Jertfa Crucii si Invierea lui Hristos in viata crestinului

Jertfa Crucii si Invierea lui Hristos in viata crestinului Mareste imaginea.

 

Jertfa Crucii si Invierea lui Hristos in viata crestinului

 

Viata  omului  pe  pamant,  si  anume  a  crestinului,   are  sens  si valoare  numai  in  masura  in  care   acesta  se  preocupa  de  propria  sa mantuire   si   o   dobandeste   in   mod   real   prin   comuniunea  harica    cu Hristos,   ca   madular   al   Trupului   Sau,   Biserica.   Fara   comuniunea   cu Hristos  si fara ramanerea in  aceasta  comuniune  ca madular  al Bise­ricii nu-i posibila  mantuirea omului si  cu  atat mai mult  cresterea in Hristos  a  crestinului  pana  la  masura  varstei  deplinatatii  lui  Hristos (Efes.  4,   13).  Dar fara  aceasta  Comuniune  si  ramanere  in comuniune cu   Hristos  in   Biserica   si   cu   Biserica,   crestinul   nu-si   poate   realiza comuniunea cu semenii sai de care intr-un anumit fel depinde insasi mantuirea sa si marturia acestei mantuiri cum ne arata Hristos insusi in  pericopa  evanghelica  a  infricosatoarei judecati  ce  va  avea  loc  la sfarsitul  lumii,  prin cuvintele :   "Adevarat zic  voua,  intrucat  ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut", si:  "in­trucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 40 si 45).

 

Mantuirea fiecaruia dintre noi consta in insusirea prin har, credinta si fapte bune a ceea ce Hristos insusi a facut pentru noi toti prin intruparea, invatatura, Patimile si Jertfa Crucii si prin invierea din morti, pecetluind aceasta lucrare mantuitoare prin inaltarea Sa la Ce­ruri intru slava de-a dreapta Tatalui, fiind unul dintre noi, dar ca Dumnezeu-Omul in Treime, in relatia de comuniune cu Tatal si cu Duhul Sfant, privind spre noi oamenii si ramanand si in comuniune cu noi oamenii pe drumul spre El, ajutati de El prin lucrarea Duhu­lui Sfant.

 

Jertfa Crucii si invierea din morti a lui Hristos constituie mo­mentul central si culminant al mantuirii noastre savarsite de Hristos odata pentru totdeauna. Intr-un fel acest, moment culminant de jertfa suprema si unica si de inviere, adica de biruinta a vietii asupra mortii, ca plata a pacatului, a fost dat in insasi intruparea Logosului, adica a Fiului lui Dumnezeu la plinirea vremii (Gal. 4, 4). Tema anuntata ne obliga sa staruim asupra acestui moment, atat in cadrul Rascumpararii sau mantuirii obiective, cat si in viata crestinului zilelor noastre.

 

Mantuitorul   Iisus   Hristos   ne   mantuieste   printr-o   lucrare   de transformare  a  noastra   sau  prin   savarsirea   unor  anumite   acte  trans­formatoare  in   care  isi  face   eficienta  iubirea  Sa  fata  de  noi.   Iubirea tine   de  persoana  si   manifesta   lucrarea   persoanei.    De    aceea   numai Hristos,   ca  persoana   de  neinlocuit,   ne   poate   mantui si   numai   El   ne poate mantui pentru ca numai El poate savarsi faptele mantuitoare ce se cer in acest scop.

 

Lucrarea mantuitoare a lui Hristos se indreapta spre firea Sa ome­neasca, pe care o umple de Dumnezeirea Lui si o elibereaza de afec­tele, patimirile si moartea de pe urma pacatului stramosesc. Prin aceste afecte si patimiri ea se indreapta si spre noi toti,  ca prin participarea la Dumnezeirea manifestata in puterea pe care ne-o transmite prin firea Lui omeneasca sa ne elibereze si pe noi in viata aceasta de pacat, iar in cea viitoare de afecte, de stricaciuni si de moarte, agonisindu-ne viata vesnica impreuna cu Dumnezeu. Dar prin toate acestea, in lu­crarea Sa mantuitoare Hristos se indreapta si spre Dumnezeu Tatal, pentru a-L slavi prin impacarea noastra cu El (Efes. 2, 16 ; 1, 20), prin eliberarea noastra de relele amintite si prin imbracarea noastra in stra­lucirea dumnezeiasca. Iar lucrarea mantuitoare indreptata spre firea umana proprie si spre noi toti este posibila si eficienta datorita indrep­tarii ei, in acelasi timp, spre Dumnezeu, eliberandu-ne din robia pa­catului si a mortii si impacandu-ne cu El. Deci lucrarea de restabilire si de indumnezeire a firii umane proprii, luata de Fiul lui Dumnezeu in ipostasul Sau la intrupare, este in acelasi timp lucrare, de slavire a lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu se manifesta, de asemenea, in eli­berarea oamenilor de pacat. Caci, acum, prin Jertfa Crucii, oamenii inceteaza sa mai fie dusmanii lui Dumnezeu, odata ce Hristos i-a im­pacat cu Dumnezeu prin trupul Sau jertfit, adica prin puterile dum­nezeiesti extinse in ei prin trupul Sau. Directia spre oameni a lucrarii mantuitoare a lui Hristos nu este decat o prelungire a lucrarii Lui man­tuitoare asupra firii Sale omenesti.

 

Lucrarea mantuitoare a lui Hristos, privita ca mantuire obiectiva, cuprinde trei aspecte principale : de omagiere a maiestatii lui Dum­nezeu si deci de impacare a omului cu Dumnezeu, de indumnezeire a firii umane asumate de El in ipostasul Sau dumnezeiesc si de pre­lungire a roadelor Rascumpararii in toti insii umani cuprinsi in Hristos prin firea umana asumata.

 

In intreitul sau aspect,  rascumpararea sau mantuirea obiectiva a fost implinita de Hristos prin invatatura si pilda de slujire data oa­menilor, prin propria jertfa a trupului Sau pe Crucea Golgotei si prin puterea pe care o exercita El asupra naturii prin minuni, asupra mortii, prin Invierea Sa, iar asupra oamenilor prin poruncile si puterea ce le-o da El in vederea dobandirii mantuirii.

 

Implinind aceste trei feluri de activitati, ca laturi sau aspecte ale lucrarii Sale mantuitoare, Iisus Hristos are o intreita slujire sau lu­crare : ca profet, ca arhiereu si ca imparat, pe care o continua, dupa  inaltarea Sa la ceruri, in Biserica prin Duhul Sfant. Ca profet, invata aducand revelarea desavarsita a fiintei si vointei lui Dumnezeu si a operei de mantuire (Ioan 5, 20). Ca arhiereu, Hristos reface comuniunea omului cu Dumnezeu, jmpacand prin jertfa Sa suprema pe Dumnezeu cu omul (Evrei 10, 12). Ca imparat, biruieste definitiv puterile raului prin invierea Sa si conduce pe om spre tinta sa finala si. adevarata, comuniunea de viata vesnica cu Dumnezeu, in imparatia cerurilor (Ma­tei 28, 18 ; Ioan 13, 3 ; 17, 2).

 

In fiecare chemare sau slujire Hristos manifesta intreita Sa relatie cu natura Sa omeneasca, cu Tatal si cu oamenii si, prin toate aceste trei relatii, Hristos manifesta intreita Sa slujire de Invatator-Profet, de Arhiereu si de Imparat.

 

Moartea pe cruce, miezul slujirii arhieresti a Mantuitorului Hristos.In slujirea arhiereasca a lui Iisus Hristos sunt cuprinse toate suferintele indurate de El de la intrupare pana la moarte, indeosebi moartea pe cruce pentru noi si pentru a noastra mantuire. Fiul si Cu­vantul lui Dumnezeu se intrupeaza luand fire omeneasca, fara pacat, si, prin patimi si moartea pe Crucea Golgotei, in locul omului, El in­latura vina si pedepsele pentru pacatul acestuia, refacand sau mai exact restaurand si reinnoind in acelasi timp, firea lui cazuta si stricata de pacat.

 

Aceasta este, de fapt, lucrarea, mantuitoare a Cuvantului lui Dum­nezeu intrupat. In centrul ei se gaseste aducerea jertfei de rascumpa­rare a omului din robia pacatului si a mortii si de impacare cu Dum­nezeu,   aceasta   constituie  slujirea  arhiereasca  a  lui  Hristos.

 

In slujirea Sa de Invatator - Prooroc, Mantuitorul Iisus Hristos s-a indreptat in mod direct spre noi, dar implica in aceasta si vointa Lui de a ne lega si pe noi de Tatal, intrucat prin implinirea acestei vointe noi implinim voia Tatalui, deci cuprinde in ea si directia indreptata spre Dumnezeu.

 

Slujirea de Arhiereu prin care Hristos se aduce pe Sine insusi jertfa este indreptata in mod direct spre Tatal. In aceasta este impli­cata si o directie indreptata spre oameni, intrucat Hristos tine sa atraga in jertfa Sa de daruire Tatalui si pe noi oamenii, caci pentru noi se jertfeste, ca sa ne impace cu Dumnezeu.

 

In Jertfa Crucii, Hristos ne cuprinde pe "toti", ca Om central, ca un Nou Adam, ca sa ne deschida pe toti relatiei cu Tatal. De asemenea in slujirea arhiereasca si in Jertfa - Crucii este implicata si relatia lui Hristos cu firea umana proprie, prin care El se jertfeste Tatalui, cu efecte directe asupra acestei firi.                                 

 

Sfintii   Parinti,   staruind  asupra  acestei relatii   (adica  a  lui  Hristos cu firea Sa umana), accentueaza foarte mult efectul jertfei Golgotei in restaurarea, innoirea, sfintirea si indumnezeirea firii umane in Hristos si, prin ea, in toti care  cred  si se incorporeaza in Hristos prin Botez, Mirungere si Euharistie ca membri ai Trupului Sau, Biserica.

 

 Asemenea   acestor   Parinti,   sunt   si   teologi   ortodocsi   care   vad   in Jertfa Crucii mai putin o slujire indreptata spre Dumnezeu, spre slavirea Lui, cat mai ales o lucrare de restaurare a firii omenesti in Hristos si, prin aceasta in noi, oamenii . Sfantul Atanasie cel Mare  constituie el insusi pentru acestia un punct de plecare, atunci cand se exprima astfel : De aceea, "Cuvantul, fiind Dumnezeu, S-a facut trup, ca omorat fiind cu trupul sa faca vii pe toti prin puterea Lui".  Pentru Sfantul Atanasie cel Mare, cum remarca Parintele prof. Dumitru Staniloae,  centrul  iconomiei lui Dumnezeu este  omul.  El pune in lumina valoarea omului pentru Dumnezeu. Dumnezeu isi arata marirea facand mare pe om. In umanitatea lui Hristos Care se jertfeste pe Cruce este concentrata toata bogatia si inaltimea darurilor dumnezeiesti ce au sa se reverse peste noi in veci. Hristos a primit ca om ceea ce avea din veci ca Dumnezeu. Prin patimirea Sa, Hristos a desfiintat, cum spune Sf. Maxim Marturisitorul, stricaciunea firii omenesti si "a procurat prin moarte viata nestricacioasa. Si savarsind ca un rob cele ale Stapanului, adica trupeste cele dumnezeiesti, a facut aratata golirea (chenoza) cea negraita care a indumnezeit prin trup patimitor tot neamul omenesc devenit pamant prin stricaciune".

 

Pe cruce Hristos a suportat durerea in toata puritatea si marimea ei ca consecinta a stricaciunii intrata in firea omeneasca prin caderea protoparintilor, si a fost omul durerii in deplinul sens al cuvantului, caci n-a avut in firea Sa umana placerea pe care o naste pacatul, ci numai durerea, urmare a pacatului.

 

Teologia occidentala (catolica) afirmand ca pacatul n-a strambat firea omeneasca ci l-a jignit numai pe Dumnezeu, deci jertfa Crucii nu are ce sa indrepte in firea noastra, ci doar sa inlature supararea lui Dumnezeu Cel jignit, ca omul sa fie iarasi admis in relatie cu El si firea lui sa fie impodobita cu etajul darurilor supranaturale, staruie indeosebi asupra directiei, jertfei lui Hristos spre Dumnezeu. In schimb teologia protestanta, subliniind ca prin pacat nu numai Dumnezeu a fost jignit ci si firea noastra a fost alterata atat de total incat nu mai poate fi vindecata, ramane tot la relatia lui Hristos cu Tatal, accentuand in Jertfa Crucii ideea de ispasire a vinei pentru care Dumnezeu pro­mite restaurarea firii omului in viata viitoare.

 

In opozitie cu aceste doua doctrine occidentale privind rascumpa­rarea in general si jertfa Crucii in special, intelegerea cea mai cuprin­zatoare a jertfei lui Hristos este aceea care vede atat directia ei in­dreptata spre Dumnezeu, cat si directia ei indreptata spre firea ome­neasca asumata de Hristos si, prin ea, spre ceilalti oameni. Aceasta conceptie cuprinzatoare este proprie gandirii Sfintilor Parinti, fiind in acord si cu cea a Sfintei Scripturi.

                                 

Prin jertfa adusa Tatalui, Hristos nu numai ca restaureaza si indumnezeieste firea omeneasca ci da si directiei ei indreptare spre Dum­nezeu un alt sens decat acela al unei simple satisfactii a onoarei Lui jignite. Indreptand prin jertfa starea de dusmanie a firii omenesti fata de Dumnezeu, Hristos dobandeste prin aceasta insasi iubirea lui Dum­nezeu pentru aceasta fire, pentru oameni si invers : manifestand prin jertfa vointa omului de a se darui cu totul lui Dumnezeu, firea ome­neasca se reface chiar prin aceasta din starea sa bolnava. Deci Jertfa Crucii serveste nu numai firii umane insesi, eliberandu-se de stricaciune si intarindu-se in bine ci si restabilirii comuniunii intre Dumnezeu si om. Jertfa Crucii este necesara refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu.

 

Urmand Scripturii, Parintii Bisericii vad prezente in slujirea ar­hiereasca si in jertfa lui Hristos pe Cruce toate cele trei directii in interconditionarea lor reciproca.

In directia ei spre Dumnezeu, Jertfa Crucii implineste jertfele din Vechiul Testament, care erau indreptate spre Dumnezeu, in folosul poporului, cum precizeaza Sfantul Apostol Pavel : "El a intrat o sin­gura data in Sfanta Sfintelor, nu cu sange de tapi si de vitei ci cu insusi sangele Sau si-a dobandit o vesnica rascumparare" (Evrei 9, 12).

 

Prin jertfa adusa lui Dumnezeu, Hristos se desavarseste ca om. Are loc curatirea, si intarirea firii omenesti, precum si indumnezeirea ei. Iar acestea doua restabilesc comuniunea dintre Dumnezeu si oameni. Predarea totala a lui Hristos, ca om, Tatalui atrage in miscarea spre Dumnezeu pe toti cei cuprinsi de Hristos in umanitatea Sa. Iar noi ne mantuim numai intrucat ne insusim starea de jertfa si de viata noua la care a ajuns prin ea trupul lui Hristos. Trupul jertfit si inviat al lui Hristos dobandeste o importanta centrala permanenta in mantuirea noastra, inteleasa ca fiind curatie de pacat si ca iesire din pacat si ca participare la viata dumnezeiasca. Deci viata dumnezeiasca ne devine accesibila numai prin jertfa Crucii. Dar participarea la viata lui Hristos, si deci a lui Dumnezeu o avem prin invierea lui Hristos.

 

Invierea, act de putere si semnul distinctiv plenar al demnitatii de imparat. Inainte de Inviere, Hristos, Dumnezeu-Omul, si-a manifes­tat puterea nu numai ca o putere simtita in suflete de cei care s-au apropiat de El si in poruncile ce le-a dat privind intemeirea Bisericii si viata ce trebuie sa o duca cei ce cred si se incorporeaza in El, ci si ca o putere asupra naturii prin fapte de vindecare a unor bolnavi si de inviere din morti .

 

Puterea pe care Hristos o exercita asupra oamenilor nu era numai o putere a slavei Sale dumnezeiesti, ci si o putere a iubirii care se con­cilia cu starea de chenoza, care a cunoscut punctul maxim in jertfa Crucii. Prin adevarul propovaduit si prin Jertfa Crucii, Hristos a ma­nifestat atat puterea slavei dumnezeiesti cat si pe cea a iubirii chenotice pe care le anunta imparatia lui Dumnezeu  ca imparatia iubirii.

 

La puterea imparateasca deplina si ca om, Hristos este ridicat prin invierea Sa. Pe aceasta putere va manifesta apoi in inaltarea Sa la ceruri si in sederea de-a dreapta Tatalui, in conducerea operei de mantuire, in venirea intru slava si la judecata cea de obste. Pe aceasta demnitate imparateasca si-o descopera Hristos insusi dupa inviere, Apostolilor Sai : "Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pa­mant" (Matei 28, 18). Iar Apostolul Pavel subliniaza : "Pentru aceea si Dumnezeu L-a prea inaltat si I-a daruit Lui nume care este mai presus  de  orice  nume ;  ca  intru  numele  lai  Iisus  tot  genunchiul  sa se plece, al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt"(Filip 2, 9-10). Dar slava la care a fost ridicat El prin invierea Sa, Hristos nu o tine numai pentru Sine, ci o raspandeste peste noi toti, caci pentru noi a primit-o (adica in calitate de om, mai exact ca Dumnezeu - Omul).

 

Puterea pe care o da Hristos celorlalti, adica celor ce vor crede in El si se vor incorpora in El ca madulare ale Trupului Sau, Biserica, consta in primul rand in a invinge pacatul, asa cum si puterea Lui pe pamant a constat in primul rand in a tine in frau afectele ireprosabile, ca sa nu devina pacate. Acelasi lucru l-a facut si prin suportarea mortii, manifestand puterea Sa dumnezeiasca asupra acesteia.

 

Teologia occidentala protestanta a redus foarte mult eficienta lui Hristos Cel inviat atat in cadrul rascumpararii sau mantuirii obiective, cat si asupra istoriei si deci asupra indreptarii si indumnezeirii omului. De pilda, pentru Karl Barth, invierea, ca "sculare" a lui Hristos din morti prin Dumnezeu este sentinta Tatalui prin care Dumnezeu "da Celui rastignit dreptate si pune in aplicare impacarea" realizata prin Cruce. "Invierea lui Iisus Hristos este marea sentinta a Tatalui, exe­cutarea si proclamarea hotararii lui Dumnezeu asupra evenimentului Crucii. Ea este aprobarea lui".

 

Nici teologia catolica nu este prea departe de o astfel de conceptie. Dupa aceasta, mantuirea sau rascumpararea ni se daruieste pentru jertfa lui Hristos nu prin trupul jertfit, inviat si indumnezeit al lui Hristos. De aceea si Hans Urs von Balthasar zice : "Prin actul Sau (de inviere a lui Hristos), Dumnezeu (Creatorul si Tatal) furnizeaza, in acelasi timp, justificarea suprema a adevarului Cuvantului Sau si ade­varul vietii Fiului Sau ascultator".

 

In viziunea teologiei occidentale, invierea lui Hristos nu este un act de putere al lui Hristos insusi, ci numai al Tatalui asupra lui Hristos Cel mort.

 

Dupa invatatura ortodoxa, Hristos n-a suportat invierea ca un obiect, ci a fost impreuna subiect al ei impreuna cu Tatal. Aceasta in­seamna ca El insusi a biruit sau a participat la biruirea mortii, exer­citand puterea Sa de imparat in acest act, si anume nu numai ca Dum­nezeu ci si ca om.

 

Or, dupa invatatura ortodoxa Crucea lui Hristos este ea insasi bi­ruitoare, invierea fiind de fapt Slava Crucii.

 

Dupa Sfintii Parinti, Hristos a indumnezeit trupul inca in cursul vietii pamantesti, umplandu-L de putere si prin eforturile Lui de a se mentine curat. In timpul mortii, trupul Lui n-a fost golit de aceasta indumnezeire. Este invatatura Bisericii ca Dumnezeirea nu s-a despartit nici in timpul mortii nici de sufletul Lui, dar nici de trupul Lui. Cum spune Leontiu de Bizant, invierea lui Hristos nu a fost deci numai re­zultatul unui  decret  al Tatalui,  ci  a fost pregatita  si  de  aceasta unire a umanitatii Lui  cu Dumnezeirea  prin  ipostasul Lui  dumnezeiesc  care purta si natura omeneasca .      

                              

Ca Hristos n-a fost inviat ca un obiect dintr-o moarte care l-ar fi redus la totala neputinta, ne-o arata Sfintii Parinti si din faptul ca El si-a manifestat puterea inca mai inainte de invierea cu trupul, in sfara­marea portilor iadului si in eliberarea de acolo a celor ce au nadajduit mai inainte de venirea Lui. El invinge iadul cu sufletul Sau omenesc, dar unit cu Dumnezeirea. Din aceasta pricina El este primul suflet care nu poate fi retinut in iad, ci scapa de el si prin iradierea puterii Lui dumnezeiesti elibereaza din iad si sufletele celor care au crezut mai inainte in fagaduintele  despre  venirea Lui,  ca sa  mantuiasca  lumea.

 

Hristos Cel inviat este inceputul creatiei celei noi pentru ca ne cuprinde in starea jertfita si inviata a trupului Sau in mod actual pe toti care credem, nu numai prin comunitatea de natura ce o are cu noi, ci si prin cuprinderea noastra personala in El si prin petrecerea Lui in noi.

Prin trupul inviat al lui Hristos iradiaza, neimpiedicata, puterea Celui ce a facut acest trup nestrieacios, conducand pe toti cei ce se vor impartasi de El la inviere si la nestricaciune precum si intreaga creatie la nestricaciune si la transparenta, adica la maxima transfigurare si romunicabilitate intre persoane prin Duhul si la o totala personalizare a cosmosului in Hristos si in oameni.

 

In intalnirile lui Hristos dupa invierea Sa din morti se face simtita in mod clar puterea Lui ca Dumnezeu. Acest lucru explica, la randul sau, de ce in aceste intalniri I se aduce in mod neindoielnic inchinarea ca lui Dumnezeu (Matei 28, 9 si 17; Ioan 20, 16). Numai dupa in­viere se descopera si se lumineaza deplin ucenicilor viata si invatatura lui Hristos, precum si referirea la El a intregului Vechi Testament. Aceste aratari si intalniri ale lui Hristos cu Apostolii dupa inviere pun inceput misiunii lor in lume: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi" (Ioan 20, 21 ; Matei 28, 18-20 ; Marcu 16, 15-16), dandu-le in acest sens si puterea (Luca 24, 47-49; Ioan 20,. 22-23) si, prin Apostoli, Hristos Cel inviat pune inceput misiunii Bi­sericii in lume.

 

Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti ne arata ca Hristos Cel inviat iradiaza din El celor care-L vad si tuturor celor carora li se arata dupa Invierea Sa, nu numai siguranta ca El este Dumnezeu ci si o trimitere spre altii. Iradiaza din El lumina si puterea Duhului umplandu-i si pe ei de acest Duh. Convingerea ca El este Dumnezeu, toti acestia o pri­mesc prin Duhul comunicat lor, Care dupa ce a pnevmatizat trupul Lui, ii umple si pe ei de putere. Iar puterea aceasta continua sa se co­munice si dupa inaltare si ea va transfigura treptat si trupurile noastre, ducandu-le spre inviere, prin iradierea din El in noi (Rom. 8, 9-11). De aceea impartasindu-ne si noi de Sfantul Trup al lui Hristos Cel inviat ne vom sfinti si noi .

 

Prelungirea lui Hristos Cel inviat in noi si sfintirea noastra a tuturor are loc in Biserica prin tot ceea ce face Hristos in ea pentru mantuirea noastra sau mai exact prin incorporarea noastra in Hristos ca madulare ale Trupului Sau, Biserica; si cresterea noastra in comu­niunea cu Hristos, care implica purificarea continua de patimi si unirea tot mai stransa cu El in Sfintele Lui Taine. Prin Botez ne facem partasi darurilor mortii si invierii lui Hristos, iar prin Sfanta impartasanie ne intalnim si crestem continuu in comuniunea cu Hristos Cel mort si inviat pentru a noastra mantuire. Invierea lui Hristos ne da puterea sa ducem adevarata lupta: lupta impotriva patimilor, si lupta pentru comuniunea si  asemanarea tot mai mare  cu  Hristos.

 

Pr. prof. dr. Dumitru Radu 



04 Aprilie 2010

Vizualizari: 17076

Voteaza:

Jertfa Crucii si Invierea lui Hristos in viata crestinului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE