Jertfa Euharistica - intre asumarea responsabila a libertatii umane si realitatea autentica a muceniciei crestine

Martiriul, jertfa si mucenicia in gandirea Bisericii noastre dreptslavitoare si in intelegerea Sfintei Scripturi reprezinta experienta mortii hotarate prin credinta, ca marturie fidela a dragostei pentru Domnul nostru Iisus Hristos. In acest sens, martirul ori mucenicul este marturisitor prin moartea cauzata si pricinuita de dusmanii credintei. In acest fel, marturisirea si moartea presupun o legatura interioara serioasa si prifunda, care trebuie privite si abordate impreuna. Puterea de a marturisi pe Iisus Hristos vine din harul Duhului Sfant, care este viu si lucrator in sfintii mucenici. Cu toate acestea, lucrarea harului presupune si conlucrarea omului cu el. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens ca "Domnul nu ingaduie totul harului, in orice imprejurare, ci porunceste ca si ucenicii lui sa-si aduca si ei partea lor". Rolul mucenicilor era astfel acela de a fi sacerdoti ai lui Dumnezeu langa altarul de jertfa si de a se ruga pentru pacatele credinciosilor. Realitatea trairii martirului si a muceniciei in relatia lui cu Dumnezeu si cu semenii sai nu este un lucru pur omenesc, ci unul divino-uman, de inalta intensitate duhovniceasca. Momentul central al vietii martirului si mucenicului este acela al marturisirii lui Iisus Hristos in inima sa si in fata lumii dezlantuite asupra lui, marturisire ce este lucrare a Duhului Sfant in adancurile sufletului sau, preaplin de Dumnezeu. Este cunoscuta, in acest sens, intensitatea iubirii jertfelnice a martirului si mucenicului, manifestata prin ravna si cuvintele pronuntate inaintea persecutorilor. Acestea fac proba unei experiente intime in comuniune de iubire cu Dumnezeu si cu oamenii.

Sfantul Ignatie Teoforul, inaintea supliciului sau, cerea ca nimeni sa nu-l impiedice de la acesta, fiind convins ca abia prin martiriu si jertfa muceniceasca incepea sa fie cu adevarat ucenic al Domnului Iisus Hristos. Ravna lui depasea cele vazute si se indrepta epectatic spre cele nevazute pentru a ajunge la Iisus Hristos. Astfel, el se ruga ca "focul, crucea, multimea fiarelor, taierile, impartirile, risipirea oaselor, strivirea membrelor, sfaramarile intregului trup sa vina asupra lui, numai sa ajunga la Iisus Hristos". Vremea iesirii sale din aceasta lume este vremea nasterii lui in Iisus Hristos. Martirul sau mucenicul, in jertfa sa pentru Dumnezeu, iese din sine pentru a-L intalni pe Dumnezeu. Fiind plin de Dumnezeu, el este anthropos in sensul profund al cuvantului, adica reunificat in sine si impacat cu intreg cosmosul care-l inconjoara. In acest fel, Sfantul Ignatie astepta ca, prin mucenicia lui, sa se reverse asupra sa lumina cea curata a lui Iisus Hristos si, odata ajuns acolo unde este Dumnezeu, sa devina cu adevarat om, anthropos.

Despre dimensiunea liturgica a martiriului, jertfei si muceniciei

Mucenicul, prin jertfa sa, se prelungeste in afara, intr-o miscare extatica, atragand cu sine si in sine lumea intreaga, pe care o deschide spre lucrarea terapeutica a harului. Sangele sau devine, astfel, samanta a crestinismului si putere in Iisus Hristos, care renaste permanent pe alti credinciosi spre angajamentul decisiv pe calea mantuirii. Certitudinea acestei realitati este aratata in viata si practica bisericeasca, incepand cu secolul al doilea, cand Biserica a randuit sa se puna in Sfantul Antimis si in piciorul Sfintei Mese particele din Sfintele Moaste ale Sfintilor Mucenici. Jertfa mantuitoare a lui Iisus Hristos, jertfa marturisitoare a martirilor si jertfa euharistica cea nesangeroasa se afla astfel intr-o intima legatura una cu alta.

In aceste conditii mucenicul se ofera pe sine insusi jertfa lui Dumnezeu, ca preot, in unire cu jertfa lui Iisus Hristos, manifestandu-si prin aceasta calitatea sa de sacerdot a lui Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic. Cina euharistica la care martirii sunt chemati este pregatita, drept pentru care ei nu trebuie sa o scape. Cugetarea lor era stapanita de simtul comuniunii si al cuminecarii la masa Stapanului. Pentru un astfel de ospat euharistic, trupurile lor trebuiau asezate pe altarul de jertfa, iar, daca nu mureau acum, viata vesnica nu mai putea fi rascumparata prin moarte. Trupurile lor condamnate la ardere de tot erau, atat inainte de jertfa, cat si dupa sacrificiu, trupuri sfinte si nobile. in suferintele lor, ei sunt inconjurati de ingerii care le asteapta triumful reprezentand infrangerea puterilor demonice. intr-o atare ambianta, Sfintii martiri de la Lyon au indurat chinuri mai presus de orice istorisire, satana dorind mult ca ei sa rosteasca blasfemii si sa se lepede de Iisus Hristos. Pentru aceasta, spune Sfantul Grigorie de Nazianz, "jertfa lor nu este inferioara ca valoare luptelor lui Daniel, care a fost aruncat ca mancare inaintea leilor, dar care a infrant animalele prin intinderea mainilor. Nu este mai mica decat cea a tinerilor in Asiria care, in foc, au primit racoare de la ingeri".

Martiriul este astfel, pe drept cuvant, eveniment liturgic si euharistie. Prin mucenic, istoria se opreste din agitatia ei si se deschide spre o noua dimensiune care leaga trecutul de viitor, facand din cele doua un vssnic prezent. Uneori, pornind de la aceasta realitate, in timpurile persecutiilor, in temnite, Sfanta Liturghie era savarsita pe piepturile martirilor si a mucenicilor inca nemartirizati. Mucenicul este in acest sens o anamneza vie, o memorie comunitara, dar si o sete epectatica, aspirand spre vesnicie, dupa cum se poate observa in troparul la Sfintele mucenice: "Pe tine, Mirele meu, te iubesc si pe Tine, cautand sa ma chinuiesc, ca sa imparatesc intru Tine". Singurul care-i poate potoli setea este Iubitul vesnic. "Eu sunt graul lui Dumnezeu, zicea Sfantul Ignatie Teoforul, si doresc sa fiu macinat de dintii fiarelor ca sa fiu gasit paine curata a lui Iisus Hristos."

Numai pronuntand numele Mantuitorului, ca intr-un ritual liturgic, mucenicul se umple de dragostea divina, implantand numele Lui ca o sageata in inimile celor care inca n-au dobandit curajul de a se jertfi pentru El. Actele Martirice sunt pline de exemple ale acelora care au vazut patimirea martirilor si dintr-o data s-au declarat si ei marturisitori ai lui Iisus Hristos. Mantuitorul, prin mucenic, se impune ca prezenta aici si acum si asteapta sa fie intampinat in decizia de a-I urma, urmand ca impartasirea cu El sa se faca in sangele propriu al martirului. Mucenicul este omul logic ori singurul intelept intr-o lume desacralizata. Sfantul Ignatie, in momentul sacrificiului sau, era convins ca abia acum incepe sa fie ucenic a lui Iisus Hristos. "Nu mai ravnesc nimic", zice el, "din cele vazute si nevazute ca sa ajung la Iisus Hristos... Ajuns acolo voi fi om". Miscarea lui spre Dumnezeu este angajata spre un Amin continuu. Adevarul vietii sale este rezultat din adevarul trairii lui in Dumnezeu. El actioneaza in cunostinta de cauza, fiind constient de simfonia lucrarii sale in Iisus Hristos. Mucenicul ca om logic, este patruns de Logosul divin, Care-l transforma si-l indeamna sa devina singura fiinta rationala intr-o lume plina de nedreptati. Ca fiinta logica, nevoitorul se deschide dialogului cu Logosul, devenind astfel activ si novator, introducand es-hatonul in istorie si conducand pe oameni spre relatia de comuniune cu Dumnezeu si intre ei. Rezultatele experientei sale nu raman niciodata individuale. Dimpotriva, el se imparte intre frati, dupa cum, ulterior, s-a si statornicit traditia ca moastele mucenicilor sa se imparta la toate comunitatile crestine.

Relatia vie cu Iisus Hristos este resortul continutului dinamic al credintei martirilor. Mucenicul are constiinta prezentei sale in Iisus Hristos si a prezentei lui Iisus Hristos in el, in experienta lui. Mucenicul traieste atat prin patima lui Iisus Hristos cat si prin Sfanta Euharistie. Domnul Hristos a fost adus jertfa "ca o oaie spre junghiere si ca un miel fara de glas inaintea celui ce-l tunde". Asemenea lui Iisus Hristos, in suferinta sa martirica, ca intr-o liturghie a fiintei sale, mucenicul lui Iisus Hristos sopteste neincetat cuvintele talharului de pe cruce: "pomeneste-ma Doamne cand vei veni intru imparatia Ta". Alteori, martirul repeta in timpul patimii sale ceea ce Domnul sau a strigat pe Cruce: "Doamne in mainile tale imi incredintez duhul meu". Intemnitatii pentru Iisus Hristos participa real la jertfa unica si plina de iubire a lui Iisus Hristos. Ca oameni ai credintei adevarate, mucenicii revarsa din ei insisi mireasma lui Iisus Hristos, descoperind pe Dumnezeu lumii, prin tot ceea ce face si mai ales prin suferinta lor. In acest sens crestinii din Lyon vedeau in Sfanta Blandina "pe cel ce s-a rastignit pentru ei".

La randul sau, Sfantul Ignatie Teoforul traieste starea mistica de unire cu Dumnezeu ca traire maximala a hristificarii sale: "Lasati-ma sa fiu, prin ceea ce pot ca sa dobandesc pe Dumnezeu. Sunt graul Lui si doresc sa fiu macinat de dintii fiarelor, ca sa fiu gasit paine curata a lui Iisus Hristos". Aspiratia martirica a Sfantului se suprapune astfel peste conceptia sa euharistica. De fapt Sfantul introduce in discursul sau o confuzie voita, in ceea ce priveste gandirea sa despre mucenicie si ceea ce vrea sa spuna despre euharistie. Pentru el, atat Martyria, cat si Euharistia sunt "leacul nemuririi si doctoria impotriva mortii", pentru a trai vesnic in Iisus Hristos. Ambele stari ale aceleasi experiente mistice sunt legate de participarea la invierea lui Iisus Hristos, care este premisa invierii noastre. Prin urmare "descoperirea lui Iisus Hristos in painea euharistica este recapitulata in persoana martirului" ca dorinta a Duhului lui Iisus Hristos in cel botezat. Avand in sine pe Duhul lui Dumnezeu, martirul se coace in focul harului, intr-o Cincizecime permanenta. Sfantul Policarp, de pilda, statea in mijlocul focului, nu ca un trup care arde, ci "ca o paine care se coace [...] apoi a iesit, din impunsatura facuta de sulita in trupul sau, mult sange incat a stins si focul".

Constiinta crestina din aceasta perioada martirica era ca mucenicii erau in acelasi timp profund hristici si profund pnevmatici. Acest adevar reiese din faptul ca mucenicii, in timpul chinurilor, aveau convingerea ca "Domnul insusi era de fata si vorbea cu ei", iar ei il marturiseau in "bucuria Duhului Sfant", fiind in acelasi timp covarsiti de prezenta Paracletului. Aceasta perspectiva profund ecleziala prezinta martirul ca pe o taina a Bisericii Domnului Iisus Hristos, care implineste sangeros deodata jertfa si iubirea, adica tot ceea ce indica, din punct de vedere mistic, tainele in sine. Sfantul Ignatie afirma in acest sens: "cautati sa participati la o singura euharistie; pentru ca unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos si unul este potirul spre unirea cu sangele Lui; unul este jertfelnicul, dupa cum unul este episcopul dimpreuna cu preotii si diaconii, cei impreuna cu mine robi; pentru ca ceea ce faceti, s-o faceti dupa Dumnezeu". De buna seama, lupta si biruinta mucenicului se articuleaza in lucrarea Bisericii lui Iisus Hristos, intr-o dorinta neincetata spre dobandirea "painii lui Dumnezeu, care este trupul lui Hristos, iar bautura devine sangele Lui, care este dragoste nestricacioasa". De asemenea, experienta martirica poate fi aplicata intru totul experientei euharistice, deoarece, atat in Sfanta Liturghie, cat si in martiriu, "crestinii cu inima incredintata lui Dumnezeu se faceau partasi la rasplatirile sale vesnice".

Cuvintele Sfantului Ignatie legate de euharistie scot in evidenta necesitatea reala a trupului si a sangelui lui Iisus Hristos care sunt hrana proprie mucenicilor. De fapt ele definesc mucenicia, iar mucenicul prin faptul martiriului sau descrie un gest liturgic. In sensul acesta martiriul Sfantului Policarp este cu adevarat un imn liturgic. in rugaciunea sa, Sfantul Episcop, in apropierea mortii sale, reitereaza euharistia. El se infatiseaza pe sine ca o paine pe altar si "cu mainile legate la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregatit spre a fi adus jertfa de ardere bineplacuta lui Dumnezeu, privind spre cer, a zis: "Doamne Dumnezeule atotputernice, Tatal iubitului si binecuvantatului Tau Fiu, Iisus Hristos, prin care am primit cunostinta despre Tine, Dumnezeul ingerilor, al puterilor, a toata zidirea si a intregului neam, al celor drepti, care traiesc inaintea fetii Tale. Te binecuvantez ca m-ai invrednicit de ziua si ceasul acesta, ca sa am parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tau, spre invierea vietii de veci a sufletului si a trupului, in nestricaciunea Duhului Sfant. Intre care fa sa fiu primit inaintea Ta astazi, ca jertfa grasa si bineplacuta, precum m-ai pregatit, m-ai descoperit si implinit, Dumnezeule cel nemincinos si adevarat. Pentru aceasta si pentru toate, Te laud, Te binecuvantez si Te preamaresc prin vesnicul si cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tau Fiu, prin Care, impreuna cu El si cu Duhul Sfant, ti se cuvine slava acum si in veacurile ce vor sa fie. Amin". Dupa ce el a zis Amin si si-a sfarsit rugaciunea, oamenii insarcinati cu focul, au aprins rugul. Iar cand s-a facut o flacara mare, am vazut o minune, cei carora ni s-a dat s-o vedem, care pentru aceea am fost pastrati in viata ca sa vestim si altora cele intamplate. Caci focul, luand forma unei camasi, ca o panza de corabie umflata in vant, inconjura ca un cerc trupul mucenicului. Iar el statea in mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o paine ce se coace, ori ca aurul si argintul, ce se prelucreaza in cuptor.

Tot in acel moment, am simtit o mireasma placuta, ca un miros de tamaie sau de alte miresme pretioase". Dupa cum se poate observa, biograful vietii Sfantului sublinia cu toata evidenta caracterul liturgic al acestei morti. Episcopul Smirnei aduce inaintea lui Dumnezeu o ultima euharistie, el fiind de data aceasta, painea care se aseaza pe altarul de jertfa. Moartea sa, ca a tuturor mucenicilor, este un sacrificiu euharistic adus lui Dumnezeu in Biserica lui Iisus Hristos. Totodata, trebuie subliniat faptul ca Sfantul, in supliciul sau, se uneste perfect cu Iisus Hristos si formeaza o unitate cu El, murind si inviind impreuna cu El. Acest moment este subliniat si de Sfantul Ignatie atunci cand spune: "Este mai bine pentru mine sa mor in Hristos, decat sa imparatesc marginile pamantului. Pe Acela il caut, care a murit pentru noi; pe Acela il vreau, care a inviat pentru noi. Nasterea mea este aproape". Ideea centrala si esentiala a acestor cuvinte ramane in jurul nasterii la o noua viata, aceeasi cu a Aceluia care a murit si a inviat pentru mantuirea noastra. Mucenicul, fiind urmator al lui Iisus Hristos, moare si el si inviaza intru El.

Rezulta de aici ca mucenicia nu poate sa fie un echivalent al Sfintei Euharistii, dar ceea ce este tainic in euharistie se descopera si in mucenicie, adica acelasi Iisus Hristos, mort si inviat, este prezent atat in Euharistie, cat si in martir. Martyria, asadar, se justifica si se implineste comunitar, aidoma Sfintei Euharistii, ca taina prin excelenta ecleziala. Mucenicii traiesc in jertfa lor, concomitent jertfa lui Iisus Hristos dar si a intregii sale Biserici. Exista o identitate de fond intre martiriu si euharistie, care centralizeaza si fundamenteaza euharistia in Sfanta noastra Biserica. Atunci cand mai multi mucenici sunt prigoniti, deodata mai multi sfinti se constituie intr-o comuniune si intr-o comunitate frateasca, realizata. de impreuna lor patimire. In felul acesta ei, in Biserica lui Iisus Hristos, atrag atentia in chip explicit asupra identitatii euharistice si comunitare a mortii lor. "Jertfelnicul este gata, spune Sfantul Ignatie, voi ajunge prin dragoste in corul ingerilor, sa cant Tatalui, in Hristos Iisus." La randul ei, Biserica care se zideste in jertfa si cantare euharistica, raspunde in acelasi ritm fratesc, cu ravna ei spre Iisus Hristos, implinind cererea mucenicului si recunoscand dimensiunea sacramentala a jertfei sale. Martirul Sfantului Alexandru este relevant in acest sens. In timp ce Sfantul era martirizat, crestinii laudau si cantau lui Dumnezeu si mucenicului in acelasi timp: "Bine ai venit, robule al Domnului! Sa binecuvantezi si orasul si patria noastra! Sa-ti dea Domnul rabdare, pentru a-ti ispravi calatoria".

Prezenta plenara a lui Iisus Hristos in Sfintii Mucenici

Actele Martirice arata cu imbelsugare si prisosinta ca in suferinta lor, sfintii mucenici nu sunt niciodata singuri. Dumnezeu, cel "minunat intru sfintii Sai", se afla permanent in ei si in toate momentele vietii lor. In martiriul Sfantului Policarp se spune ca: "cei chinuiti dovedesc tuturor ca in ceasul muceniciei, prea vitejii martiri ai lui Iisus Hristos sunt ca si dezbracati de trup, sau, mai bine spus, Domnul Iisus Hristos insusi este de fata si vorbeste cu ai sai". Tot in acest sens graieste si scrisoarea martirilor din Lyon, care subliniaza faptul ca insusi Domnul Iisus Hristos ofera, in mod vadit si evident, celor mai slabi dintre nevoitori, o putere supranaturala. "Noi toti, zice epistola, temandu-ne ca Blandina nu va putea avea curajul sa marturiseasca pe Iisus Hristos, din cauza slabiciunii trupului ei, ea a implinit aceasta cu atata tarie incat cei ce o chinuiau s-au descurajat si schimbandu-se unii pe altii o chinuiau in tot felul si modul, de dimineata si pana seara; dar ei insisi s-au declarat invinsi, ne mai avand ce sa-i mai faca si se mirau ca mai poate sa respire, intreg trupul ei fiind de jur imprejur sfasiat si deschis de lovituri, ei, marturisind ca un singur chin de felul acesta era suficient ca sa-i aduca sfarsitul, fara sa mai fie nevoie de atatea alte multe chinuri. Dar fericita, ca un viteaz atlet, isi reinnoia puterile prin marturisirea lui Iisus Hristos".

Daca Mantuitorul nostru Iisus Hristos – Care este ieri, azi si in veci Acelasi - are un rol covarsitor in viata martirului, trebuie subliniat faptul ca mucenicul, in suferinta sa pentru Iisus Hristos, nu este niciodata parasit de Sfantul Duh. El este acela care insufla nevoitorului raspunsurile in fata persecutorilor. Acest fapt face ca faptele mucenicului si cuvintele sale sa fie considerate ca autentice marturisiri de credinta si evenimente liturgice, care se implinesc in acelasi timp. Biserica a considerat aceste manifestari mucenicesti ca fiind lucrari si roade ale Sfantului Duh si le-a pus alaturi de Sfanta Scriptura. Cuvintele si invataturile martirilor sunt deci considerate ca fiind inspirate de acelasi Mangaietor si sunt lasate Bisericii spre folosul tuturor credinciosilor ei. Sfantul Ignatie Teoforul in epistolele sale arata ca aceste daruri duhovnicesti sunt oferite de Domnul nostru Iisus Hristos fiecarui membru al Bisericii, prin interventia directa si mijlocirea Sfintilor mucenici, care bine s-au nevoit. Ca urmatori ai patimilor Mantuitorului Iisus Hristos, mucenicii isi poarta crucea impreuna cu Domnul lor, renuntand la ei, pentru ca Iisus Hristos sa traiasca in ei.

Domnul nostru Iisus Hristos este deci in ei, in viata lor, incununandu-le suferinta. Ca purtatori ai acestor chinuri, mucenicii se impartasesc de slava lui Dumnezeu si imparatesc impreuna cu El de-a dreapta Tatalui. in acest sens, suferinta lor este vazuta ca act de colaborare si de conlucrare cu suferinta Mantuitorului la opera de mantuire si curatire a lumii de pacate si patimi. Din alt punct de vedere, modul martirilor de a-l marturisi pe Iisus Hristos este un botez care curata complet de pacate, realizand astfel, asemanarea cu moartea si invierea lui Iisus Hristos. Tertulian, in lucrarea sa, De Baptismo, spune ca mucenicii isi dau viata in botezul lor, practicand, in acest fel, botezul sangelui. Daca in botezul cu apa credinciosul primeste iertarea pacatelor in botezul sangelui martirul primeste coroana si cununa vietii vesnice din mainile lui Iisus Hristos insusi.

Dupa acest botez nimeni nu mai pacatuieste, spune Sfantul Ciprian al Cartaginei. Faptul ca martirul ori mucenicul s-a unit deplin si desavarsit cu Iisus Hristos in jertfa si mucenicia sa este confirmat si de cinstirea pe care o dobandeste dupa sacrificiul sau. Biserica a considerat dintotdeauna pe mucenici ca sunt impreuna cu Iisus Hristos si, in acest mod, memoria si toate ale lor au devenit un tezaur de mare pret al ei. Mucenicul este si din acest punct de vedere nedespartit de Mantuitorul nostru Iisus Hristos si cinstit cu multa veneratie de credinciosi. In martiriul Sfantului Policarp al Smirnei se subliniaza acest adevar: "ne inchinam lui Hristos, pentru ca el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii cinstim dupa vrednicie ca pe ucenicii si imitatorii Domnului, pentru neintrecuta lor iubire fata de imparatul si invatatorul lor... Noi am dobandit apoi osemintele lor mai cinstite decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul si le-am asezat la un loc cuviincios".
Prezenta Mantuitorului nostru Iisus Hristos in viata mucenicilor este subliniata si de momentul marturisirii credintei mucenicului inaintea muncitorilor si a lumii pagane dezlantuite asupra lui. Aceste clipe se inscriu intr-o noua forma de viata si vietuire care va angaja intreaga fiinta a martirului in procesul de transformare si metamorfozare a lumii. Dialogul sau raportul dintre mucenic si calaul sau n-au decat o singura varianta existentiala "converteste-te sau ucide-ma". Ca ss Mantuitorul Iisus Hristos, care a marturisit cu seninatate si iubire in fata lui Pontiu Pilat, si mucenicul vorbeste judecatorului sau ca unui prieten, fara sa-l urasca. Cuvintele lui sunt ale Duhului Sfant, de aceea el propune semenilor sai un limbaj nou, in stare sa vindece necredinta, boala si suferinta cauzata si generata de pacat. De asemenea, vorbele sale determina spre o viata noua si ajuta pe cel care se hotaraste sa se converteasca si sa-l urmeze pe Iisus Hristos. De cele mai multe ori martirii canta, intonand cuvinte din Sfanta Scriptura, aratand prin aceasta ca viata impreuna cu Iisus Hristos si in Hristos este un imn de slava adus lui Dumnezeu.

In acest sens marturisirea lor este ortofona, in contrast cu zgomotul pacatului si al mortii. Prin aceste manifestari, mucenicii construiesc manifestarea cultica si imnografica a Bisericii in toata plinatatea ei. Opus finnd cuvintelor lor nu poate fi decat blestemul promovat de invataturile inselatoare ale paganilor, care-si au originea in viclenia si perfidia iadului. impotriva diavolului si a tuturor mijloacelor sale ucigatoare de suflet se aseaza constient si senin mucenicul si martirul lui Iisus Hristos, angajat pe calea adevarului si al dreptatii, ca sa lupte impotriva idolilor si intunecimii diavolilor.

Prin urmare, patimitorii lui Iisus Hristos, plini de forta harica si indrazneala sfanta se prezinta inaintea persecutorilor cu puterea lui Dumnezeu, pentru a impune in fata lumii, potrivnice credintei lor, credinta si iubirea crestina, pe care le marturisesc cu propriul lor sange. Spre deosebire de lumea pacatului, faptele lor sunt logice, sunt faptele unor fiinte care traiesc in Dumnezeu si dupa poruncile lui Dumnezeu. Cu toate ca lumea ii considera nebuni si iesiti din minte, mucenicii sunt singurii intelepti si rezonabili, intr-o lume intunecata de satana si deteriorata ori degradata de rau, ranitii pentru iubirea lui Iisus Hristos sunt singurii luminati la minte si la chip. Pe acest ring si stadion martirii au posibilitatea sa infrunte direct si pe propriul sau teren pe tatal minciunii, diavolul. Superioritatea lor rezida in faptul ca ei marturisesc pe adevaratul Dumnezeu in fata caruia "tot genunchiul trebuie sa se plece si al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal". Pentru pagani si rau credinciosi Dumnezeu se ascunde, dar este gaasit de aceia care-L cauta cu toata inima si implinesc poruncile lui. Mucenicii se desfateaza, prin urmare, de dulceata vietuirii in Dumnezeu si primesc puterea de la Iisus Hristos. in asemenea ambianta, inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor Lui, lor le este foarte usor sa schimbe viata terestra pentru viata cereasca. Momentul despartirii lor de trup consemneaza pentru mucenici, inceputul unei vieti reale si al unei experiente plenare de comuniune cu Dumnezeu si cu sfintii Sai. Mucenicul doreste sa se uneasca cu Iisus Hristos, a carui imparatie nu este din aceasta lume, El fiind Dumnezeul real si personal. Trecerea sa din aceasta lume inseamna intalnirea sa cu cel pretuit, iubit si dorit atat de mult, cum se arata in troparul de la sfintele mucenice: "pe Tine, mirele meu, te iubesc si pe tine, cautand, ma chinuiesc". Ca sa ne dam mai bine seama de aceasta nazuinta sufleteasca, ne ducem cu mintea la stramosul nostru Adam care, inainte de caderea sa in pacat, traia in comuniune cu Dumnezeu. Cu siguranta, dupa indreptarea noastra prin Iisus Hristos tot comuniunea a ramas ca singura experienta valabila cu tot ceea ce poate avea ea mai intim pentru om.

"Parintii, zice Sfantul Grigorie Palama, ne-au invatat sa cugetam despre Dumnezeu trecand mai intai prin experienta comuniunii", intrucat numai aceasta forma de traire da voie omului sa-si deschida cugetarea spre cel iubit. Acest aspect subliniaza faptul ca Dumnezeu nu se comporta ca o fiinta abstracta, ci ca o persoana care poate si doreste sa stea in relatie cu alte persoane, in comuniune de dragoste. Mai intai Dumnezeu, din iubire dumnezeiasca nelimitata si nemarginita, si-a aratat dragostea sa desavarsita, prin coborarea lui la noi cand a luat firea noastra stricacioasa. Cuprinsi in aceasta iubire oamenii urca la Dumnezeu, raspunzand acestei chemari divine inaugurate prin jertfa si invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu nu ingusteaza creatura sa prin cuprinderea ei in sine, ci dimpotriva, ea se imbogateste cu fiecare inaintare in Dumnezeu. Tocmai datorita acestei dispozitii sufletesti pentru viata fericita si acestei disponibilitati spre comuniune, mucenicul devine omul intregii lumi si pentru toate timpurile. Sacrificiul sau reflecta jertfa lui Iisus Hristos, Domnul facandu-se si mai vizibil prin ei in lume. Desi El este necunoscut in fiinta lui, totusi este perceptibil in stralucirea sa divina, atat in faptele eroice ale placutilor sai, cat si prin sfintele lor moaste, pline de duh si de adevar. Prin Mantuitorul, mucenicul invata sa traiasca drept, sa discearna binele de rau si, in orice loc sau moment al vietii sale, el doreste sa traiasca numai cu Dumnezeu. Faptul ca mucenicul isi pecetluieste crezul sau prin moarte violenta, aceasta nu inseamna ca el doreste neaparat moartea. Cu toate acestea, trebuie totusi sa subliniem faptul ca el este constient ca doar prin jertfa muceniceasca a propriei sale fiinte poate sa ajunga la cel pe care-l iubeste, adica la Iisus Hristos. Prin sangele sau, el pecetluieste iubirea sa si ea devine astfel singurul mijloc de a fi in iubirea lui Dumnezeu si de a pecetlui aceasta intimitate cu propria sa viata. Acest semn al sensibilitatii sale pline de dragoste divina este subliniat de sacrificiul sau pentru Iisus Hristos, gest care reprezinta plenitudinea iubirii sale fata de atotputernicul Dumnezeu si fata de intreaga lume. Potrivit spuselor Sfantului Clement Alexandrinul, "daca trecem la iubire, martirul este fericit cu adevarat cand marturiseste iubirea divina, pe Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care iubindu-L, L-a recunoscut ca frate si s-a daruit lui cu totul".

Experienta comuniunii depline si desavarsite aici, acum si in vesnicie

Rasplata martirului este preamarirea sa in ceruri, adica trairea impreuna cu Iisus Hristos si in unire vesnica cu Dumnezeu. De buna seama, suferinta indurata nu are comparatie cu slava cereasca de care s-a invrednicit. Mucenicul traieste in comuniune cu Dumnezeu in viata pamanteasca, iar dupa sfarsitul sau locuieste in comuniune permanenta si neincetata cu Domnul, cunoscand in mod desavarsit fericirea deplina in iubirea dumnezeasca. El va primi insutit ceea ce a lasat aici, imparatind impreuna cu Iisus Hristos in vesnicie. Pentru jertfa sa si pentru chinurile sale ingrozitoare si mai presus de fire, el s-a facut vrednic cu adevarat de o amintire nepieritoare, dupa cum spune Eusebiu din Cezareea. Dar mucenicii, chiar daca au ajuns in unire desavarsita cu Dumnezeu, raman totusi in Biserica in ajutorul fratilor si surorilor lor. Vietile sfintilor au fost transmise Bisericii in scris ca sa arate urmasilor modul de a se conduce in viata dupa poruncile lui Dumnezeu. Astfel, "luptele atletilor credintei, eroismul lor victorios in atatea incercari, biruintele pe care le-au avut impotriva demonilor, victoriile pe care le-au obtinut asupra vrasmasilor nevazuti si coroanele pe care le-au dobandit in aceste lupte" raman pentru crestini o experienta demna de urmat si o amintire vesnica. Cinstirea lor este asociata cu cinstirea lui Iisus Hristos si, oriunde este preamarit Mielul cel nevinovat, sunt preamariti si mucenicii sai.

Biserica a practicat chiar de la inceputurile crestinismului asemenea forme de cult, asa cum arata Sfantul Apostol Iacov in rugaciunea dreptilor, mult insistente si staruitoare. Aceasta manifestare interpersonala de afectiune si cinstire reciproca ajuta pe orice crestin sa treaca cu toata biruinta pragurile vietii, depasind si bine gestionand toate obstacolele, incercarile, piedicile si cursele ori capcanele acesteia, daca, bioneinteles, nu suntem prea comozi, lenesi si lasi, ignoranti sau aroganti... Sfantul Ioan Evanghelistul lamureste aceasta traire ecleziala cand spune: "cei 24 de batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alauta si cupe de aur, pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor". Mucenicii au trait cu adevarat in "stramtoarea cea mare" si de acolo au venit cu hainele spalate in sangele Mielului.

Faptul ca ei cunosc stramtoarea si suferinta ii determina in mod cert sa se indrepte spre fratii lor din suferinte pentru a-i ajuta. Biserica in drum spre imparatia cerurilor cheama pe mucenici in ajutor, asa cum se arata in Martiriul Sfantului Arhidiacon si intaimucenic Stefan si Policarp al Smirnei, care ne spune ca crestinii se adunau la locurile unde au fost martirizati sau ingropati mucenicii si, cu bucurie si veselie, sarbatoreau ziua martiriului lor, "ca zi a nasterii, atat pentru amintirea celor ce au savarsit lupta, cat si pentru deprinderea si pregatirea celor ce vor lupta in urma". Tertulian, la randul sau, aminteste ca crestinii faceau rugaciuni in fiecare an pentru cei morti, cu ocazia aniversarii nasterii lor spirituale si duhovnicesti. Potrivit acestor realitati consemnate in trecutul Bisericii si traite si astazi, crestinii dintotdeauna "se inchinau lui Iisus Hristos pentru ca este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii iubesc dupa vrednicie ca pe ucenici, urmatori si imitatori ai Domnului".

Daca privim fenomenul martiric si martirologic mai in adancul lui vom constata ca experienta duhovniceasca a martirilor depaseste cu mult multumirea personala de a fi in Dumnezeu. Dragostea adevarata dupa cele ceresti si statornicia in iubirea divina antreneaza pe mucenici sa nazuiasca sa ajunga dincolo de mantuirea proprie, pana la dorinta inflacarata de a cuprinde pe toti fratii in Iisus Hristos. Daca ne reintoarcem la unitatea dintre mucenici, Biserica si Iisus Hristos, vom constata ca supliciul martiric in Iisus Hristos unifica Biserica adunata in momentul adecvat liturghiei. Cum s-a putut constata, mucenicul si martirul se aduce pe sine jertfa lui Dumnezeu in mijlocul lumii, intru care sunt si numerosi crestini, initiind astfel o adevarata anamneza euharistica. Taina lor se implineste "intru slava lui Dumnezeu" pe altarul imparatiei cerurilor.

Din Faptele Apostolilor si din Vietile Sfintilor stim ca stralucirea Sfantului Stefan, bucuria si zambetul fericitilor mucenici, semnaleaza tainic continutul apofatic al muceniciei lor. Sfintii vad slava lui Dumnezeu si se bucura, amplificand inefabilul experientei lor. Cei ce contempla euharistie sacrificiul martiric si mucenicesc pot observa si constata ca trupurile celor jertfiti pentru adevar sunt transfigurate, iar focul si chinurile nu mai au putere asupra lor. Rezulta de aici ca martirii si mucenicii fac experienta jertfei autentice si impartasirii reale de Iisus Hristos, ca prefacere euharistica. Aceasta experienta nu este alta decat "mireasma placuta" pentru cei ce au patruns cu privirea dincolo de chinul lumii acesteia. De asemenea, multumind Domnului nostru Iisus Hristos pentru comuniunea cu El, martirii transmit slava experientei lor celor credinciosi care-i inconjoara si totodata intregii Biserici. Sfanta Agatonica vedea in mucenicia Sfantului Policarp "slav si maretia Domnului", drept pentru care ea a ales mucenicia cu increderea ca si cu ea se implineste taina ospatului martiric: "cina aceasta a fost implinita si pentru mine; asadar, trebuie sa iau si eu parte, spre a manca la aceasta slavita cina". Categoric, Sfanta s-a simtit chemata spre martiriu, asa cum se simtea chemata, la fiecare Sfanta Liturghie, sa se impartaseasca, impreuna cu obstea crestina, cu trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos.

De fapt, toate actele martirice si vietile sfintilor mucenici subliniaza in acelasi ton miezul ritualului liturgic al Euharistiei, multumirea si impartasirea. in martiriul mucenicilor scilitani citim ca "toti au zis: multumim lui Dumnezeu. Si astfel, impreuna, s-au incoronat cu martiriul domnesc cu Tatal si cu Fiul si cu Sfantul Duh, in vecii vecilor". Prin urmare, Taina lui Iisus Hristos si a Bisericii Sale se implineste in Taina Euharistiei, a jertfei, a muceniciei si a martiriului, din care si de la care noi, cei delasati, comozi si delasatori avem si am avea foarte multe de invatat si de implinit. Viata martirului nu se sfarseste prin mucenicia sa, ci continua; sfarsitul sau nu este o ruptura, ci o implinire. Prezenta Mantuitorului nostru Iisus Hristos in el si, deci si in noi, este o experienta ce nu se sfarseste. Crestinii primelor veacuri erau pe deplin convinsi ca Domnul slavei se descopera si manifesta in bineplacutii Sai biruitori si invingatori, asa cum S-a aratat biruitor in insasi moartea Sa. In acest sens, mucenicia apare ca o experienta harismatica de cea mai inalta traire duhovniceasca. "Ei au cerut viata, care li s-a dat si au impartasit-o si celorlalti".

Dupa unirea deplina si desavarsita cu Dumnezeu, dupa cina cea de taina, slujba lor nu s-a incheiat inca, fiecare dintre ei constituindu-se intr-un moment sarbatoresc de preamarire a lui Iisus Hristos. Continutul tainic al jertfei lor este pacea care, paradoxal, este transpusa sangeros in martiriu si mucenicie. "Iubind totdeauna pacea si daruind neintrerupt pacea, ei au plecat in pace la Domnul, fara sa lase mamei biserici suferinta, nici dezbinare ori razboi intre frati, ci bucurie, pace, intelegere si iubire." Dupa condamnarea, lapidarea si executia lor, Duhul Sfant poarta de grija si de trupurile martirilor ori a mucenicilor, pastrandu-le ca pe niste odoare de mare pret. Sfintele relicve devin simbolul triumfului martiriului si a muceniciei asupra dezintegrarii, deteriorarii si degradarii. Duhul aduce in prim plan, prin ele, experienta mantuirii si a iertarii, a comuniunii si a iubirii desavarsite. In ele, fiecare comunitate bisericeasca si ecleziala contempla lucrarea plina de har a imparatiei lui Dumnezeu. Pornind de la acest adevar, la sfarsitul Sfintei Liturghii, crestinii sunt trimisi sa impartaseasca lumii darul vietii vesnice, proclamand neincetat Stapania Duhului Sfant.

Un alt aspect al perpetuarii si permanentizarii cinstirii Sfintilor Mucenicii il constituie agapele crestine din Biserica veche. Ele erau insotite de comemorarea mucenicilor ca ocazii si prilejuri anamnetice de comuniune dintre crestini, mucenici si, bineinteles, Domnul nostru Iisus Hristos – „Mielul lui Dumnezeu, Cel care prin Sfanta Lui Jertfa a ridicat toate pacatele lumii”. Evident, trupurile martirilor si ale mucenicilor daruiau si ofereau aceasta posibilitate de intalnire tainica, intre martiri si cei vii. Prin sfintele lor moaste, comunitatea se reunea, se consolidea si se rezidea, incorporandu-se sacramental ca Euharistie, in chinonia desavarsita a Sfintei Treimi. In asa fel ca sarbatoarea unui sfant mucenic era semnul vazut al iubirii Tatalui pentru Biserica, aidoma darurilor euharistice. Prin aceasta taina, a muceniciei si a sfintelor moaste, Mantuitorul imprima tainic lucrarea harului si vesnicia ritmurilor noi ale imparatiei Cerurilor, unde materia devine nealterabila, pnevmatica si pnevmatofora, plina de slava si sfanta.

Trebuie sa subliniem inca odata faptul ca sfintele moaste nu au fost niciodata imagini ale unui "memento mori", ci icoane ale formei viitoare si desavarsite ale trupului lumii acesteia, sfintit prin lucrarea euharistica, sfintitoare si sacramentala a Bisericii. Intelegem de aici ca prin aceste experiente ecleziale se descopera clar, limpede si lamurit dimensiunea universala a Sfintei Liturghii precum si angajamentul crestin fata de lume. In Dumnezeiasca Liturghie, la care sunt de fata Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Sfintii Mucenici si toti crestinii, sunt adunate si cuprinse toate elemente creatiei, dispuse in forma perfecta a Ierusalimului ceresc, sau cum se exprima foarte edificator, graitor si cuprinzator rugaciunea: "In Biserica slavei Tale, in cer a sta ni se pare".

Prin urmare, aici si acum in incheiere, gom sustine cu toata taria si convingerea ca, traind experienta imparatiei Cerurilor prin slava hristica a mucenicilor si martirilor, Biserica contempla viata vesnica, prin intermediul sau cu ajutorul soteriologiei si eshatologiei, in cuvintele si gesturile lor. Ea participa la viata nestricacioasa a Duhului inca de aici, astfel ca fiecare comunitate, angajata in sens mistic prin Sfanta Liturghie in taina martiriului, a jertfei si muceniciei, si in mod explicit prin incercarile si patimirile din lumea aceasta, asumate intr-un duh de credinta, cu toata responsabilitatea, rabdarea si nadejdea crestina, castiga luciditatea duhovniceasca, exprimata in unicul mod eclezial de a fi: "fiti tari in credinta si sa va iubiti unii pe altii".

Daca Biserica ignora aceasta paradigma martirica ori muceniceasca si se detaseaza sau dispenseaza de ea, risca sa uite propria ei natura si propria ei vocatie. Cu alte cuvinte, Biserica si martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai profunda a martiriului este data in marturisirea cuvantului Bisericii despre harul eshatologic invingator si biruitor, prin care mucenicii, de ieri, de azi, dintotdeauna, se implinesc pe ei insisi viruind lumea. Martirul si mucenicul da marturie lumii pentru Biserica lui Iisus Hristos in care el ramane prin jertfa sa. Totodata, el vorbeste tuturor crestinilor si tuturor timpurilor, spunandu-le ca moartea lor nu este zadarnica, ci aratand felul autentic de a fi al credinciosului, care s-a imbracat in Iisus Hristos – Domnul, Stapanul si Mantuitorul - prin sfanta Taina a Botezului – savarst de catre sacerdotul pururea slujitor si jertfitor, in numele Sfintei si Dumnezeiestii Treimi – Celei de viata facatoare, datatoare si ziditoare.

Drd. Stelian Gombos

• Rugaciune dupa Impartasire
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Comuniune fara Impartasire
  Publicat in : Editoriale
• Neparticiparea la impartasire
  Publicat in : Liturghia
• Impartasire deasa? Spovedanie deasa!
  Publicat in : Sfintele Taine
• Deasa impartasire in viziunea altor Sfinti Parinti ai Bisericii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti