Ispita separarii si caderea din comuniune

Ispita separarii si caderea din comuniune Mareste imaginea.

Ispita separarii si caderea din comuniune

Prin el insusi, fara Dumnezeu

O evaluare completa a consecintelor intruparii pentru realizarea unitatii interioare a omului, precum si a unificarii lui cu semenii sai si cu Dumnezeu implica in mod necesar o analiza aprofundata a starii generale de necomuniune in care se aflau omul si lumea inainte de intruparea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta analiza va dezvalui faptul ca omul si lumea se aflau inscrise pe o cale opusa celei ce trebuia sa duca spre Dumnezeu, izvorul vietii si al unitatii, se aflau intr-o stare de dezbinare interioara si exterioara, cu neputinta de depasit de catre om. Starea aceasta, consecinta a iesirii omului din dialogul cu Dumnezeu, avea drept punct final spargerea definitiva a unitatii firii umane prin separarea elementelor care o compun: trup si suflet, prin moarte.

Cum ajunsese oare omul in aceasta stare contrara vocatiei sale de a fi inelul creatiei, unificatorul elementelor cosmosului si chip creat al lui Dumnezeu? Un raspuns lamuritor il aflam la Sfantul Maxim Marturisitorul in opera sa Ambigua, pe care am citat-o deja mai sus: "Omul, dupa ce a fost creat, nu s-a miscat in chip natural in jurul Celui nemiscat, ca obarsie proprie (adica in jurul lui Dumnezeu), ci s-a miscat de buna voie contrar firii si fara de minte, in jurul celor de sub el, peste care a fost pus de Dumnezeu sa stapaneasca, abuzand de puterea naturala data lui prin creatie spre unirea celor despartite (s.n.), ca mai vartos sa desparta cele unite. Primejduindu-se astfel, putin a lipsit ca sa se stramute iarasi, in chip jalnic, in neexistenta".

In acest pasaj Sfantul Maxim identifica pacatul stramosesc cu iesirea din comuniunea cu Dumnezeu si arata una din consecintele dezastruoase ale acestui fapt pentru lume: dezbinarea introdusa de om intre cele destinate sa fie unificate de catre om, cele puse sub stapanirea sa. Cu alte cuvinte, in loc sa devina un centru de spiritualizare si unificare a creatiei, omul se transforma intr-un factor de dezbinare, el insusi fiind dezbinat in interior si, dupa un alt cuvant al Sfantului Maxim, "bolind spre nefiinta".

Desigur, caderea in pacat a protoparintilor prezinta mai multe aspecte, care sunt analizate in tratatele de teologie dogmatica. Noi ne vom opri insa la cel enuntat in titlul acestei a doua parti a lucrarii, cel de refuz al comuniunii cu Dumnezeu si al spiritualizarii creatiei si implicit de refuz al spiritualizarii sale proprii.

Intr-o alta opera a sa, Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca intentia diavolului, urmarita prin impingerea omului spre pacat, a fost aceea de a separa creatura de Creator si de a o dezbina in ea insasi, facand-o partasa starii sale proprii de dezbinare: "Noi am fost creati la inceput intr-o unitate a firii, dar diavolul ne-a despartit intre noi si de Dumnezeu si a impartit firea in multe opinii si inchipuiri, folosindu-se de alegerea vointei noastre". Pentru a-si ajunge scopul, diavolul se foloseste de tendinta naturala de afirmare a omului, pe care o influenteaza intr-un sens contrar celui imprimat ei la creatie. "In caracterul nostru de persoane umane, unite printr-o natura comuna finita, e data, cum spune un teolog ortodox, putinta ispitei de a accentua o tendinta de afirmare peste puterile noastre proprii, netinand seama de celelalte persoane umane si nici de Dumnezeu, de la Care avem existenta si putinta de imbogatire in existenta. Cedand acestei ispite, noi am sfasiat natura umana comuna''.

Aceasta afirmare egocentrica si egoista este de fapt o inchidere in sine a omului, care duce la alterarea naturii sale. Concomitent, "decaderea naturii umane a dus la pierderea harului, mai exact l-a impins spre periferia fiintei umane. Prin aceasta omul a astupat in el insusi facultatea de comuniune cu Dumnezeu (s.n.), a inchis drumul spre harul divin care trebuia sa se reverse prin el asupra intregii creatii".

In loc de a deveni permeabila pentru harul divin si prin aceasta transparenta fata de Logosul divin creator, firea omeneasca, rupandu-se prin vointa proprie de modelul si sursa ei de existenta, devine pe nesimtite opaca, acoperind adancime a ei tainica, ce se cerea deplin personalizata si spiritualizata. Aceasta opacitate si ingustare a facut imposibila imediata realizare a desavarsitei comuniuni a oamenilor cu Dumnezeu.

Legat de aceasta, mai trebuie subliniat un fapt, si anume: prin respingerea harului, necesar realizarii comuniunii cu Dumnezeu, "diferenta de natura dintre Creator si faptura devine o prapastie cu neputinta de trecut pentru om, stabilit in modul de existenta al pacatului dupa cadere". Ceea ce primordial era destinat depasirii prin harul divin, care putea uni cele doua vointe, a lui Dumnezeu si a omului, intr-o miscare sinergica, avand ca tinta afirmarea omului in Dumnezeu (teonomie), nu in afara de El (autonomie), devine prin pacatul separarii "prapastie mare, intarita" (Luca XVI, 26).

Starea primordiala a omului avea in sine ceva paradoxal, care putea fi solutionat de vointa omului numai in unire cu vointa lui Dumnezeu. Este vorba de paradoxul potrivit caruia "afirmarea persoanei este un bine, dar afirmarea ei egoista, in afara comuniunii cu Dumnezeu, Persoana suprema, este un rau". Dupa caderea in pacat, mergand tot mai departe pe calea unei afirmari in afara vointei lui Dumnezeu, omul va ajunge pana acolo incat va accepta mai degraba lipsa de sens, absurdul in toate, decat sa accepte sensul prin Dumnezeu. "Aceasta se intampla din marea ispita a autonomiei sale. Omul isi apara aceasta autonomie (castigata prin pacat - n.n.) pentru ca prin ea crede ca poate face orice, isi poate satisface toate dorintele care l-au rob it, devenind patima"...

Aparenta atragatoare a autonomiei sale il duce pe om la separarea de Dumnezeu, dar nu la ruperea definitiva a legaturii cu El, caci structura comunitara a firii umane nu poate fi complet abolita. Ceva din adancul sau, chipul lui Dumnezeu sadit la creatie, il impinge pe om sa caute absolutul, chiar daca va ajunge sa-I ~onfunde pe Creator cu faptura Sa. "Intreaga -stare a omului cazut are un caracter ambiguu, contradictoriu si amagitor. Ambiguitatea si contradictia sunt prezente pe toate planurile vietii omului dupa cadere. El s-a rupt din comuniunea harica cu Dumnezeu, si totusi tinde spre Dumnezeu, fiind constient de cadere si de urmariri le acesteia, ca datorandu-se propriei sale vointe libere".

Daca refuzul comuniunii cu Dumnezeu s-a materializat in actul de neascultare si in afirmarea autonomiei omului, cu pretul pierderii libertatii sale, la randul sau, aceasta autonomizare nu face altceva decat sa intrerupa procesul firesc de personalizare a omului, care era posibil numai prin dialogul ziditor de comuniune cu Dumnezeu. De aici inainte, cu cat va lupta mai mult pentru afirmarea autonomiei sale, cu atat mai mult omul isi va diminua caracterul de persoana sau caracterul comunitar al fiintei sale, tinzand spre tot ceea ce. este impersonal, supus legilor ciclice ale naturii. Iata cum descrie situatia tragica a omului dupa cadere Parintele Staniloae, intr-una din ultimele sale carti: "Firea noastra a pierdut libertatea abatandu-se de la comuniunea cu Dumnezeu in mod liber, deci abatandu-se de la Binele suprem ca Persoana, cazand sub puterea egoismului, care o ingusteaza si o robeste tot mai mult, desi i se pare ca in aceasta isi afirma mai mult libertatea". Opunandu-se comuniunii cu Dumnezeu, omul se opune de fapt realizarii sau edificarii sale proprii ca persoana, dupa chipul sau modelul Persoanei supreme. A cauta sa aseze in fiinta sa un alt fundament, decat cel asezat prin Logosul creator si anume "chipul lui Dumnezeu", realizabil numai in dialog interpersonal, deci in comuniune, a fost greseala tragica a omului.

Restrangandu-i fundamentul ontologic, autonomizarea egoista a omului i-a ingustat enorm de mult si capacitatea de a cunoaste, care de aici inainte n-a mai fost folosita prin puterea harului, care penetreaza creatia si ii descopera sensurile sau ratiunile imprimate prin Logos in Duhul Sfant. Din cele afirmate mai sus rezulta ca intre comuniune si cunoastere exista o legatura fundamentala, deoarece cunoasterea deplina presupune in mod necesar comuniunea. ar, "prin cadere, renuntand la comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii, omul a restrans cunoasterea sa la cunoasterea lumii ca obiect. El a slabit, de asemenea, in cunoasterea subiectului divin, superior lumii, caci cunoasterea lui Dumnezeu se realizeaza numai in comuniune cu El si nu-i da omului niciodata posibilitatea de a fi suveran lui". Aceasta ultima afirmatie trebuie inteleasa in sensul ca omul a cautat sa transforme actul cunoasterii intr-un act de luare in posesiune, de stapanire a lucrului cunoscut. Deci, cunoasterea a fost abatuta de la destinatia ei initiala, aceea de a promova sau a servi comuniunea dintre persoane, uneori mijlocita de lucruri.

Ruperea comuni unii cu Dumnezeu a insemnat pentru om un act savarsit impotriva firii sale si, drept urmare, consecintele acesteia au' afectat insasi constitrrtia sa: "In loc sa urm~ze dispozitia sa naturala spre Dumnezeu, spiritul omului s:-a intors spre lume; in loc sa spiritualizeze trupul, a intrat el insusi in curentul vietii animale si sensibile, s-a supus conditiilor materiale ". Prin aceasta, unirea initiala a firii umane cu harul dumnezeiesc, care isi are inceputul in actul creatiei, slabeste la maximum. "Harul dumnezeiesc devenindu-i exterior, natura buna a omului indreptata spre bine, adica spre comuniunea cu Dumnezeu prin har, a intrat in dezacord cu Creatorul. Ea s-a instrainat de Dumnezeu prin propria vointa libera a omului, care conferea acestuia posibilitatea de a lucra si voi nu numai conform dispozitiilor lui naturale, ci si contrar naturii sale, pe care el putea s-o perverteasca, prin fapte «contra naturii». Dar o stare contrara naturii trebuia sa aduca dezagregarea fiintei umane care sfarseste in moarte, ultima separatie a naturii stricate si rupte de Dumnezeu".

S-a afirmat in citatul de mai sus ca omul a actionat, instrainandu-se de Dumnezeu, impotriva propriei sale firi, adusa la existenta tocmai pentru a intra intr-o relatie progresiva si nesfarsita cu Modelul sau divin. Ca este asa o confirma si Sfantul Maxim Marturisitorul, pentru care "notiunea de natura presupune comuniunea cu Dumnezeu si, deci, miscarea spre Bine; alegerea care a condus pe Adam spre pacat a fost facuta la nivelul libertatii individuale si nu al aceleia a naturii ". Aceasta precizare se impune a fi facuta pentru a nu situa originea separarii omului de Dumnezeu in firea sa, ci in vointa sa libera. Refuzul comuniunii libere cu Dumnezeu din partea omului are insa si un alt aspect, care este strans legat de tema anali.zata in aceasta lucrare si anume: relatia dintre faptura si Logosul divin, prin care au fost chemate la existenta acestea, tinde sa se diminueie in chip primejdios pentru creatura. Pr. prof. Dumitru Popescu afirma in legatura cu acest aspect urmatoarele: "Caderea omului a atras dupa sine instrainarea sau autonomia fapturilor de ratiunile lor particulare, sintetizate in Logos. De aceea, Logosul se va intrupa la implinirea vremii, pentru ca lumea sa se intoarca catre Dumnezeu. Hristos n-a venit sa intareasca autonomia creatiei fata de Dumnezeu", ci sa recentreze creatura in Dumnezeu, mai exact, in Logosul Pantocrator.

Instrainarea de Dumnezeu si alterarea naturii proprii va face ca omul sa esueze intr-un egoism care este totodata spiritual si senzual. Acest egoism, asupra caruia vom reveni in capitolul urmator, conduce la ceea ce Sfantul Ioan Evanghelistul numeste "pacatul lumii" (Ioan 1, 29), care va fi ridicat prin intruparea si jertfa Logosului dumnezeiesc. In lumina celor spuse mai sus, pacatul originar apare ca o inversare a unitatii spirituale, unitate la care toti vor fi rechemati prin Iisus Hristos.

O alta consecinta a separarii de Dumnezeu si a autonomizarii fapturilor rationale fata de Logosul Pantocrator si de ratiunile lor af1atoare in El, a facut ca, prin vointa omului Satan sa devina "stapanitorul acestei lumi", tinzand sa fie pentru om ceea ce se cuvenea doar lui Dumnezeu. Aceasta o dovedeste si faptul ca prin pacat omul risca sa devina "salas al diavolului" (Luca 11, 24-26), cum se spune si in canonul Sfintei Impartasanii, in loc sa ajunga "casa" a lui Duirmezeu. Acest lucru confirma insa ca in ciuda caderii sale in pacatul separarii de Dumnezeu, omul pastreaza in firea sa capacitatea de a primi sau saIaslui in sine in chip spiritual o alta persoana. Asadar "tendinta de bine nu s-a sters cu totul din om, desi nu-l concepe totdeauna. ca si comuniune".

Revenind la relatia dintre om si Logosul divin prin care a fost creat, trebuie spus ca separarea care intervine prin pacat a Insemnat o separare intre chip si asemanare, cei doi poli intre care trebuia sa se desfasoare exi;tenta umana. Indepartandu-se de asemanarea cu Dumnezeu, data in Logosul Tatalui, omul nu-si mai poate activa "chipul" in mod statornic prin comuniune, caci nu-l mai activeaza in asemanare. Iar "un chip fara asemanare nu se mai poate face vadit integral ca chip, ci in mod alterat. Paradoxul sta in faptul ca el e chip si totusi nu se poate manifesta statornic ca chip, nu se poate arata ca un chip clar, ci se introduce in el o anumita ambiguitate sau duplicitate". Alterarea "chipului" din om, ca centru spiritual al persoanei, a dus la diminuarea extrema a vietii sale spirituale si a existentei sale personale. Sfantul Atanasie cel Mare pune in legatura directa aceasta imputinare a existentei omului cazut cu indepartarea sa de Cel ce este izvorul a toata existenta : "Oamenii, golindu-se de gandulla Dumnezeu si intorcandu-se spre cele ce nu sunt, o data ce s-au despartit de Dumnezeu, Care este, s-au golit si de existenta. De aceea, desfacandu-se, raman in moarte si in stricaciune".

Comentand textul de mai sus, Parintele Staniloae arata ca raul, o data introdus prin vointa libera in firea omeneasca, va slabi la nesfarsit existenta, fara insa sa o poata anula, desfiinta. El afirma urmatoarele: "Fiinta omeneasca, odata existenta, nu mai ajunge niciodata la totala ne existenta. Ea progreseaza in rau, deci in stirbirea existentei, dar nu ajunge niciodata la sfarsitul total al existentei. Ea trebuie sa sufere etern de stirbirea existentei.

Acesta este raul: nefiinta grefata pe fiinta" (s.n.). Definitia aceasta de mai sus a raului consideram ca evidentiaza o alta consecinta a iesirii din comuniunea cu Dumnezeu a omului prin pacatul neascultarii, si anume, alterarea grava a fundamentului sau spiritual. Rationalitatea proprie se intuneca, pe masura ce omul se instraineaza de Logosul si Ratiunea Tatalui, Sursa suprema si unica a oricarei rationalitati. "Prin iesirea din comuniunea dialogica responsabila cu Cuvantul vietii, fiinta umana ajunge ne deplin rationala, deci nedeplin existenta. Aceasta intrucat, potrivit conceptiei Sfantului Atanasie, existenta deplina se identifica cu rationalitate a deplina, care se pastreaza in comuniune cu Ratiunea suprema".

Exista deci o relatie directa intre comuniune si rationalitate, un raport de re~iprocitate. In masura in care este refuzata si slabita vocatia comuniunii, in aceeasi masura scade sau se pierde rationalitatea imprimata de Ratiunea Suprema, Logosul dumnezeiesc. Desigur insa ca omul nu poate iesi total din legatura comuniunii, nu poate intuneca definitiv sensul sau rationalitatea, care constituie fundamentul spiritual al fiintei sale.

El poate insa sa se apropie de marginea existentei sale, alunecand tot mai mult spre impersonal, spre irational. Ideea aceasta o analizeaza autorul citat mai sus in urmatorii termeni: "De dragul oamenilor vrea Dumnezeu ca ei sa-I cunoasca pe El. Sj numai asa se realizeaza ei ca fiinte deplin rationale. Iar nerealizandu-se prin cunoasterea sensului existentei, care consta in eternizare a persoanei umane, existenta insasi apare fara rost, desfigurandu-se. O astfel de existenta a oamenilor e nedemna chiar si pentru Dumnezeu. Creatia Lui devine absurda ... ".

Este locul aici sa subliniem un fapt fundamental, o caracteristica esentiala a antropologiei crestine: creat din nimic omul este destinat sa se impartaseasca la infinit din atotexistenta buna si desavarsita a lui Dumnezeu, indepartandu-se tot mai mult de neexistenta din care a fost chemat. Aceasta o poate face insa numai printr-o legatura neintrerupta cu Dumnezeu, printr-un raspuns continuu sau printr-o responsabilitate deplin asumata, care va avea ca tinta finala eternizare a acestei legaturi de comuniune de catre Dumnezeu, izvorul a toata comuniunea. Asadar, "in firea omului era o stricaciune asa zicand ontologica, datorita creaturalului ei. Dar era tinuta in frau de legatura cu Dumnezeu, care o impiedica sa se actualizeze". Acest lucru va fi confirmat in mod evident la moartea Mantuitorului, deoarece "numai ramanand trupul o vreme dupa moarte ca trup mort, s-a putut vedea ca moartea nu a fost urmata de o stricaciune in trupul Sau, fiind oprita de Dumnezeu-Cuvantul sa se actualizeze, o data ce Domnul a ramas fara pacat sau nedespartit de Tatal" (s.n.). Prin aceasta, moartea Mantuitorului, liber asumata, a desfiintat insasi temelia mortii, inteleasa ca "despartire egoista si orgolioasa de Dumnezeu, dand tuturor puterea sa depaseasca aceasta despartire".

In firea Sa omeneasca, pe care Si-a asumat-o prin intrupare, Fiul si Cuvantul Tatalui a refacut relatia comunitara dintre om si Dumnezeu, refuzand orice tentatie spre autonomie si reveland o data pentru totdeauna vocatia umanitatii de a fi teonoma, mai exact hristocentrica.

In opinia unui teolog grec (Ch. Yannaras), moartea a putut fi biruita in Hristos deoarece aceasta, fiind consecinta ultima a negarii vietii de comuniune nu putea fi desfiintata decat prin afirmarea plenara a modului dumnezeiesc si trinitar de viata. Si aceasta a facut-o Hristos. Iata si felul in care exprima acest adevar teologul mentionat mai sus: "Moartea a fost desfiintata deoarece Hristos a fundamentat in limitele firii omenesti (a trupului Sau) posibilitate a realizarii modului de existenta a Sfintei Treimi, viata ca o comuniune de iubire. Astfel numai modul de existenta treimic, numai existenta cand este iubire (1 Ioan 4, 16), reprezinta «viata vesnica»: viata care depaseste spatiul, timpul, coruptia si moartea". Asadar, afirmarea comuniunii echivaleaza cu afirmarea vietii, iar refuzul comuniunii cu Dumnezeu si prin El cu semenii inseamna alunecare spre nefiinta, caci insingurarea este drumul sigur spre moarte. Aceasta intrucat moartea este suprema insingurare a omului.

Prin urmare cu cat e mai adanca comuniunea, cu atat e mai deplina viata spirituala. Aceasta se intemeiaza pe faptul ca Dumnezeu, ca viata incoruptibila, este in acelasi timp comuniunea perfecta si El da aceasta viata celor ce cred in El, primindu-i in aceasta comuniune. Trebuie deci subliniat raportul de reciprocitate care exista intre comuniune si viata spirituala. Cele doua realitati se afirma una pe alta, se sprijina reciproc. "Viata spirituala nu se poate reduce la o comuniune goala, dar nici comuniunea nu consta intr-o relatie in care nu se comunica o viata. Sunt doua laturi ale realitatii personale legate misterios si indisolubil". In concluzie, putem afirma ca Dumnezeu, comuniunea suprema de viata, cheama pe oameni la o viata de comuniune cu El si intre ei, prin puterea lui dar nu fara adeziunea vointei lor libere. Sfintii Parinti au identificat fericirea omului cu comuniunea cu Hristos, iar nefericirea cu singuratatea.

Un exemplu in acest sens il avem in rugaciunea Sf. Simeon Noul Teolog din canonul Sfintei Impartasanii: "Caci cel ce se impartaseste de darurile dumnezeiesti si indumnezeitoare nu este singur ci cu Tine, Hristoase al meu ... Deci, ca sa nu raman singur, fara Tine, Datatorule de viata, suflarea mea, bucuria mea, Mantuitorul lumii, pentru aceasta m-am apropiat de Tine cu lacrimi si cu suflet umilit". Aceasta viziune patristica, fundamentata biblic, a facut ca invatatura de credinta ortodoxa "sa explice iadul si raiul, adica atat nefericirea, cat si fericirea eterna, prin prisma comuniunii. Caci, Intrucat atitudinea fata de comuniune este o chestiune de libertate, si chestiunea raiului si a iadului este o problema de libertate". Cu aceasta am ajuns la un alt aspect al comuniunii cu Dumnezeu, ca singura alternativa a iesirii omului din autonomizarea egoista a pacatului si anume la conditionarea comuniunii de libertate si la raportul de reciprocitate dintre ele. In aceasta privinta, in teologia romaneasca s-a afirmat cu claritate ca "realitatea libertatii fiintelor create este legata de realitatea comuniunii interpersonale si, in ultima analiza, de realitatea comuniunii lor cu Dumnezeu". Cu alte cuvinte, realizarea comuniunii se face si, in ultima analiza, de realitatea comuniunii lor cu Dumnezeu". Cu alte cuvinte, realizarea comuniunii se face doar in spatiul libertatii, dar, in acelasi timp, numai comuniunea afirma sau descopera adevarata libertate.

Concluzia ce reiese din cuprinsul acestui capitol este urmatoarea: dorinta omului de a se afirma pe sine in afara de relatia cu Dumnezeu l-a inchis pe acesta intr-un egoism reparator, care a dus la diminuarea extrema a vietii, cunoasterii si libertatii sale. Hristos s-a intrupat spre a intemeia o noua miscare a vointei omului, indreptata spre Dumnezeu, sursa suprema de viata in comuniune si libertate. Refacerea comuniunii cu Dumnezeu, singura cale de iesire din autonomizarea egoista, se dovedeste astfel a fi scopul ultim al intruparii Fiului lui Dumnezeu.

Pr. Prof. Dr. Stefan Buchiu

08 Februarie 2016

Vizualizari: 2718

Voteaza:

Ispita separarii si caderea din comuniune 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

comuniunea ispitele

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE