată ce voieşte, mintea vesteşte prin limbă cele cuge tate - nu doar pe cele noi, ci şi pe cele învistieri-te de multă vreme? Şi cum, iarăşi, vin mereu alte cuvinte, dar mintea se află nescăzută?"

Sfântul Teofan Zăvorâtul observa că memoria şi imaginaţia, ca puteri lucrătoare ale sufletului, sunt aşa cum este omul respectiv. Memoria păcătosului este ticsită cu obiecte ale patimii, memoria lui nu suportă lucrurile duhovniceşti, fiindcă nu se ocupă cu ele. La omul care trăieşte creştineşte tot conţinutul memoriei şi imaginaţiei este sfânt şi curat, plin cu lucruri duhovniceşti. Lui îi e străină ţinerea minte a lucrurilor păcătoase.

Legile aducerii-aminte sunt şi ele diferite la cei care trăiesc în duhul lui Hristos, respectiv la cei dedaţi patimilor. Potrivit legii asocierii imaginilor, la cei devotaţi lumii lucrează acele imagini care privesc mai mult aspectul exterior al lucrurilor decât cel interior - legăturile apar conform relaţiilor spaţial-temporale exterioare, nu conform legilor interioare de cauzalitate; impresiile şi influenţele ascunse vin mai mult de la du-hurile rele. La cel care trăiesc în duhul lui Hristos, influenţele ascunse vin de la Duhul, Care îi umbreşte, şi de la îngerul păzitor, imaginile se asociază cu precădere potrivit legăturii interioare a cauzelor şi proprietăţilor, patimile sunt înăbuşite chiar de la început; aducerile-aminte sunt voluntare la aceşti oameni, pentru că ei sunt stăpâni pe sine şi nu lasă ca ceva să intre în minte fără voia lor. La cei dedaţi patimilor, aducerile- aminte vin în general involuntar, de la sine, potrivit propriului mecanism de mişcare (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

Sfinţii Părinţi sunt de acord că memoria poate fi dezvoltată şi perfecţionată: „Memoria nu numai că nu slăbeşte în urma cuvintelor care ies din minte, ci, dimpotrivă, este întărită de ele" (apud Kaşmenski, 2002). Dacă memoria nu este vindecată zilnic, ea se pierde tot mai mult. Când memoria slăbeşte, în mod natural, odată cu trecerea timpului, mijlocul care o înnoieşte este cuvântul.

„Ţinerea de minte se tămăduieşte prin lucrarea aducerii-aminte de Dumnezeu statornică, întărită prin lucrarea rugăciunii, în care, unindu-se cu duhul, ea se ridică de la starea firească la cea lai presus de fire" (Sfântul Grigorie Sinaitul).

La înrădăcinarea unui lucru în memorie ajută aplecarea inimii către el.

„Ceea ce se învaţă de silă", zicea Sfântul Vasilie cel Mare, „nu rămâne în noi pentru multă vreme, pe când ceea ce se primeşte cu plăcere prinde în suflet rădăcini mai puternice." După Sfântul Nicodim Aghioritul, paza minţii principalul mijloc de corectare şi de dirijare a memoriei şi imaginaţiei.

Căderea, deformând întreaga natură a omului, a influenţat şi această putere a sufletului care sste memoria. Tulburarea acesteia s-a manifestat rin faptul că ea a devenit, în primul rând, slabă şi neputincioasă (uită cu uşurinţă cele bune); în al doilea rând, pătimaşă, adică înclinată spre reţinerea celor rele; în al treilea rând, împărţită în sine însăşi.

„Trei lucruri stăpânesc sufletul", zicea Ava Isaia, „înainte ca el să ajungă la o anumită măsură a desăvârşirii, şi acestea împiedică mintea să rămână în virtuţi. Ele sunt robirea, lenevirea şi uitarea. Uitarea se luptă cu omul până la moarte, se străduie să şteargă toate gândurile lui bune, deschizând intrare tuturor gândurilor rele."

Uitarea se întinde şi asupra păcatelor: acestea devin „puţin amintite" şi ies din câmpul conştientului, nu îl impulsionează pe om să se pocăiască.

Aducerea-aminte de cele suferite din partea altora - ranchiuna sau „pomenirea răului" - constituie un păcat.

Există în învăţătura Părinţilor conceptul de „pomenire a morţii": aceasta este simţirea mortalităţii noastre, a „hainelor de piele", cum spune Biblia, în care s-a îmbrăcat omul după cădere. „Pomenirea morţii" e o virtute care apare cu harul lui Dumnezeu şi stârneşte năzuinţa spre pocăinţă. „Pomenirea morţii" este, de asemenea, profunda conştientizare a pierderii harului dumnezeiesc (Mitropolitul Hierotheos Vlachos, 1998).

După Sfinţii Părinţi, „pomenirea morţii" este un har minunat, trăsătură a sfinţilor, care s-au dedicat pocăinţei liniştindu-se fără tulburare. „Numai în liniştire se pârguiesc şi înfloresc cele mai înalte dintre virtuţi, aşa cum în sere - cele mai rare şi mai preţioase dintre plante", spunea Sfântul Ignatie Briancianinov.

„Aducerea-aminte de moarte, de fricile care o însoţesc, unită cu rugăciunea sârguitoare şi cu plânsul pentru sine însuşi, poate înlocui toate nevoinţele, îi poate aduce omului curăţia inimii şi poate atrage la el harului Sfântului Duh", scrie Sfântul Ignatie.

„Pomenirea morţii" devine pricină nu a morţii, ci a vieţii veşnice; ea, ca dar al lui Dumnezeu, este dată celui ce împlineşte poruncile lui Hristos. „Pomenirea morţii", scrie arhimandritul Zaharia, pune problema veşniciei, neacceptând în calitate de compromis nimic afară de Dumnezeu, îl cheamă pe om la menirea lui de a deveni) după cuvântul Scripturii, părtaş dumnezeieştii firi (v. II Pt. 1,4).

Astfel, „pomenirea morţii" este un fenomen al vieţii duhovniceşti, un dar făcut de Dumnezeu omului, cu totul altceva decât memoria pământească - memorie sufletească, care întipăreşte în ea impresiile lumii sensibile.

Larisa Sehovtova, Iuri Zenko
Elemente de psihologie ortodoxa, Editura Sophia

Cumpara cartea "Elemente de psihologie ortodoxa"

29 Iunie 2016

Vizualizari: 181

Voteaza:

Invatatura patristica despre memorie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE