Iubire si adevar: pentru o depasire a dilemei ecumenismului contemporan

Iubire si adevar: pentru o depasire a dilemei ecumenismului contemporan Mareste imaginea.


Iubire si adevar: pentru o depasire a dilemei ecumenismului contemporan

Pe marginea intalnirii ecumeniste de la Taize

Intre 2 si 5 octombrie 1966 a avut loc la Taize o intalnire internationala si interconfesionala a tineretului crestin, in spirit ecumenist. Precum se stie, Taize este o manastire protestanta in sudul Frantei, dar cu hotarate tendinte ecumeniste, cu vointa de a intreprinde actiuni practice pentru realizarea unitatii crestine. Intalnirea tineretului crestin de la 4-5 septembrie 1966, se inscrie si ea pe linia acestor initiative practice pentru apropierea intre crestini.

La intalnire au participat peste 1200 de tineri, apartinand celor trei mari confesiuni si tuturor continentelor. Importanta reuniunii a fost sporita de prezenta unor personalitati crestine de primul rang din lumea catolica si protestanta si a catorva reprezentanti ai unor Biserici Ortodoxe.

Din partea catolicilor au participat Cardinalul Bea, cativa cardinali si arhiepiscopi francezi, un episcop din Italia, altul din Spania. Din partea protestantilor au fost de fata cativa episcopi si superintendenti din Suedia si Germania. Dintre ortodocsi au luat parte I. P. S. Meletie, arhiepiscop de Paris, reprezentantul Patriarhiei de Constantinopol si I. P. S. Dionisie, arhiepiscop de Kozani (Grecia).

Tematica reuniunii a prezentat-o Fr. Roger Schutz, intaistatatorul Manastirii Taize, in dimineata zilei de 3 septembrie, dupa o participare comuna la un oficiu divin in biserica "Reconcilierii".

Semnaland pluralismul si secularismul societatii moderne, ca si marile probleme ale lumii de azi si necesitatea ca crestinismul sa le faca fata cu puteri unite, Fr. Roger Schutz s-a intrebat: "Suntem noi capabili sa reconstituim Biserica in unitatea sa vizibila?" Daca nu putem realiza acest ideal, "profesam un ecumenism fara speranta", o "ideologie in plus". Pentru a realiza unitatea ceruta de lumea crestina si in special de tineret, trebuie sa uitam trecutul cu care justificam despartirile noastre. "Nu mai suportam referirile la istorie, referiri ce amana pentru multe secole sau pentru multe decenii momentul unitatii. Nu vrem sa facem din ecumenism o ideologie in plus, o frumoasa tema de conferinte si dialog in care fiecare va justifica propriile sale pozitii de-a lungul secolelor". Vrem sa scapam de virusul care de patru secole otraveste societatea crestina si care se numeste autoaparare, auto-justificare fata de alti botezati. Unitatea se cere urgent realizata pentru a comunica mesajul Evangheliei omului contemporan. "Divizata, comunitatea celor botezati nu are forta suficienta, bucuria, pacea, dragostea, adica dinamismul Evangheliei, pentru ca omul secularizat sa duca o viata in Hristos".

Trebuie sa se treaca peste deosebiri si sa se realizeze "unanimitatea in fundamental", fara de care "nu este nici o speranta de a se ajunge curand la o unitate vazuta". Aceasta "unanimitate in fundamental" nu consta in acordul intr-un numar restrans de dogme, ci in "trairea practica a Evangheliei", "in trairea lui Hristos pentru omul si lumea de astazi", in trairea marilor aspiratii ale timpului nostru iesind din inchisoarea istoriilor noastre particulare.

Fr. Roger Schutz vine cu o propunere noua si indrazneata : Intai sa se faca unirea vazuta a Bisericilor si apoi sa se aduca argumente in favoarea ei, caci "abia atunci Bisericile vor avea curajul si generozitatea de a modifica textele si situatiile juridice care nu mai corespund realitatii".

Aceste idei se reflecta si in rezultatul discutiilor purtate in grupele ce s-an format in cadrul intalnirii. Acest rezultat s-a formulat in cuvinte ca acestea:

"Suntem nelinistiti si deceptionati in fata unui ecumenism care devine prea institutional, care pierde caracterul sau dinamic de mars spre unitate, pe care noi o voim si o credem aproape;

Pentru ca iertarea reciproca sa nu ramana doar un simplu act diplomatic, voim sa traim aceasta iertare creand la nivelul nostru fraternitati temporare pentru a manifesta unitatea vizibila;

Legati de pe acum printr-o comuniune spirituala, traind intr-o rugaciune comuna, desi apartinem unor biserici diferite, noi suferim de a nu putea imparti impreuna Painea Euharistica. Asteptam de la autoritatile si de la teologii Bisericilor noastre o noua reflectie, care fa le permita a ne da un raspuns pozitiv;

Nu mai voim sa mai privim in urma. Noi voim sa fim solidari cu oamenii de azi, in cautarea dreptatii, pacii si unitatii."

Precum se vede, la Taize s-a insistat pentru propunerea protestanta de a se realiza o intercomuniune euharistica.

Cardinalul Bea a facut cunoscut inca o data punctul de vedere catolic in aceasta chestiune, declarand ca atata vreme cat in protestantism Euharistia este considerata doar "ca un memorial al mortii si invierii Domnului si al Sfintei Cine", Biserica Romei trebuie sa mentina vechea randuiala potrivit careia "communicatio in sacris" cu cei de alte confesiuni nu poate avea loc decat in cazuri cu totul exceptionale. Exista o legatura stransa intre "communicatio in sacris", intre credinta si Biserica. Cata vreme nu exista o unitate de credinta, cata vreme divergenta in credinta tine in afara Bisericii pe crestinii de alte confesiuni, acestora nu li se poate acorda Tainele Bisericii. Tainele nu sunt in afara Bisericii, ca un drum spre Biserica, ci sunt ale Bisericii. Ele se primesc in Biserica ca un mijloc de intarire in unitate, nu in afara Bisericii, ca un mijloc spre unitate.

Cel mai bun lucru in momentul de fata, a spus Cardinalul Bea, presedintele Secretariatului catolic pentru unitatea crestinilor, ramane "trairea ecumenismului ca o continua cautare a lui Dumnezeu insusi si ca o consacrare neconditionata in slujirea lui Iisus Hristos". Dialogul ecumenic trebuie sa duca intai la o unitate in credinta. Nu se poate nesocoti adevarul credintei. O asemenea nesocotire implica "riscul unui irenism sau unui indiferentism, straine spiritului Conciliului (al II-lea de la Vatican)". (Dintr-un raport al doctorandului in teologie M. Costandache. bursier al Bisericii Ortodoxe Romane la Paris, prezent la intalnirea de la Taize).

1. Biserica Ortodoxa crede si ea ca o impartasire in comun a credinciosilor de diferite confesiuni, atata vreme cat ei nu cred si nu marturissc intr-un gand, nu-i poate duce la o unitate adevarata. De altfel e curios cum protestantii sunt in stare sa treaca peste deosebiri de doctrina cand e vorba sa se impartaseasca impreuna cu alti crestini, dar nu pot face efortul sa treaca in mod real si permanent peste aceste deosebiri, facilitand o unitate in credinta. Adica nu incearca nici o dificultate in a fi una in actul impartasirii, dar incearca o dificultate foarte mare in a fi una cu ceilalti crestini, prin marturisirea aceleiasi credinte. Nu se implica, oare, chiar in aceasta o relativizare a Euharistiei in conceptia lor, dar nu si o relativizare a deosebirilor de credinta prin care se caracterizeaza ? Nu inseamna aceasta o punere pe al doilea plan a Euharistiei?

In realitate, aceasta este atitudinea lor fata de Euharistie. Pentru ca ea nu inseamna pentru ei o prezenta reala a lui Hristos, care nu se poate impartasi celor ce nu cred in Dumnezeirea Lui si in tot ceea ce ne-a invatat sa credem si sa facem pentru a urma Lui.

Dar, daca Euharistia nu inseamna pentru protestanti prezenta reala a lui Hristos, daca impartasindu-se de ea, ei nu cred ca se impartasesc de Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, rastignit si inviat, ce unitate se mai poate obtine prin ea? Impartasirea dintr-o simpla paine simbolica, nu poate insemna zidirea tuturor celor ce se impartasesc din ea, in acelasi Trup tainic al Domnului; nu poate insemna o unire ce depaseste o unire sentimentala, sustinuta exclusiv de vointa si de afectiunea reciproca a celor ce se impartasesc astfel, unire care stim cit e de slaba si de nestatornica; o astfel de impartasire nu poate crea in cei ce o practica convingerea ca sint ziditi si concrescuti in Trupul lui Hristos si deci tinuti intr-o unitate, care nu e numai un acord de vointe si de sentimente.

O "intercomuniune" care nu are ca premisa credinta comuna in impartasirea cu Trupul si Singele real si substantial prezent al Domnului in Euharistie, este inoperanta pentru realizarea mult ravnitei trainice unitati crestine. Biserica Ortodoxa socoteste ca aceasta insistenta a protestantilor de a fi primiti la Sfanta Impartasanie in Ortodoxie, cu refuzul de a crede in prezenta reala a lui Hristos, ascunde ea insasi un relativism euharistic, in care ar fi antrenata si ea, daca ar accepta cererea protestanta. Dar Biserica Ortodoxa nu poate relativiza Euharistia, care pentru ea este un absolut de care credinta are nevoie.

Daca ar primi la Sfanta Impartasanie pe cei ce refuza insasi credinta in prezenta reala a lui Hristos in Euharistie cu Trupul si cu Singele Sau, n-ar trebui sa primeasca cu atat mai mult pe toti cei vinovati de pacate, aflatori in sanul ei? Dar atunci n-ar trece peste cuvantul Sfantului Apostol Pavel, care cere ca cel ce se impartaseste sa "deosebeasca" (sa recunoasca) Trupul Domnului, si sa se comporte in consecinta ? (I Cor. XI, 29).

Problema are insa si un alt aspect. Nu se cuvine sa punem punct dupa expunerea rigida a aspectului de mai sus. Trebuie sa tinem seama de faptul ca multi din protestanti - mai ales dintre cei tineri - care tanjesc dupa o impartasire comuna cu ortodocsii si catolicii, au o ravna arzatoare pentru aceasta impartasire. Iar aceasta ravna nu credem ca se concentreaza numai asupra faptului de a se impartasi impreuna cu crestinii catolici si ortodocsi, ci si asupra faptului de a se impartasi impreuna cu aceia de ceva foarte important, desi acest al doilea fapt nu se prea accentueaza explicit in motivarea ravnei lor. In aceasta se ascunde, poate fara sa-si dea seama, in mod destul de clar, sentimentul lor ca Euharistia e ceva foarte important pentru viata crestina, o mare forta pentru realizarea unitatii crestine. Deci nu s-ar putea spune ca in ravna protestantilor dupa intercomuniunea cu crestinii catolici si ortodocsi se vadeste numai un relativism euharistic, ci si constiinta unei valori decisive a Euharistiei, a unei puteri a ei superioara deosebirilor doctrinare si capabila sa le covarseasca.

Tineretul adunat la Taize a cerut teologilor tuturor Bisericilor sa adanceasca sensul Euharistiei, pentru a ajunge sa dea impreuna un raspuns pozitiv setei lui de impartasire in comun. Noi credem ca aceasta cerere ar putea lua forma unei cereri speciale catre teologii protestanti si forma altei cereri speciale catre teologii ortodocsi si catolici.

Pentru teologii protestanti aceasta cerere ar putea sa insemna un apel de reliefa in mod mai explicit motivele pentru care se ravneste din partea protestantilor intercomuniunea euharistica; un apel de a explica prin ce virtute, prin ce putere intrinseca cred ei ca Euharistia primita in comun poate fi un factor atat de important in realizarea unitatii crestine. Acest efort al lor ar fi un prilej de a adanci pozitiv continutul Euharistiei si de a apropia punctul de vedere protestant asupra ei, de cel ortodox si catolic. Iar pentru teologii ortodocsi si catolici, cererea amintita ar putea lua forma unui apel de a reliefa mai explicit actualizarea potentelor Euharistiei, in cazul primirii ei de catre toti crestinii impreuna, in cazul impartasirii de ea a cat mai multor erestini. In legatura cu aceasta ar sta apelul ca acestia sa expuna, mai pe intelesul celorlalti crestini, valentele de eficienta ecumenica, pe care le ascunde invatatura crestina despre prezenta Trupului Domnului in Euharistie, intr-un sens care ar trebui si el facut accesibil celorlalti crestini. Ar trebui sa se puna in lumina de catre acestia tensiunea Euharistiei, dupa o nemarginita valorificare a potentelor ei prin posibilitatea data cat mai multor crestini de a se impartasi impreuna.

Precum fara recunoasterea unui absolut al credintei in Euharistie, ea devine inoperanta sau de minima importanta pentru unitatea crestina, tot asa fara folosirea ei ca un izvor de improspatare pe scara crestina cat mai universala, potentele ei raman in mare parte nevalorificate, chiar pentru cei ce se impartasesc de ea, nedezvoltand umanitatea lor in larga imbratisare iubitoare a cat mai multor crestini. Teologii protestanti recunoscand si explicitand primul lucru, cei ortodocsi si catolici al doilea, ar veni unii in intampinarea celorlalti si s-ar completa intr-un mod deschizator de mari perspective ecumenice.

Pana atunci amanarea intrarii in intercomuniunea euharistica e nu numai necesara, ci isi are si foloasele ei, poate mai mari decat le-ar avea intrarea prematura in inter comuniune, caci dorul sau tensiunea dupa ea intretine in ambele parti straduinta de apropiere, efortul de a face noi pasi spre unitatea in credinta, efort care poate ar slabi odata ce intercomuniunea ar fi realizata.

2. In realitate, in problema intercomuniunii se ascunde aceeasi problema mai generala a relatiei intre iubire si adevar, care a aparut si in legatura, cu problema realizarii unitatii Bisericii. De aceea vom reveni la ea, dupa ce vom face unele consideratii in legatura cu alternativa generala, care se pune in fata Miscarii ecumenice si care s-a pus si la Taize in problema modului de realizare a unitatii crestine: unire prin iubire, cu uitarea deosebirilor dogmatice cel putin deocamdata, sau afirmarea stricta a deosebirilor dogmatice cu resemnarea de a ramane despartiti un timp mai mult sau mai putin indelungat. Fr. Roger Schutz a pledat pentru prima latura a alternativei, iar Cardinalul Bea a accentuat prioritatea acordului in credinta, in adevar.

Si Biserica noastra socoteste ca o unire a Bisericilor fara o credinta comuna nu e o unire solida si trainica. Fr. Roger Schutz crede ca acordul in credinta s-ar putea obtine dupa realizarea unirii in fapt. Dar cine poate garanta ca dupa aceea se va putea stabili acordul in credinta si nu se vor afirma si mai departe dezacordurile actuale, dezvaluind din zi in zi tot mai mult subrezenia unitatii nedepline care s-a realizat, caracterul ei de suprafata?

Anglicanismul e un model de incercare continua de a recupera in sanul sau unitatea in adevar, pastrandu-si deocamdata o unitate bisericeasca. Dar vedem cat de putin reuseste sa realizeze unitatea in credinta. El se mentine totusi intr-o unitate bisericeasca prin alti factori, pe care nu i-ar avea unitatea crestina mai larga.

Unitatea bisericeasca nu se poate realiza fara unitatea in adevar, caci precum nu poate exista un acord in adevar fara o Biserica unica, asa nu poate exista o Biserica unica fara un acord in adevar. Unitatea Bisericii si unitatea adevarului de credinta sunt doua aspecte ale aceluiasi lucru. Alterarea adevarului de credinta implica si slabirea Bisericii.

Pr. Roger Schutz considera servirea omului de azi ca o baza suficienta de unitate intre crestini, ca o "unanimitate in fundamental". Dar de ce nu i-am spune acestei unitati mai precis "unanimitate in servirea umanitatii", renuntand la pretentia de a o numi "unanimitate in fundamental"? Caci aceasta lasa impresia ca invataturile dogmatice crestine sunt ceva "nefundamental", ceva neesential si deci neglijabile chiar dupa realizarea unitatii in acest "fundamental".

"Servirea umanitatii" nu poate fi "fundamentala", caci are nevoie de altceva care sa o fundamenteze. Ea este numai concluzia necesara din fundamental ; este "necesarul" fara de care credinta intr-un "fundamental" nu-si are o realizare, o viata, o implinire.

Vor fi destui oameni care nu vor putea fi convinsi sa serveasca umanitatii, daca nu li se va da un fundament mai adanc, un fundament sau un temei ultim pentru aceasta servire.

Dar care este acest fundament ultim? Aici pot aparea o multime de divergente. Iar daca nu se va stabili un acord in aceasta privinta, greu se va obtine o unanimitate si in servirea umanitatii, in scopurile si modurile acestei serviri.

Pe de alta parte, nu se poate contesta ca servirea umanitatii sau iubirea oamenilor, care implica si o anumita unire intre crestini, sta intr-o legatura reciproca necesara cu un anumit temei de credinta, cu un anumit adevar considerat fundamental. Nu se poate separa iubirea de oameni, care indeamna si la unirea crestinilor, de un fundament de credinta, si nici fundamentul de credinta de iubirea care trebuie sa duca la unitatea intre crestini si la servirea oamenilor. Nici numai una, nici numai alta nu e in masura sa promoveze unitatea crestina solida si trainica. De aceea e tot asa de gresit a sustine pe una sau pe alta in mod exclusiv, sau macar cu prioritate.

Aceasta pentru ca in ele insele adevarul si iubirea constituie, in intelesul lor corect, o singura realitate. Adevarul si iubirea nu sunt doua parti ale unei alternative, intre care trebuie sa se aleaga, ci doua fete indisolubil unite ale aceleeasi realitati ultime si dinamice. Iubirea este adevarul in iradierea, in expansiunea lui, este adevarul vazut ca o ultima inima de foc, ca un fundament de energie expansiva. Aceeasi realitate se poate sesiza si expune cand ca adevar, cand ca iubire. Dar mai bine este sa se expuna simultan, dupa ambele sale fete. Mai bine-zis, ea trebuie, pe de o parte, sa se formuleze ca adevar, iar pe de alta, sa fie abordata si comunicata ca iubire de catre cei ce prin credinta se fac mediile prin care se sesizeaza si se traieste realitatea respectiva. Asa au facut Apostolii si asa cere vremea noastra crestinilor sa faca, daca vor sa aiba succes in nazuinta lor spre unitate.

Unitatea se cere zidita deopotriva in adevar si in iubire, redescoperite ca o singura realitate. Se vorbeste azi de trecerea de la gandirea substantialista la o gandire functionala. Aceasta nu e decat descoperirea realitatii ca realitate in relatie. Realitatea nu consta din unitati de sine statatoare, ci din intreguri formate din elemente corelate intre ele. Atomul consta din nucleu si electroni ce se misca pe orbitele lui, astri uriasi se misca statornic in jurul unui astru central, universul intreg este un unic complex de corelatii, oamenii exista si se dezvolta numai in astfel de relatii.

Pentru crestinism, in toate acestea se reflecta si se validiteaza modul de a fi si, lucrarea realitatii ultime, a lui Dumnezeu. Dumnezeu insusi este o corelatie de trei persoane, bazata nu pe vointa, ci pe unitatea de fiinta. Acesta este adevarul crestin fundamental, acesta e adevarul ca formula intelectuala a realitatii ultime.

Dar corelatia pe plan spiritual este iubire. Nu se poate concepe iubire in monada inchisa in sine. Iubirea e referirea unui eu la altul si viceversa. Astfel realitatea suprema sau adevarul ultim pentru crestini este structura iubirii, sau corelatia intre trei euri, iar iubirea culminanta este adevarul suprem. "Dumnezeu iubire este", a spus Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan (I Ioan IV, 16).

Din aceasta corelatie iubitoare suprema iradiaza iubirea si in noi. Datorita faptului ca dupa aceasta lege am fost si noi facuti, noi nu ne aflam in normalitatea relatiilor noastre, in adevarul existentei noastre, decat in iubire. Daca azi ne simtim ca crestini manati spre unitate prin iubire, trebuie sa marturisim ca iubirea aceasta nu-si are originea in vointele noastre, ci in adevarul suprem, in forma realitatii supreme care este Dumnezeu cel in Treime.

Dar Dumnezeu cel in Treime a intins iubirea sa spre noi, nu numai prin actul creatiei, ci si prin actul restabilirii tuturor in iubire, prin intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, prin rastignirea Lui pentru noi, prin invierea Lui ca om, ca sa fie un centru vesnic de iradiere a iubirii nesfirsite in umanitate. De aceea, daca noi, crestinii de azi. ne simtim datori sa realizam intre noi unitatea, printr-o iubire sporita, trebuie sa avem convingerea ca o asemenea iubire nu se poate alimenta decat din iubirea Fiului lui Dumnezeu, Care s-a intrupat, s-a rastignit si a inviat pentru noi. in iubirea Lui ne-a venit aproape si ni s-a facut eficienta la maximum iubirea lui Dumnezeu .cel in Treime. Fara aceasta credinta, iubirea noastra e lipsita de un izvor prin care sa se improspateze continuu si sa primeasca puterea, care sa invinga toate dificultatile.

Iubirea e Dumnezeu Care-si intinde puterea Sa cand ne deschidem Lui prin credinta. Dumnezeu este iubirea ce lucreaza in noi, cand I ne deschidem prin credinta.

Asa au vazut Sfintii Parinti raportul intre adevar si iubire, iar urmand lor, nici noi nu facem vreo separatie, sau macar vreo distinctie reala intre ele, ci doar o distinctie intelectuala. Ele sunt o unica realitate - forta, exprimabila ca adevar si traita ca iubire.

Doamna M. Lot-Borodine a avut dreptate cand a spus ca Parintii greci au identificat cunoasterea lui Dumnezeu cu iubirea Lui, in vreme ce scolastica occidentala a facut separatie totdeauna intre acestea, unele scoli acordand primatul iubirii, altele cunoasterii.

"Dar a vedea pe Dumnezeu inseamna a-L cunoaste prin iubire, inseamna, de asemenea, a cunoaste ca El este iubire. Formula ireversibila". "Conceptul gnozei (al cunoasterii) nu e numai inclus in conceptul iubirii" (Viller). "Cei doi termeni, sunt pentru noi echivalenti, chiar identici, cand e vorba de gnoza (cunoasterea lui Dumnezeu), caci aceasta cunoastere este in mod efectiv o cunoastere a iubirii". "Iubirea de Dumnezeu. poseda prin definitie proprietati cognitive, de un ordin superior, de un ordin aparte, pneumatic (duhovnicesc)". "E o cunoastere nu prin iubire numai, ci in actul iubirii".

"O astfel de credinta, fundamentala pentru Orientul crestin, il pune in contradictie cu scolastica. in care iubirea si cunoasterea raman mereu distincte una de alta: a cunoaste nu este a iubi, a iubi nu este a cunoaste".

Bonaventura, franciscanii suprapun cunoasterii iubirea, declarand ca iubirea poate sa urce la sesizarea prezentei lui Dumnezeu, dar intelectul nu-l poate sesiza. ("Amor plus se extendit quam visio", sau cunoasterea). Tomismul dimpotriva, recunoscand caracterul afectiv al extazului pe pamant, ii suprapune acestuia viziunea intelectuala din viata viitoare.

D-na Lot-Borodine insa n-a reliefat in intregime cauza pentru care Parintii greci imbina cunoasterea lui Dumnezeu cu iubirea Lui. Aceasta cauza nu e numai o unificare a puterilor sufletesti pe planul vietii spirituale superioare, ci si intelegerea lui Dumnezeu ca adevar si ca iubire in acelasi timp. Daca Dumnezeu are caracter personal, El este in relatie interpersonala. Dar relatia este iubire. Spiritul uman la fel, ca spirit personal, este in relatie interpersonala, deci in iubire. Numai in relatiile cu celalalt omul se traieste si se cunoaste pe sine deplin si cunoaste pe celalalt, iubindu-l in acelasi timp.

Numai imbratisand pe celalalt, omul cunoaste deplin realitatea si simte iubirea lui. Numai imbratisand pe Dumnezeu, ca pe supremul Celalalt al sau, traieste deplin realitatea Lui si cunoaste in acelasi timp ca aceasta realitate este iubire, sau structura iubirii.

Aceasta este baza unitatii dintre iubire si cunoastere in invatatura Sfintilor Parinti. Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Cel ce. slujeste nefatarnic aproapelui prin iubire. se face partas de iubirea si cunostinta dumnezeiasca" (Capete despre dragoste, 1, 24). "Cunostinta dumnezeiasca se castiga prin dragoste", zice acelasi (I, 47). Daca Dumnezeu este dragoste, este evident ca omul nu se poate apropia de El decat prin dragoste (I, 38). "Precum amintirea focului nu incalzeste trupul, asa credinta fara dragoste nu produce in suflet iluminarea cunostintei" (I, 31). Numai mintea curatita sau imbibata de dragoste cunoaste pe Dumnezeu. "Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sanatos, asa si cunostinta lui Dumnezeu atrage spre sine in chip firesc mintea curatita de dragoste" (I, 32). Dragostea este sanatatea mintii, este mintea in tensiunea spre altii si in legatura ei fireasca cu altii. Aceasta inseamna ca si adevarul raspunde iubirii, caci nu iubesti decat pe cel ce te iubeste, sau te poate iubi.

Numai mintea inaripata de dragoste se umple de cunostinta dumnezeiasca si simte nemarginirea dumnezeiasca, e coplesita de prezenta lui Dumnezeu (I, 12).

Numai dragostea deschide mintea pentru vederea lui Dumnezeu, numai avand dragoste, mintea e luminata de lumina dumnezeiasca care este dragostea nemarginita (I, 10). Aceasta pentru ca numai dragostea avand in ea o posibilitate de nemarginire, e capabila sa sesizeze nemarginitul divin, care e si el iubire.

Impasul ecumenismului contemporan isi are cauza tocmai in mostenirea mentalitatii occidentale care separa iubirea de cunoasterea lui Dumnezeu, de cunoasterea adevarului. In cererea lui Fr. Roger Schutz ca crestinii sa se uneasca prin iubire, lasand la o parte problema adevarului, rasuna atitudinea franciscana care a acordat primatul iubirii pe cand in cererea catolica de a se transa intai problema adevarului, se poate surprinde ecoul tomismului dominican care acorda primatul cunoasterii intelectuale. (Mentionam ca in raport cu ortodocsii, catolicii inverseaza metoda, socotind ca, primind intercomuniunea, ortodocsii se vor impaca si cu primatul).

Ereditatea aceasta a creat o neputinta de a strabate prin transparenta adevarului la iubire, sau de a strabate prin transparenta iubirii, traita pana la capat, la adevar; de a intelege adevarul prin caldura iubirii, de a trai iubirea in fidelitatea marturisirii adevarului, adica de a trai crestinismul si de a-l intelege ca Apostolii.

In loc de aceasta, se rupe artificial unica realitate in doua; intr-un adevar teoretic, uscat, ca o fantana din care s-a scos toata apa, si intr-o iubire diluata, lipsita de sursa inepuizabila a unei structuri, ca o apa aruncata din fintina. Unii propun crestinilor sa-si astampere setea dupa unitatea permanenta numai prin inconsistenta iubire despartita de izvor, altii, numai din uscatul adevar din care nu tasneste apa vie si de viata facatoare a iubirii. Si nu e de mirare daca nici una din aceste doua invitatii nu are puterea de a se face ascultata. Ce-ar fi daca teologii tuturor confesiunilor crestine ar incerca o noua cale si anume: sa abordeze in mod simultan problema adevarului si a iubirii, adica sa faca efortul de a descoperi, trai si marturisi aspectul de iubire al adevarului si aspectul de adevar al iubirii?

Ecumenismul contemporan pune teologilor si reprezentantilor Bisericilor si tuturor crestinilor o sarcina cu mult mai serioasa decat aceea a unor discutiii academice, a unor formule diplomatice foarte generale, sau a unor declaratii sentimentale de iubire care nu trece in fapte. Se cere sa se paraseasca orgoliul de a impune un adevar fara iubire, sau orgoliul de a refuza un adevar sau de a-l cocolosi in numele iubirii. Se cere unora sa coboare in adancimile iubirii pana la fundamentul ei cu fata de adevar si altora sa coboare in adancimile adevarului pana la samburele lui de foc cu fata de iubire, eliminandu-se din el ca neadevarat tot ceea ce eventual nu are ca esenta iubirea (primat, protest, cu consecintele lor: uniatism, prozelitism, intre crestini, justificare numai prin credinta, fara fapte, mantuire in afara de Biserica).

Trebuie ca toti sa ajunga la starea in care sa poata spune : "sa ne iubim, unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim.".

Pana atunci, desigur, ca trebuie sa cream intre Biserici acele relatii pe care le face posibile iubirea de acum, nazuind puternic sa ajungem prin fapte reale de iubire la acea unitate in care iubirea va fi totodata marturisire intr-un gand; la acea unitate care poarta numele de sobornicitate, in care adevarul nu se impune de o autoritate exterioara, dar nici nu e intampinat cu protest sau cu dispret sau se cocoloseste in numele -"iubirii"-, ci e vazut de toti impreuna cu iubirea eare-si are izvorul in adevarul insusi pe care-l avem in Revelatie si pe care l-a marturisit Biserica iubirii din primele veacuri, acea Biserica pe care iubirea o tinea nedivizata. Pe masura ce vom creste in iubirea sincera aratata in fapte, vom creste in unitatea adevarului. Cresterea in unitatea adevarului trebuie sa ne fie un criteriu al cresterii in iubirea adevarata precum si viceversa. Iar adevarul in care avem sa crestem prin iubirea adevarata e nu numai adevarul despre Dumnezeu in Treime si despre intruparea si patimirea Fiului lui Dumnezeu pentru noi si despre invierea Lui ca om pentru ca sa ne faca si pe noi partasi vesnici la iubirea lui Dumnezeu, ci si adevarul despre Trupul Domnului sau despre Biserica, in care iubirea lucratoare lui Dumnezeu pentru noi are un efect vizibil, creand comunitatea cea una si soborniceasca intre noi.

Arhiepiscopul de Canterbury, Dr. Michael Ramsey, observa pe drept cuvant: "Asadar, miscarea spre reunire consta nu numai, sau nu in primul rand in discutii intre Biserici, sau in schemele de readaptare, oricat de imperative ar fi acestea, ci in cresterea in fiecare Biserica (in orice parte a Bisericii, zice el), a adevarului despre Trupul si Patimirea (lui Hristos), nu mai putin in cel despre semnele exterioare" care exprima aceste adevaruri. Unificarea structurii exterioare nu poate progresa mai iute ca descoperirea vietii interioare".

Comunitatea bisericeasca e forma necesara pe care o ia iubirea fata de Dumnezeu si iubirea intre ei a celor ce primesc in ei iubirea Treimii prin Sfantul Duh. Comunitatea bisericeasca, cu slujitorii randuiti prin har dumnezeiesc, e forma necesara pe care o ia depasirea adevarata a orgoliului individualist, care e obstacolul principal in calea iubirii. Comunitatea bisericeasca, in care cei ce se impartasesc de jertfa lui Hristos cea din iubire (in Botez si Euharistie) mor vietii egoiste, e forma necesara pe care o ia iubirea lor intreolalta in Hristos.

Dar mergand adanc in iubire, se da nu numai de adevarul Treimii si de cel bisericesc, ci se da si de adevarul euharistie, esential celui bisericesc. Precum si viceversa. Mergand adanc in adevarul acestora, se da de focul iradiant al iubirii care constituie esenta lor vie.

Euharistia poate uni cu adevarat pe crestini numai pentru ca e mai mult decat o vointa de a savarsi in comun un act de comemorare sau de semnificatie simbolica. Cine cauta intelegerea Euharistiei, prin iubirea care merge pana la capat, afla ca in ea crestinii se intalnesc in mod real unul cu altul, numai pentru ca se intalnesc in ceva mai presus de acordul vointelor lor, adica se intalnesc in Hristos prezent in mod real cu Trupul si Sangele Lui, comunicat lor. Ei isi dau seama ca numai intelegand-o astfel, Euharistia e centrul de iradiere a iubirii unificatoare a lui Hristos in toti cei ce se impartasesc de ea.

Trupurile omenesti sunt in general medii prin care iradiaza de la persoana la persoana ceea ce leaga si uneste pe oameni intreolalta. Cresterea copilului in trupul mamei si purificarea lui de toxine in el, e o ilustrare culminanta a comunicarii stranse dintre om si om prin mijlocirea trupurilor. Mama si copilul sint un trup si in acelasi timp doua trupuri.

Cu atat mai mult crestem spiritual si ne purificam in Trupul preacurat si prin Sangele preacurat al lui Hristos, comunicat noua, primind prin stransa comunicare in care ne aflam cu Hristos prin ele, toata revarsarea iubirii dumnezeiesti si puterea de a ne configura dupa asemanarea cu Hristos. Cine nu se ridica pana la aceasta intelegere a Euharistiei, ca manifestare a iubirii lui Hristos catre noi, nu va putea sa se umple nici de iubire deplina fata de cei cu care se uneste in acelasi Trup al lui Hristos, oricat ar declara ca numai iubirea il mana spre intercomuniune. In iubirea de Domnul Hristos, traita pana la capat, se ajunge inevitabil la intelegerea adevarului Euharistiei. Iar prin impartasirea euharistica astfel inteleasa - si numai prin ea - se realizeaza unitatea bisericeasca reala a crestinismului.

In faza actuala a iubirii noastre, insuficient crescute, e foarte firesc ca realitatea divina, prezenta si activa in realitatea Bisericii si a Euharistiei, sa se vada ca doua parti distincte, dar la care tinem deopotriva, pentru ca ne dam seama ca nici una nu e realitatea intreaga. De aceea e firesc ca graba unora sau altora de a realiza in aceasta faza unitatea bisericeasca,- ceranduni-se unilateral, sa tinem seama numai de una sau de alta din ele, sa intampine rezistenta celor mai multi crestini.

Avem insa speranta ca pe masura ce vom creste in iubire, vom creste si in intelegerea adevarului si in unitatea in el.

Pr. Prof. Dumitru Staniloae

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3546

Voteaza:

Iubire si adevar: pentru o depasire a dilemei ecumenismului contemporan 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE