Lacrimi de sfinti

Lacrimi de sfinti Mareste imaginea.

Am mai spus-o şi cu alt prilej – tot în preajma unei duminici a "Sfinţilor Români"– că atunci când vorbim despre "sfinţi" ne referim, stricto sensu, la cei proclamaţi ca atare de Biserică şi care împodobesc sinaxarele Bisericii triumfătoare. Dar că nu ar trebui să pierdem din vedere şi sensul lărgit al acestui plural: "sfinţi" mai sunt numiţi şi cei care, deşi încă în viaţă, sunt mădulare vii ale Bisericii de pe pământ (adică din Biserica luptătoare), ale Trupului lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul Cel Unul Sfânt. Sigur, nimeni nu este proclamat sfânt/ă cât încă este în viaţă, ci se aşteaptă înscrierea lui pe traiectoria veşniciei, intrarea deplină în Împărăţie.

Dar ceea ce nu se poate spune despre o persoană anume, se poate cumva afirma despre o comunitate bisericească. Există, aşa cum subliniam şi în articolul publicat acum doi ani, în numeroase epistole pauline din Noul Testament, caracterizarea unor comunităţi întregi (numite şi biserici) ca fiind de sfinţi: "sfinţilor din Colose", "celor numiţi sfinţi" din Corint, "sfinţilor care sunt în Efes", creştinilor dintre evrei numiţi "fraţi sfinţi", "tuturor sfinţilor" din Filipi, celor "chemaţi şi sfinţi" din Roma, "sfinţilor fraţi" din Tesalonic şi, nu în ultimul rând, se vorbeşte despre "sfinţii de la Ierusalim". Ceea ce nu se aplică cuiva anume, iată că se aplică mai multora. Scripturistic, putem să ne gândim că avem, prin aceasta, o aplicare a cuvântului Domnului: "unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Soteriologic, suntem îmboldiţi să extragem din aceasta principiul conform căruia "de căzut, cădem şi singuri, de mântuit, nu ne putem mântui decât împreună". Dar, dincolo de toate explicaţiile, mă gândesc că Sf. Ap. Pavel va fi vrut să accentueze, prin aceasta, dimensiunea comunitară a sfinţeniei ca expresia, prin excelenţă, a unei legături de iubire între persoane.

***
Şi astăzi, chiar dacă epistolele (scrisorile pastorale) nu se mai adresează "către sfinţii lui Dumnezeu din.", întâlnim, totuşi, o similară raportare la sfinţenie. Spre exemplu, când vorbim despre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nu ne referim la faptul că instituţia este sfântă, ci că adunarea episcopilor are această calitate când, în deplină sobornicitate, caută să cârmuiască, sub călăuzirea Duhului Sfânt, turma încredinţată de Mântuitorul Iisus Hristos.

Şi în Sfânta Liturghie sunt locuri în care se face referire la comunitatea de "sfinţi" ce este prezentă în sfântul lăcaş. Înainte de a se frânge Trupul Domnului pe sfântul disc, se rosteşte cu voce tare formula: "Să luăm aminte! Sfintele, sfinţilor!". Expresia completă ar fi: "sfintele se dau sfinţilor". "Sfintele" – adică darurile de pâine şi de vin preschimbate în Trupul şi în Sângele Domnului – se dau "sfinţilor", adică celor ce urmează a se împărtăşi. O interpretare strâmbă a acestei formule o întâlnim la cei care consideră că acesta este un îndemn de a nu împărtăşi din sfântul potir decât pe cei cu viaţă sfântă. Dar cine ar mai îndrăzni să se apropie de sfintele taine, dacă acesta ar fi înţelesul? Mai mult, dacă am fi consecvenţi cu această interpretare până la capăt, nici anafură nu ar mai trebui să punem în gură. Căci la binecuvântarea vasului de anafură, se rosteşte formula: "Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, binecuvintează, Doamne, pâinea aceasta, anafura sfinţilor Tăi".

***
Între sfinţii din cer şi sfinţii de pe pământ diferenţa poate fi redusă, dar numai până la mărimea unei lacrimi. Lacrima de pocăinţă. Lacrima de recunoştinţă. Lacrima de bucurie. Până şi scepticul de serviciu al filosofiei româneşti, fiul de preot Emil Cioran, remarca strânsa legătură care există între "lacrimi şi sfinţi": "Încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fără ei nu ştiam că plângem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singură lacrimă înghiţită de pământ. Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus."

***
Cu lacrimi de pocăinţă cerem lui Dumnezeu cele de folos vieţii noastre. Aşa cum este cazul rugăciunii prin care Îi cerem "să slobozească ploi line şi rouă aducătoare de roadă pe pământ". Unii au interpretat îndemnul adresat preoţilor şi credincioşilor din Moldova de a cere lui Dumnezeu să ne dăruiască ploaie drept un reflex al unei mentalităţi medievale, opusă gândirii luminate de azi, care propune sisteme de irigaţie şi săparea de fântâni mai adânci. În fapt, nu este nici un fel de opoziţie între acţiuni de acest gen şi iniţiativa Bisericii. Există şi rugăciuni pentru sănătate, dar niciodată un preot nu va îndemna omul să i se facă sfântul maslu în loc să meargă la ortoped să-şi trateze piciorul fracturat; ci rugăciunea însoţeşte tratamentul medical. Pocăinţa aduce cu sine acţiunea.

***
Lacrimile de recunoştinţă se întrupează întotdeauna. Uneori, iau forma ctitoriilor ecleziastice. Unul dintre sfinţii neamului românesc, Ştefan cel Mare, ctitorea biserici după războaiele pe care, precum spunea, fie le câştiga cu puterea lui Dumnezeu, fie le pierdea din pricina păcatelor sale. Adică, în ambele variante îl inspira recunoştinţa pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru purtarea Lui de grijă care nu exclude chiar şi mustrarea atunci când se cere îndreptarea omului, întoarcerea lui de pe căi greşite. A restaura astfel de monumente devine, astfel, o dublă recunoştinţă: faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de ctitor. Am aflat, zilele trecute, de la Părintele Constantin Mogoş, că tocmai s-a finalizat o astfel de lucrare la biserica domnească din Vaslui, cu hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul" (o bijuterie arhitecturală, după cum se poate vedea şi la www.biserica-sfantul-ioan.ro). Dar nădăjduiesc ca şirul acestor restaurări, nu doar a monumentelor ştefaniene, să nu se oprească aici. Euharistia aduce cu sine creaţia.

***
Lacrima de bucurie e înrudită cu cea de pocăinţă şi cu cea de recunoştinţă. În fapt, ele, deşi trei în enumerare, sunt una şi aceeaşi, după modelul treimic. La Marşul pentru familie, care a adunat, recent, în centrul Iaşilor, la îndemnul Asociaţiei Familia Tradiţională, câteva mii de părinţi, copii şi bunici, mi-au atras atenţia sutele de baloane colorate ce trăgeau către cer. Erau ca nişte lacrimi luminoase, gata "să o apuce în sus". A fost nu doar o mărşăluire pe orizontală, ci şi, în acelaşi timp, o continuă elevare. Bucuria aduce cu sine dialogul: între oameni, între om şi Dumnezeu, între ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi.

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
153 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

15 Iunie 2015

Vizualizari: 324

Voteaza:

Lacrimi de sfinti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE