Libertatea si suferinta

Libertatea si suferinta Mareste imaginea.

Cand ne nastem, cei din jurul nostru se bucura, ne inconjoara cu dragostea lor, cu grija lor, cu atentia lor. Prilej de sarbatoare, prilej de bucurie, de speranta. De ce se bucura oamenii cand se mai naste un semen de-al lor? Doar viata pe pamant asa cum o traim noi este o suferinta, o multime de probleme, griji, o lupta epuizanta, supravietuire mai degraba decat traire, inrobire mai degraba decat libertate.

Cand un semen de al nostru se afla in primejdie de moarte, cei din jurul lor sar in ajutor, pentru a-I salva viata, pt a-I alina durerile si suferintele, in special cele fizice. De ce sar oamenii in ajutorul semenilor lor? Doar opinia generala este ca suntem prea multi, prea agasanti, antipatici, badarani sau neghiobi.

Pentru ca oamenii, nu toti, unii dintre ei, mai au suflet, mai au dragoste in inimile lor, mai au mila de semenii lor, mai cred in Dumnezeu. Unii... Altii se intristeaza si vad o noua povara nasterea unui copil, altii se sufoca de semenii lor si chiar se bucura de raul lor, cand patesc ceva. Multi sunt cei care trec nepasatori pe langa oameni aflati in nevoi, necazuri, suferinte.

Omul tot ceea ce poate face , face din dragoste. Desigur, ca sunt multi dintre noi care fac bine, dar din politete, din capriciu, din obligatie. Dar ei nu se aleg cu nimic, nu culeg roade bune cu care sa se hraneasca sufletele lor. Toate le facem din liberul arbitru, le hotaram noi, de aceea crezand ca suntem un fel de zei, ca nu mai avem nevoie de Dumnezeu, care ne da porunci, ne restrictioneaza, ne obliga sa fim altfel decat simtim noi. Dar liberul arbitru este doar minima libertate pe care Dumnezeu ne-a dat-o in marea Sa iubire pt noi. Asa cum ni se cere ca sa traim in societate si in lume minima moralia: o minima moralia straina de duhul crestin, dar impaciuitoare, care face compromisuri, tolereaza, astfel incat lumea sa supravietuiasca, sa mearga mai departe. Dar noi, oamenii uitam ca lumea dainuie atat cat vrea Dumnezeu. De asemenea, noi nu cunoastem ca in sufletul omului mai este sadita o virtute pretioasa: adevarata libertate care te face sa te daruiesti, sa-ti pui sufletul chiar, aproapelui tau, sa faci bine si sa iubesti neconditionat, din toata fiinta ta, sa cauti sa-L iubesti pe Dumnezeu si sa-L descoperi in chipurile ( nu fetele si purtarile) oamenilor, sa daruiesti bunatate acolo unde gasesti si primesti raceala, acreala, sa accepti sa fii umilit, terfelit, batjocorit, murdarit chiar, dar pastrandu-ti demnitatea si eleganta sufleteasca si netradandu-ti sufletul, nelepadandu-te de ceea ce esti, de adevar, ci doar fiind cu luare aminte la greseli, scaderi si pacate ale tale pe care adesea cei ce te urasc, dusmanii ti le spun, ca tu sa le indrepti, sa le corectezi. Aceasta adevarata libertate l-a facut pe Sf. Apostol Petru sa ceara sa fie rastignit cu capul in jos, restabilind dreptatea, adica normalitatea firii si conditiei umane care este opusa celei pe care o intelegem noi, i-a permis evreului Nicolae Steinhardt sa se boteze in inchisoare crestin ortodox, a permis atator martiri , marturisitori, mucenici din inchisorile comuniste sa nu se lepede de trecutul lor, de familia lor, caci erau convinsi ca n-au gresit cu nimic. I-a determinat pe acestia si pe multi altii sa nu se lepede de Hristos pt o pastila, pt mancare, pt orice altceva, care in universul concentrationar constituie o avere.

Adevarata libertate pe care o descoperi in sufletul tau , in inima ta , in bucuria de a trai si a darui iubire si fapte bune celor din jurul tau iti este data de Dumnezeu pe care-L descoperi in suferinta, in necaz, in durere, care toate acestea te smeresc, pe care-L cunosti in chip lamurit in chipurile oamenilor din viata ta, din jurul tau. Am fi liberi cu adevarat daca i-am privi pe semenii nostri ca fiind purtatorii chipului lui Hristos, daca am depasi unghiul acesta egoist, subiectiv, limitat de a-I privi ca pe niste fiinte ciudate , vrednice de dispret, neincrezatori. Caci toti purtam in noi acest chip dumnezeiesc, dar nu-l vedem si nu-l intelegem.

Libertatea de a fi om iti da putinta de a vedea ca liber fiind in societate, de fapt esti intr-o mare inchisoare. Spui sunt liber, dar nu esti. Esti la inchisoare, constrans sa faci compromisuri, sa-ti tradezi prietenii, semenii tai, sa ranesti, sa strivesti, sa calci in picioare suflete, destine, vieti, sa suferi inutil, sa te chinui sa castigi lut cu care sa-ti indopi trupul si cu care sa-ti bucuri sufletul ( saracul suflet!), esti constrans sau chiar vrei, chiar iti place sa fii cinic, crud, sa minti, sa furi. Te inraiesti, te distrezi cu suferintele si esecurile celorlalti, ii invidiezi, pe unii ii urasti. In aceasta lume ai uitat ca ai un suflet, iti lipseste dragostea curata, mila, pacea si-ti prisosesc doar patimile. Daca n-ai pacea si dragostea in suflet, nu mai esti liber.

Dar cine este liber? Cel care marturiseste adevarul, cel care-l apara cu toate mijloacele sale, cel care poarta in inima sa dragostea, credinta, nadejdea, mila si le daruieste, pur si simplu, fara sa astepte nicio plata. Acela este liber. Cel care il vede pe om ca purtator al chipului lui Hristos , chiar daca prin fapte , acest om s-a facut nedemn de aceasta cinste. Caci astfel, el nu mai poate uri, nu mai poate si nu mai vrea sa raneasca, sa tradeze, sa ucida, nu mai poate fi egoist. Iubirea pe care o daruiesti creste in inima ta o iubire mai mare, faptele bune aduc si atrag dupa sine alte fapte bune, mai multe, mai mari. Adevarata libertate e in sufletul omului , in bucuria si dragostea sa in curajul sau de a accepta toate consecintele faptelor sale.

Adevarata libertate inseamna o provocare , o datorie a fiecaruia dintre noi, cei peste 6 miliarde de oameni in viata pe acest pamant : restabilirea, asumarea si marturisirea prin fapte a adevaratei conditii a omului care este contrara logicii si ideologiei societatii care vrea sa faca din om cantitate, individ lipsit de suflet, plin de patimi, lipsit de Dumnezeu. Adevarata conditie a omului este aceea a nevoii sale arzatoare, dureroase de Dumnezeu, care este Creatorul sau. Nevoia de Hristos pentru invierea sufleteasca a omului, pt dobandirea calitatilor si virtutilor cum ar fi : dragostea, nobletea sufleteasca, nadejdea, credinta vie si lucratoare, milostenia. Adevarata conditie a omului este aceea de a se ingriji de sufletul sau ,caci scopul vietii este mantuirea. Si pentru aceasta, neinteleasa, neinsusita de omul contemporan traumatizat, schilodit de societatea care-l vrea un fel de animal rational si logic, trebuie sa accepti suferinta daca-ti este data; sa accepti durerea in toate formele ei, cu gandul la omul din tine, cu gandul la Hristos care este in tine, cu gandul la sufletul tau, cu gandul la bucuria dragostei neconditionate pe care o porti si o impartasesti tuturor, cu gandul la pacea inimii tale. Si atunci, te cuprinde o dragoste si o pace nesfarsita care –ti da o dorinta puternica si o nadejde puternica de a nu fi in conflict cu nimeni, de a te impaca cu toti, de a accepta toate umilintele si batjocurile , cu exceptia lepadarii de adevar si de virtuti. Acestea te invaluie si te fac sa nu mai simti suferinta, durerea, te fac sa simti bucurie, fericire. Cand te gandesti ce sansa si ce fericire sa suferi pentru adevar, pentru dreptate, pentru iubire, adica pentru Hristos!

Ce inseamna toate cele exterioare care vin asupra-ne, daca sufletul nu ni-l poate lua nimeni?

Domnul este cu mine, de cine ma voi teme? Sau, iti aduci aminte de cuvintele psalmistului David: “ certand, m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat!” Carei morti nu ne da Domnul? Mortii sufletesti. Domnul ingaduie ispite, necazuri, suferinti ca noi sa devenim mai buni, sa ne smerim, sa ne aducem aminte ca toate sunt desertaciune, totul e lut care se strica, care moare, voia noastra este de obicei, egoista, rea, ca sa ne aducem aminte ca nimic nu facem bun fara El.

Adevarata suferinta este suferinta care creste suflete, le innobileaza, le inviaza, le curateste si le tamaduieste de rautate, de neiubire, egoism si toate celelalte. Daca omul ar iubi, cand ar vedea incercarile si suferintele care-I stau in fata, cu bucurie si cu o doza importanta de nebunie si euforie s-ar arunca in mijlocul lor si ar zice: “ Luati-ma, smeriti-ma, ucideti-mi trupul daca vreti, caci sufletul meu pe masura ce ma incercati se inalta la Domnul meu si Dumnezeul meu!” Suferinta daca nu despatimeste, este preinchipuire a iadului, a robiei, a sclaviei spirituale, este doar tanguire si pricina de osandire a sufletului omului si a omului intreg insusi. Dar orice suspin, orice effort, orice durere care este pentru Hristos, pentru adevar, pentru apararea semenilor nostri, pentru iubire si credinta este o binecuvantare pentru omul incercat . Suferinta adevarata este cea asumata de omul care nu asteapta rasplata si nu se gandeste la limite, omul care toate din iubirea , nobletea si nebunia sa le face , le rabda, le primeste in viata si in sinea lui. Omul care se roaga. Omul care plange, omul care este fericit ca este liber in orice loc, timp, spatiu din lumea asta. Omul care nu este incorsetat de programul societatii. Omul care-si traieste liberatea sa chiar si in cele mai grele suferinti , prigoane sau stramtorari. Omul in lanturi, omul lipsit de lumina zilei, de caldura sternutului si dulceata somnului, lipsit de mancare buna si suficienta, lipsit de mangaierea si dragostea chiar si a familiei care rabda si nu carteste, care isi pune nadejdea in Dumnezeu este omul cu adevarat liber. Dar omul care indura, care cracneste, care mereu se considera nedreptatit, care IL invinuieste pe Dumnezeu de tot ceea ce I se intampla, de tot ceea ce pateste, care nu iubeste, ci doar se inraieste este robul lumii acesteia care gusta din iad inca din viata aceasta, care isi osandeste sufletul la o vesnicie intunecata si dureroasa.

Cat de insemnate sunt cuvintele Mantuitorului: “Bucurati-va!” Cate ziduri de piatra ar putea sparge ele si cate suflete s-ar putea mantui daca aceste cuvinte ar fi cu adevarat ascultate si ar fi primite in sufletele oamenilor.

Spunea Mantuitorul la intrarea in Ierusalim: “ daca oamenii n-ar striga, pietrele ar striga”. Ce inseamna aceasta? Ca daca oamenii nu l-ar slavi, inseamna ca au devenit reci si nepasatori ca pietrele, iar pietrele, Dumnezeu care l-a facut pe om din tarana, le-ar preface in oameni cu suflete alese. Toata creatia il slaveste pe Dumnezeu. Doar oamenii mai ezita. Dar oamenii cu adevarat liberi sunt cei ce-l slavesc pe Dumnezeu prin ceea ce fac, gandesc, spun sau scriu, oamenii care in temnite sau in palate, in case sau pe drumuri isi indrepteaza comportamentul lor spre Hristos; prin daruirea lor, iubirea lor, lacrimile lor, durerile lor, ranile lor, bucuriile si nefericirile lor nu se despart niciodata si nu-si pierd nadejdea in Hristos.

Sunt oamenii liberi. Este atat de reconfortant sa te gandesti la libertata si la iubire, incat n-ai timp , n-ai spatiu, n-ai durere care sa te impiedice sa respiri cu adevarat acest aer, sa te bucuri de aceasta binecuvantare si sa crezi ca oriunde te-ai afla, in orice loc, fie la inchisoare, fie pe strada, fie in casa, fie in palate, fie pe un morman de gunoi, fie in spitale si azile de batrani, fie in leproserii, ziua, noaptea, vara, iarna poti sa fii fericit si sa fii mantuit.

Traian Calistru

Despre autor

Traian  Calistru Traian Calistru

Colaborator
20 articole postate
Publica din 08 Februarie 2011

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1186

Voteaza:

Libertatea si suferinta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE