Legea divina si Legea bisericeasca

Legea divina si Legea bisericeasca Mareste imaginea.

 

Legea divina si Legea bisericeasca

 

Taina Bisericii ramane nepatrunsa celor care nu intra intr-insa prin usile reve­latiei. Descoperirea dumnezeiasca este calea prin care slabiciunea celui credincios este ferita de alunecare de la adevar, si, prin urmare, ajutata in intelegerea acestuia. In Sfanta Scriptura, unde Revelatia este data in scris, Biserica este reprezentata ca o comunitate a celor care au crezut in Iisus Hristos si au primit Botezul in numele Lui (Fapte II, 38, 39, 42, 44, 46, 47) marturisind aceiasi credinta despre persoana si fap­tele lui Iisus Hristos, fiind uniti intre ei printr-o legatura spirituala si adapandu-se din harul Sfantului Duh sub conducerea nevazuta a lui Hristos, prin Sfintii Apostoli. Comunitatea aceasta este rezultatul unor secole de pregatire in care Dumnezeu a crescut pe omul credincios si l-a educat pana la intelegerea tainelor Sale divine. Iar acum, aceste taine fiind revelate si incredintate acestei comunitati, Biserica, sub ca­lauza Duhului Sfant, se indreapta spre starea pregatita ei inainte de creatia lumii.

Aceasta comunitate divino-umana, in constitutia ei desfasurandu-si activitatea in spatiu si timp, a tinut seama de imprejurarile oferite de aceste dimensiuni. De aceea, pe langa vointa divina care o conduce, Biserica a intrebuintat si va intrebuinta si un element propriu dimensiunilor respective, care, la randul sau, este de asemenea con­dus de vointa divina. In istoria mantuirii, consemnata in Sfanta Scriptura, legea divina pozitiva sau ceea ce se mai numeste "Jus divinum", este tocmai expresia acestei vointe, iar referitor la Biserica, legea bisericeasca sau "Jus ecclesiasticum" consta in observarea poruncilor lasate de Mantuitorul, tinand seama si de imprejurarile in care Biserica isi desfasoara activitatea. In acest studiu vom arunca o privire asupra apli­carii in timp a vointei divine cat si a voii Bisericii.

 

Voia lui Dumnezeu  exprimata :

a) In Sfanta Scriptura. - Legea vesnica sau legea eterna este vointa lui Dum­nezeu care a adus la existenta creatia vazuta si cea nevazuta, spre a le impartasi din fericirea Sa cea negraita. Aceasta creatie a fost facuta dupa o ordine, care de altfel s-a si pastrat in natura. Dumnezeu a vrut ca aceasta ordine sa nu fie nicicum tulbu­rata. Prin natura si functia ei, ea este altceva decat ordinea juridica. Cel care o asimileaza unei ordine juridice confunda doua ordine intru totul deosebite.

 

Vointa divina, care randuieste stabilirea acestei ordine, constituie izvorul legii vesnice. Aceasta, la randul ei, cuprinde legea divina pozitiva, a carei revelatie a fost mai pe urma inscrisa in cartile Vechiului Testament si in cele ale Noului Testament. Stirbirea ordinei stabilite de Dumnezeu, prin caderea omului in pacat, a necesitat re­velarea unei legi divine pozitive pentru a o restabili. Prin legea divina pozitiva se intelege acea lege pe care Dumnezeu prin vointa Sa o acorda celui ce crede printr-o revelatie speciala. Prin urmare, revelatia este singurul izvor al legii divine pozitive, care se manifesta prin legamantul incheiat de Dumnezeu cu cel credincios. Cel cazut este judecat de Dumnezeu care il restabileste in starea dinaintea caderii. Aceasta se datoreaza dreptatii lui Dumnezeu imbinata cu dragostea Sa. Dragostea lui Dum­nezeu il stabileste pe cel ce crede din nou in viata, iar dreptatea Sa ii impune, in schimb, niste conditii. Acest act este numit Iegamant in Vechiul Testament. Prin el, Dumnezeu impune vointa Sa in schimbul vietii acordate, stabilind stapanirea asupra omului : "Vesnicul ne-a poruncit sa punem in practica toate aceste legi. ca sa ne pastreze viata" (Deut. VII, 24). Credinciosul adera si se supune (Iesire XXIII, 21 ; Lev. XXVI, 14-15; Deut. XXVIII, 15-68).

 

Legea divina pozitiva a Vechiului Testament, redata prin cuvantul Tora (Iesire XX-XXIII; Deut. V, 6-21 ; XX-XXVI), este mai mult decat o legislatie, ea este o invatatura data de Dumnezeu celor ce cred in El pentru a reglementa conduita lor. Ea a cunoscut doua perioade : perioada premozaica si perioada mozaica. Prima pe­rioada cuprinde poruncile revelate sau descoperite lui Adam si Evei, lui Noe si lui Avraam, si din care amintim : deosebirea dintre animale curate si necurate, porunca de a nu consuma carne in sangele ei, taierea imprejur, casatoria de levirat (Fac. VII, 2 , IX, 4; XVII, 10; XXXVIII, 8). A doua perioada cuprinde legea morala, legea ceremoniala si legea juridica. Legea morala cuprinde cele zece porunci ale Decalogului, in care se arata vointa lui Dumnezeu in chip solemn. Legea ceremoniala a avut ca scop trezirea constiintei pacatoseniei si indreptarea spre cainta. Ea a avut un caracter provizoriu, pana cand va fi inlocuita prin Legea Noului Testament, legea harului (II Cor. V, 17; Evr. X, 1 ; Gal. IV, 9; Fap. XV, 19). Legea juridica a avut ca scop organizarea poporului evreu in regim teocratic. Prin ea s-au reglementat relatiile cetatenesti ale poporului evreu si separatia sa de popoarele pagane. Ultimele doua legi - legea ceremoniala si legea juridica - au fost abrogate de Legea Noului Testament, iar prima lege - legea morala a fost implinita si desavarsita de Mantuitorul Iisus Hristos.

 

Apropiindu-se "plinirea, vremii" s-a simtit nevoia unui nou Legamant, un Lega­mant in care Tora, modificata in ceea ce priveste raportul celui credincios cu ea, : va fi invatatura data tuturor popoarelor pe Muntele cel Sfant al lui Dumnezeu (Isaia II, 3). Legea va inceta de a fi exterioara omului, cioplita in table de piatra : va fi inscrisa in adancurile inimilor, incat toti vor avea cunostinta de Iahve (Ieremia XXXI, 33). De asemenea si inimile vor fi schimbate, si sub impulsiunea launtrica a Duhului Sfant, cei credinciosi, in sfarsit, vor pazi legile si poruncile lui Dumnezeu (Iezechiel XXXVI, 26).  Astfel va fi noua lege  pe care Hristos  o va aduce.

 

Viziunea aceasta, pe care dreptii Vechiului Testament si-au facut-o in legatura cu noua lege, cuprinde primele urmari ale noului Legamant pe care Dumnezeu a randuit sa-l incheie in Iisus Hristos. Caracteristica acestui Legamant este judecata lui Dumnezeu purtata in mod radical, si, devenita nemodificabila, deoarece apartenenta creaturii lui Dumnezeu a fost de aceasta data facuta prin rascumpararea omului cu sangele lui Iisus Hristos. Dumnezeu ne-a acordat niste drepturi in persoana lui Iisus Hristos, drepturi bazate pe moartea si invierea Sa. In schimbul acestor drepturi, Dumnezeu a pus unele conditii, ca si in legamintele anterioare. Continuitatea acestor conditii cu cele anterioare este atestata de cuvintele Mantuitorului : "N-am venit sa stric legea, ci sa o desavarsesc" (Matei V, 16 ; cf. Matei XIX, IX, 19 ; Marcu X, 19 ; Luca XVIII, 20). Aceasta se atesta prin cuvintele  intrebuintate  de El :   "Vi s-a spus . iar Eu va spun" (Matei V, 22, 28, 32, 34, 39, 44). Modificarea adusa de El prin aceasta afirmatie, se face inteleasa cand ne gandim ca El n-a vizat poruncile Deca­logului, ci ceea ce s-a format in traditia carturarilor si fariseilor, deoarece traditia acestora conducea oamenii la calcarea legii si la anularea Cuvantului lui Dumnezeu ; (Marcu XII, 28-34). Numai in masura in care carturarii si fariseii sunt credinciosi lui Moise, autoritatea lor trebuie recunoscuta (Matei XXIII, 2). Prin urmare, autentica lege trebuie pastrata, deoarece in imparatia lui Dumnezeu, legea nu trebuie des­fiintata, ci implinita pana la ultima iota (Matei V, 17 ; cf. Matei VIII, 4).

 

Desavarsirea legii aduse de Hristos consta, in primul rand, in restabilirea ordinei  poruncilor, ordine perturbata de traditia carturarilor si fariseilor. Acestia au nesocotit principalul - dreptatea, mila, intentia buna - ca sa salveze accesoriul (Matei XXIII, 16-26). Pe langa aceasta, imperfectiunile cuprinse in legea veche din cauza "invartosarii inimilor" (Matei XIX, 8) trebuie sa dispara in legea noua, deoarece regula de conduita care trebuie pastrata este o lege a perfectiunii, asemanatoare per­fectiunii  lui  Dumnezu  (Matei  V,  21-48).  Aceasta  ar  parea  greu   de   atins,   daca  se tine seama de conditia actuala a unui credincios. Iisus Hristos insa, a fost o martu­rie vie a ei, si a adus, celor care il vor urma, puterea Duhului (Fapte I, 8; Ioan XVI, 13), care este arvuna celor viitoare.

 

Cu aceste trasaturi, Mantuitorul apare ca un legislator, insa cu totul deosebit de legislatorul precedent. El il explica pe acesta, ii perfectioneaza invataturile, de pilda, cand proclama superioritatea credinciosului asupra sambetei (Marcu II, 23-27; cf. Ioan V, 18; VII, 21); uneori, El depaseste litera legii si ii opune norme noi, cand desfiinteaza reglementarile codului puritatii (Marcu VII, 15-23). Aceasta mai apare si din cuvintele pe care Mantuitorul le foloseste cand manifesta vointa Sa sau indrumeaza, dand dispozitii exprese. Pentru a arata aceasta, vom examina pe scurt ter­minologia folosita de El in aceasta privinta.

 

Aceste cuvinte sunt urmatoarele : randuiala, precept, drept, lege, porunca si sfat. Cuvantul randuiala  in cele doua locuri unde este intrebuintata (Fapte VII, 53; Rom. XIII, 2), reda sensul de dispozitie. Cuvantul precept reda: sensul de ordin categoric. Cuvintele drept si lege  redau respectiv sensul de conformitate cu vointa lui Dumnezeu, si in fine toata legea mozaica. Cu­vintele porunca si lege merita o atentie mai deosebita. Cuvantul lege este folosit de 148 ori in cartile Noului Testament, iar cuvantul porunca de 63 ori. Cuvantul "lege" cuprinde, in mod unanim, sensul intalnit mai sus, anume vointa divina concretizata in legea divina pozitiva din Vechiul Testament, care este sfanta si duhovniceasca (Rom. VII, 12, 14). Acest cuvant se refera, in majoritatea cazurilor, la Decalog si la ceremoniile legate de viata templului, nicicum la legea juridica. Cuvantul porunca este preferat cuvantului lege de Evanghelistul Ioan (Ioan. VII, 49, 51 ; XII, 34; XVIII, 31 ; XIX, 7). In textul din Matei V, 19 cuvantul "porunci" inseamna "articole" ale legii Vechiului Testament, adica se inteleg poruncile Decalo­gului. Iar in Matei XV, 13, porunca lui Dumnezeu este opusa datinei fariseilor si carturarilor, prin urmare, o dispozitie divina fata de o traditie omeneasca. Mai legat de sensul de la Matei V, 19 avem textul din XIX, 17 unde Iisus raspunde tanarului bogat; "iar de vrei sa intri in viata, pazeste poruncile", adica articolele legii lui Moise. Textul-cheie insa, este in Matei XXII, 36-40 unde saducheii intreaba pe Iisus: "Invatatorule, care porunca este mai mare in Lege?" la care Iisus raspunde: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este marea si intaia porunca. Iar a doua, la fel ca aceasta : sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se cuprind legea si proorocii". La aceste versete adaugam versetul 9 din cap. XIII din Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel unde Apostolul spune : "Pentru ca poruncile : sa nu savarsesti adulter ; sa nu ucizi ; sa nu furi ; sa nu marturisesti stramb . si orice alta porunca ar mai fi, se cuprind in acest cuvant : sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Din citatele de mai sus, putem scoate aceasta concluzie : porunca in­seamna o dispozitie care reveleaza voia lui Dumnezeu. Ea poate fi un singur articol, precum si o invatatura intreaga, o invatatura de baza a Evangheliei : iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui. Dispozitia aceasta trebuie inteleasa ca mijlocul cel mai potrivit sufletului nostru de crestini, dupa atotintelepciunea dumnezeiasca, spre mantuirea lui. Ea se impune constiintei noastre a celor ce credem, care am imbratisat aceasta credinta in mod liber. Daca cel ce crede patrunde rostul ei adanc si o aplica, se mantuieste. In aceasta se caracterizeaza Mantuitorul ca legislator fata de Moise, in a pune la dispozitia celor ce cred in El mijloacele cele mai eficace, insusi harul lui Dumnezeu. In acest sens Mantuitorul a desavarsit legea, a facut-o premergatoare si aducatoare a harului dumnezeiesc.

 

Deosebirea intre cele doua faze ale legii divine pozitive poate fi scoasa in relief nu numai prin atitudinea Mantuitorului fata de legea Vechiului Testament, ci si prin motivul pentru care au fost revelate. Legea veche a fost destinata celor pa­catosi, celor care traiau in pofte neinfranate. Prin oprelistele ei ea le aducea la cu­nostinta si ii facea sa recunoasca pacatul, facand sa se nasca in ei cainta si dorinta de  indreptare.

 

Legea noua, in schimb, este destinata celor indreptati in Hristos care, prin mij­locirea Duhului Sfant, savarsesc faptele dragostei. Acestia traind dupa Lege, adica lucrand potrivit firii lor reinnoite prin har, nu mai sunt obligati la nici o lege exte­rioara lor, deoarece ei sunt, in purtarea lor, intru totul conform legii (I Tim. I, 8-10; Rom. XIII, 5). Din momentul cand se nasc din apa si Duh, ei au inscrisa in sufletul lor, randuiala Legii noi. In felul acesta se exprima Sfantul Apostol Pavel cand spune  "Legea duhului vietii in Iisus m-a izbavit de legea pacatului si a mortii" (Rom. VIII, 2). Raportata la o alta afirmatie a Sfantului Pavel care spune : "ceea ce era cu neputinta legii, fiind slaba prin trup, Dumnezeu a facut-o cu putinta trimitand pe Fiul Sau" (Rom. VIII, 3), de unde se dezvolta urmatoarea invatatura paulina : legea-Vechiului Testament nu putea sa conduca pe cel credincios la viata; dimpotriva "ea facea sa prisoseasca pacatul" (Rom. VII, 8-9). Legea Noului Testament, in schimb, izvoraste din duhul de viata capatat de Iisus Hristos, prin moartea si invierea Sa, si procura omului crestin acest duh cu care biruieste pacatele si scapa mortii. De aceea, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan numeste legea Noului Testament "Har si adevar" (Ioan I, 17), in opozitie cu legea Vechiului Testament care este legea fap­telor (Rom. III, 27 ; Iacob III, 21-24). El prefera cuvantul "porunca" cuvantului "lege" (Ioan VII, 49, 51 ; XII, 34; XVIII, 31 ; XIX, 7), si spune ca Iisus Hristos insusi a primit de la Tatal poruncile si le-a pazit deoarece sunt "viata vesnica" (Ioan XII, 49). A primit porunca de a da viata, ceea ce constituie cea mai mare dragoste (Ioan XV, 13).

 

In ceea ce priveste mijloacele de care se folosesc ambele legi, e de observat ca mijloacele legii vechi sunt aproape intru totul constrangatoare, deoarece poruncile sale aveau ca scop oprirea dinafara a credinciosului de a savarsi pacate, fara ca aceasta opreliste sa aiba vreo legatura interna cu sufletul credinciosului. Legea noua, in schimb, folosind mijloace harice, indeamna crestinul la savarsirea faptelor dragostei din motive interne care sunt intr-o perfecta armonie cu acele mijloace. De aici se naste dorinta celui credincios de a colabora cu harul la implinirea cerintelor naturii, regenerata in apa si in Duh.

 

Din deosebirile reliefate intre cele doua faze ale legii pozitive, precum si din aprecierea mijloacelor de care se servesc, putem spune ca legea divina pozitiva a fost revelata intr-o evolutie ascendenta, tinand seama mai intai de cel pacatos sau omul vechi, si crescandu-i sensibilitatea la realitatea pacatului, incat, prin moartea si invierea Mantuitorului, omul vechi s-a regenerat intr-un om nou, nu prin faptele legii, ci prin vointa lui Dumnezeu - izvorul legii divine pozitive - care a fost in­trupata "la plinirea vremii" in persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Viata si opera Sa mantuitoare pot fi considerate ca actul de judecata-cununa a vietii noastre credincioase, act in care Dumnezeu ne-a invitat sa luam o pozitie fata de persoana Mantuitorului, pozitie-judecata a lor insisi.

 

b) In Sfanta Traditie. - Sfintii Parinti vorbind de legea divina pozitiva s-au referit mai ales la forma si folosul ei. Sfantul Iustin Martirul si Filozoful priveste legile mozaice ca legi particulare si nedepline, din cauza sferei lor de aplicare stransa, precum si din cauza imperfectiunii lor; iar legile crestine, le priveste ca pe niste legi  depline si vesnice, care erau prevestite astfel de catre proorocii iudei.

 

Sfantul Irineu, comentand valoarea celor doua Testamente, spune : Ambele au unul si acelasi autor si unul si acelasi scop. In Vechiul Testament vorbeste Dum­nezeu prin Logos, iar in Noul Testament totul este indreptat spre mantuirea si in­dreptarea celor credinciosi; numai cu privire la forma si grad exista deosebire, fiindca cel credincios poate fi  adus la Dumnezeu in diferite feluri.

 

Vorbind despre scopul celor doua chipuri ale legii divine, acelasi Sfant Parinte spune ca atunci in Vechiul Testament s-a inmultit ingrijirea in viata noastra prin aceea ca ni s-a poruncit sa ne retinem de la faptele rele, iar acum in Noul Testament nu numai de la acestea, ci si de la vorbe desarte, de la cuvinte goale si de la vorbe frivole, marindu-se si pedeapsa celor care nu cred in Cuvantul intrupat al lui Dum­nezeu si dispretuiesc venirea Lui, pentru ca nu s-a facut numai temporala ci vesnica.

 

Caracterizand adevarata lege a Noului Testament, Sfantul Irineu ne-o infatiseaza  ca   fiind   o   locuire   in  noi   a  Duhului,   care  ne   invata   si  ne  sfinteste  prin  iubire. Aceasta caracterizare a Sfantului Irineu are meritul de a ne fi aratat specificul naturii Legii   Noului   Testament,   in   raport   cu   natura   celei   din  Vechiul   Testament,   punand accentul pe elementul activ al legii, anume dragostea cea de viata datatoare.

 

Sfantul Ioan Gura de Aur, cu modul lui de descriere atragator, caracterizeaza cele doua chipuri in felul urmator: "Acolo litera, aici spiritul, acolo corabia lui Noe, aici Fecioara, acolo toiagul lui Aaron, aici crucea, acolo mielul, aici Hristos, acolo azima, aici plinea". Intr-un alt loc, el caracterizeaza Legea Noului Testament ca fiind legea Duhului, a insusi Duhului Sfant care ne scrie cuprinsul Legii pe tablele inimilor noastre si, prin iubirea ce ne-o insufla, implineste toata Legea. Inca o data, intalnim, la Sfantul Irineu, dragostea ca element activ la implinirea Legii.

Fericitul Augustin priveste deosebirea dintre cele  doua legi, ca fiind cea dintre frica si dragoste, sau cea dintre patria pamanteasca si patria cereasca.

 

Voia  Bisericii  exprimata  prin:

a) Organe legiferatoare. - Intemeietorul Bisericii, Mantuitorul nostru Iisus Hris­tos, a lasat Sfintilor Sai Apostoli toate puterile necesare continuarii si mentinerii operei Sale mantuitoare in Biserica Sa, si printre ele puterea de a legifera in vederea explicitarii voii Sale pe pamant. Un exemplu viu de exercitare a acestei puteri este hotararea luata de toti Sfintii Apostoli adunati in sinodul de la Ierusalim: Noul prin care a fost solutionata problema obligativitatii legii mozaice pentru cei proveniti dintre pagani arata constiinta vie a Sfintilor Apostoli ca detin o putere de a transa toate litigiile care ar putea sa apara in Biserica si de a emite normele ne­cesare in privinta reglementarii lor.

 

Aceasta putere au transmis-o Sfintii Apostoli succesorilor lor, in Bisericile in­fiintate de ei, episcopilor care au fost hirotoniti de ei in fruntea acelor Biserici. Dupa exemplul Sinodului Apostolic, acesti episcopi si urmasii lor in secolele urmatoare, s-au adunat in soboare arhieresti si au rezolvat problemele de interes local, in Bise­ricile autocefale, si general, pentru toate Bisericile laolalta. De astfel de probleme care au determinat tinerea de sinoade, mentionam pe cea a datei sarbatoririi Pastelui in secolul al II-lea si cea a reprimirii ereticilor si schismaticilor din secolul al III-lea precum si din secolele urmatoare. Aceste soboare, locale si ecumenice, au fost organele prin care Biserica a manifestat pozitia ei fata de problemele vremii res­pective, reglementand situatiile iscate prin norme pozitive. Nomocanonul in XIV Tit­luri, atribuit Patriarhului Fotie al Constantinopolului din secolul al IX-lea, ne-a con­semnat normele celor sapte sinoade ecumenice, obligatorii pentru toata Biserica si ale celor unsprezece sinoade locale, care au capatat obligativitatea generala prin canonul 2 al Sinodului VI ecumenic.

 

Organ legiferator in Biserica poate fi considerat nu numai sinodul ecumenic, sau dupa el sinodul Bisericilor autocefale, care constituie laolalta organe colective, ci si episcopul in eparhia sa, ca organ individual, cu privire la problemele de natura strict interna a episcopiei sale. Exemple de acest fel sunt epistolele si raspunsurile canonice ale unor Sfinti Parinti, epistole si raspunsuri a caror obligativitate la in­ceput era locala, capatand, pentru importanta lor, obligativitate generala pentru toata Biserica, prin acelasi  canon 2 al Sinodului VI ecumenic.

 

b) Legea bisericeasca ca expresie a voii Bisericii. - Din hotararile acestor organe individuale si colective, Biserica si-a format un cod canonic cu obligativitate gene­rala, care este cuprins in Nomocanonul in XIV titluri. Acest Nomocanon a fost de­cretat in anul 920 de catre sinodul endemic de la Constantinopol, cod oficial al Bisericii prin Tomosul Unirii, incheind colectia Sfintelor canoane in vigoare si astazi in   Bisericile  Ortodoxe   autocefale   care   formeaza   Biserica   Ecumenica   a   Rasaritului.

 

Acestei colectii i se da si numele de lege bisericeasca, adica ansamblul acelor legi   pozitive,  promulgate  spre   a   duce   la   buna   aplicare  si   concretizare   in  cazurile cele mai amanuntite, principiile fundamentale cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. Legea aceasta cuprinde canoanele atribuite Sfintilor Apostoli, cele ale sinoadelor ecumenice, canoanele sinoadelor locale si cele ale Sfintilor Parinti. La aceste canoane s-au adaugat, in mileniul al doilea, niste norme promulgate de sinoa­dele patriarhale generale. Aceste norme fiind la inceput obligatorii in cele patru patriarhate ale Rasaritului, au capatat mai pe urma obligativitate in toate Bisericile Ortodoxe, fiind primite de catre celelalte Biserici Ortodoxe, in virtutea consimtamantului tacit dintre ele.

 

c) Aparitia legii bisericesti. - La examinarea cuvintelor folosite de Mantuitorul pentru a arata voia Sa, am observat ca aceste cuvinte, fiind departe de a exprima notiuni juridice, sunt in schimb expresia unor legi religioase si morale. La aceasta aducem dovada ca observarea lor este asigurata numai prin constrangere pur spiri­tuala, lucru neadmis in cazul legilor juridice. In al doilea rand, insasi doctrina Evan­gheliei, bazata pe iertarea pacatelor initiata de dragostea dumnezeiasca, exclude in mod  desavarsit existenta vreunui element juridic  intr-insa.

 

Prin urmare, daca Sfanta Scriptura nu cuprinde elemente de drept, cum se ex­plica existenta lor in organizarea si conducerea Bisericii de mai tarziu ?

 

Factorii care au dat nastere legii bisericesti

 

Primul factor este existenta si raspandirea Bisericii in societate, care implica, in mod necesar, intrebuintarea dreptului. Conditiile vietii omenesti care au dat nastere, dreptului in societate s-au rasfrant de asemenea asupra legaturilor sociale ale cre­dinciosilor, in prima perioada, normele religioase si morale au fost suficiente pentru a rezolva problemele iscate din aceste legaturi sociale. Dupa o anumita perioada, cand ele s-au dovedit insuficiente, Biserica a trecut la elaborarea de norme juridice proprii, tinand seama de natura si de rostul ei aparte. Aceasta actiune a fost deter­minata de unele probleme cum sunt cele privitoare la casatorie, tutela, mostenire, testamente. De fapt, aceste probleme fac parte dintre acelea iscate din cauza pre­zentei Bisericii in statul roman, prezenta care a obligat Biserica sa imprumute dreptul deja stabilit al statului roman si sa-l imbrace cu vesminte religioase. Astfel conceput, dreptul a fost insusi de Biserica din nevoie practica. in modul acesta Biserica a avut doua categorii de norme juridice deosebite, normele proprii, elaborate independent de principiile si de normele dreptului roman si normele transpuse in limbaj religios crestin.

 

Elementul care a determinat adoptarea normelor juridice in viata Bisericii, a fost lipsa de omogenitate sociala a mebrilor ei. Membrii Bisericii erau, mai intai, recrutati printre saraci si sclavi, apoi, printre instariti si liberi. Asemenea situatie nu putea sa nu lase urme in viata lor sociala, cu toata straduinta lor comuna de a aplica normele religioase si morale. Unele norme juridice, chemate sa tina seama de aceste deosebiri si sa le aplaneze cu timpul, reducandu-le la minimum, s-au ade­verit  necesare.

 

Care putea fi continutul acestor norme juridice bisericesti ? Amintim organi­zarea comunitatilor sau Bisericilor locale, raporturile dintre acestea, ca unitati social-religioase distincte, raporturile lor cu marea obste a tuturor crestinilor, numita Bise­rica. Aceste raporturi au fost mai intai reglementate pe cale de obicei juridica, iar apoi au fost consemnate in scris in canoane, precum sunt canoanele 34 si 35 apostolice.

 

Cum s-au organizat aceste comunitati religioase si care au fost raporturile din­tre ele ? Ele s-au organizat dupa modelul sinagogilor, acolo unde crestinii de pro­venienta iudaica au fost mai numerosi, dupa modelul familiilor, cum era si a mai ramas si azi in unele parti ale Orientului Mijlociu j altele s-au constituit dupa limba sau neam, cum au fost vechile Biserici Orientale; altele in chip de asociatie cu scop religios cultic sau ajutor reciproc, mai mult in orasele principale ale Imperiului roman, unde abundau persecutiile si se impunea necesitatea de a duce o existenta legala, imitand asociatiile si corporatiile romane cu profiluri social-omenesti. Insa, modul care s-a impus, fiind mai corespunzator cuvantului Evangheliei, a fost acela al familiei. Conducatorii s-au numit parinti, duhovnici, iar credinciosii, copii, fii du­hovnicesti.

 

Insusirea si dezvoltarea normelor juridice elaborate si adoptate de Biserica, a fost favorizata in mare masura de relatiile patrimoniale ale comunitatilor. Aceasta se intampla cand unii bogati donau avutia lor Bisericii, sau cand prin testament i se lasau diferite bunuri sau imobile. Aceste achizitii, ca si instrainarile, purtau in Biserica normele juridice de stat, care le reglementau, introducand astfel si elemente straine de natura ei, insa necesare fiindca sub aspectul ei extern, Biserica se mani­festa ca orice institutie recunoscuta de stat.

 

Alti factori, interni de aceasta data, care atarna de esenta si scopul ei, au de­terminat Biserica sa adopte, in noile conditii de viata, norme juridice proprii numite-canoane, a caror respectare s-a impus prin investirea lor de catre imparati, cu auto­ritate de legi, constituind asa numitul "jus ecclesiasticum".

 

Raportul dintre "jus divinum" si "jus ecclesiasticum"

 

Legea bisericeasca este con­ditionata de caracterul social al Bisericii, nu de esenta ei. Totusi, o conditie interna se impune in mod necesar pentru ca aceasta lege sa slujeasca scopului ultim al Bisericii, anume, sa fie fundamentata pe legea divina.

 

Mantuitorul nostru Iisus Hristos, fiind vointa intrupata a lui Dumnezeu, revela­torul si interpretul legii divine prin excelenta, urmeaza ca poruncile revelate de El - porunci care de fapt constituie legea divina pozitiva a Noului Testament - for­meaza principiile pe baza carora trebuie sa se organizeze si sa se conduca Biserica. Aceste principii, prin urmare, ca expresii ale vointei divine sunt neschimbabile, obli­gatorii pentru intreaga Biserica, si formeaza, in consecinta, legile fundamentale ale sale. Cateva exemple pot ilustra aceasta invatatura. Biserica a pastrat si a pazit dis­pozitia Mantuitorului : "Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate, si in cer" (Matei XVIII, 18), intemeind pe ea sfanta taina a pocaintei si reglementand-o cu numeroase canoane. Intr-un sens mai larg, tot dreptul penal al Bisericii crestine este intemeiat pe aceasta porunca divina.

 

Procesul de judecata bisericeasca are temeiul lui in exemplul dat de Mantui­torul cand a aratat cele trei faze prin care trebuie sa treaca o corectie disciplinara; a celui ce a gresit, ca sa fie readus la pocainta : mustrarea personala, cea facuta in fata a doi sau trei martori, si in fine cea facuta in fata Bisericii. Aceasta pro­cedura nu numai ca este urmata ca atare, ci este si detaliata intr-un drept procesual special, care n-ar avea nici un temei, daca n-ar fi avut aceasta dispozitie a Man­tuitorului.

 

O alta porunca a Mantuitorului este cea referitoare la indisolubilitatea casa­toriei si la interzicerea divortului. Biserica a observat aceasta porunca, invatand des­pre unitatea si indisolubilitatea casatoriei savarsita in mod legal. Ea a interzis divor­tul, acordandu-l totusi in singurul caz amintit de Mantuitorul insusi "afara de cuvant de desfranare". Toata institutia casatoriei  si  dispozitiile legate de ea, observate in fiecare Biserica, nu urmaresc decat pastrarea unitatii si indisolubilitatii acestui legamant sfintit si ridicat la nivelul tainei din unirea lui Hristos cu Biserica.

 

Atitudinea Bisericii fata de stat a fost si ea obiectul unei porunci exprese date de Mantuitorul, cand a raspuns fariseilor: "Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Ceza­rului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu". Urmand aceasta porunca, Bise­rica Ortodoxa a cerut mereu s-o aplice, respectand drepturile si prerogativele sta­tului in slujba patriei, si colaborand cu el in tot ceea ce duce la binele cetatenilor acelui stat.

 

Pe baza poruncii Mantuitorului "mergand invatati toate neamurile botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua", Sfintii Apostoli au fost constienti ca detin de la Invatatorul lor puterea de a invata pe oameni sa pazeasca toate cate le-a poruncit lor Mantui­torul. Dintre aceste porunci, unele au fost scrise iar altele au ramas in Sfanta Traditie. Mare parte a lor a fost consemnata de Sfintii Apostoli in epistolele lor, iar cealalta a ramas in taina in Bisericile infiintate de ei. Biserica a pastrat poruncile cuprinse in aceste epistole ca si cum ar fi venit de la insusi Mantuitorul Iisus Hristos, cu toate ca Sfantul Apostol Pavel face o distinctie, in Epistola I catre Corinteni, intre "ceea ce porunceste Domnul" si "ceea ce El sfatuieste". Alaturi de aceasta consideratie facem o alta pe care o socotim tot asa de importanta. Prescriptiile Sfintei Scripturi, referitoare la adevarurile fundamentale ale credintei si la organizarea bisericeasca, Biserica le-a primit si le-a pastrat totdeauna ca norme strict obligatorii. Insa, Sfanta Scriptura cuprinde si alte prescriptii, care nu contin adevaruri fundamentale, ci se refera doar la diferite chestiuni de organizare si administratie bisericeasca. Impor­tanta si obligativitatea acestor norme le-a stabilit insasi Biserica, potrivit cu impre­jurarile existentei sale posterioare, si le-a pus in practica in acord cu aceste impre­jurari. Prin urmare, insasi practica Bisericii este criteriul de apreciere a prescrip­tiilor lasate de Sfintii Apostoli in Sfanta Traditie. Aceasta nu impiedica, totusi, sa le amintim ca pe niste exemple de care legea bisericeasca s-a folosit in diferite grade si la niveluri deosebite.

 

O prescriptie din acest gen ar fi instituirea preotilor in locurile vacante. Asa a procedat Sfantul Apostol Pavel in prima sa calatorie misionara in Asia Mica si asa a lasat lui Tit, un ucenic al lui, asezat episcop al Cretei (Fapte XIV, 23 ; Tit I, 5). In secolele urmatoare Biserica a dat multe canoane reglementAnd instituirea preotilor.

 

Calitatile si datoriile conducatorilor bisericesti, enumerate de Sfantul Apostol Pavel in epistolele pastorale (I Tim. III, 18; IV, 14; V, 22; II Tim. I, 6; Tit I, 5), au devenit conditiile clasice la hirotonia clericilor in Biserica crestina, ca si dreptul lor la intretinere. In aceasta privinta, Sfantul Apostol Pavel aduce aminte corintenilor ca "tot asa a poruncit Domnul, celor ce propovaduiesc Evanghelia, ca sa tra­iasca din Evanghelie" (I Cor. IX, 14). Biserica, luand in considerare aceasta porunca, a oprit hirotoniile fara oficiu bisericesc, asigurand prin aceasta intretinerea cuvenita noului  cleric.

 

Cu privire la plangerile aduse impotriva clericilor, Sfantul Apostol Pavel dispune prin Timotei sa nu fie primite acestea decat "din gura a doi sau a trei martori" (I Tim. V, 19). Aceasta, procedura imita intru totul pe cea indicata de Mantuitorul Iisus Hristos (Matei XVIII, 16), si capata prin aceasta o tarie care o va face indis­cutabila.

 

De asemenea, Sfintii Apostoli ne-au lasat multe prescriptii in lumina carora Biserica a reglementat institutia casatoriei, tinand seama de aspectul ei de taina. Bazandu-se pe afirmatia Sfantului Apostol Pavel, "caci femeia maritata este legata, prin lege, de barbatul sau atata timp cat el traieste ; iar daca i-a murit barbatul, este dezlegata de legea barbatului" (Rom. VII, 2), biserica Ortodoxa nu admite casatoria a doua, dupa divort (I Cor. VII, 11) decat prin iconomie, ca sa impiedice pe cei divortati sa cada intr-o desfranare continua. Ea, in schimb, nu permite aceasta casatorie decat celui nevinovat, iar vinovatului ii impune o pedeapsa pana cand il aduce inapoi la calea cea dreapta. Cand insa una din parti moare, recasatorirea celeilalte este tolerata pentru acelasi motiv (I Cor. VII, 39).

 

Pe baza acestor prescriptii precum si pe baza poruncilor Mantuitorului, legea bisericeasca s-a fundamentat, fie prin canoane exprese, fie prin obiceiuri juridice bise­ricesti, insa acele dispozitii lasate de Mantuitorul prin Sfintii Apostoli s-au putut epuiza toate problemele care au fost puse Bisericii in diferitele situatii schimbatoare ale societatii, ceea ce a obligat-o sa legifereze fie in spiritul acelor porunci, fie facand apel la puterea Duhului Sfant care o calauzeste, dupa fagaduiala Mantuitorului. Aceasta apare, pentru prima data la sinodul de la Ierusalim, unde Sfintii Apostoli declara ca hotararea lor este cea a Duhului Sfant, zicand : "Parutu-s-a Duhului Sfant si noua" (Fapte XV, 28). Asa au deliberat cele sapte sinoade ecumenice, hotarand cu aceeasi convingere. De observat este ca legiferarea canoanelor nu este inspirata, cum este cazul cu invatatura dogmatica, adica nu este fructul unei prezente reale a Du­hului Sfant printre parintii sinodului, ci este o continuare in acelasi spirit care curge de la Sfintii Apostoli, si, prin ei, de la Mantuitorul insusi. In acest sens, se poate vorbi de o legiferare ferita de contradictii, o legiferare care pastreaza acelasi duh de invatatura, a carui intrupare de constiinta este. In modul acesta intelegem mai bine cuvintele Sfantului Apostol Pavel adresate lui Timotei, prin care ii cere "sa tina dreptarul cuvintelor sanatoase pe care le-au auzit de la el" (II Tim. I, 13). Ala­turi de "cuvintele sanatoase" erau si instructiunile verbale (Tit I, 5 ; I Tim. III, 14, 15) care, cu trecerea timpului, au constituit practica Bisericii din acele locuri pe unde au trecut Sfintii Apostoli. Aceasta practica, fie intarita cu o lege formala, fie nein­tarita, a capatat o mare importanta pentru viata si organizarea Bisericii, incat ea insasi forma o lege, fara sa se fi simtit candva o nevoie de a o imbraca cu forma legii.

 

Intelegand, invatand si aplicand in mod corect sensul si legatura dintre Legea divina pozitiva si legea bisericeasca, Biserica reuseste sa raspunda problemelor noi ale societatii. Ea este datoare sa spiritualizeze in mod continuu legea bisericeasca, ca aceasta sa ajunga la transparenta dorita fata de legea divina. Biserica crestina, care este in organizarea si conducerea ei implinitoarea voii lui Dumnezeu, poate fi o mar­turie vie nu numai a crucii, ci si a invierii Domnului.

 

De aceea, in dialogul actual intre Bisericile crestine se cere ca toate eforturile sa fie indreptate spre realizarea unei ecclesiologii asemenea celei a Bisericii crestine primare, cand legea divina pozitiva era in deplina armonie cu legea bisericeasca. Tinand seama de faptul ca porunca de a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele rezuma toata legea divina pozitiva, ne dam seama bine ce trebuie sa caracterizeze aceste eforturi si legea bisericeasca actuala.

 

Samir Oholam

.

13 Noiembrie 2006

Vizualizari: 6201

Voteaza:

Legea divina si Legea bisericeasca 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE