Limitele credintei si iubirii noastre

Limitele credintei si iubirii noastre Mareste imaginea.

In general, omul are o parere buna despre sine insusi. Se considera important din punct de vedere spiritual si social, iar daca este crestin, crestin ortodox, practicant prin felul sau de a fi, acesta are convingerea ca masura credintei sale, nivelul sau spiritual sunt foarte ridicate.

Poate ca modestia pe care unii sau altii o afiseaza, nu este autentica, fiind doar o forma de politete, de temperare aparenta a unui orgoliu, a multumirii de sine, menite a nu supara, a nu iesi in evidenta neaparat prin marturisirea publica a acestei convingeri intime.

Dar.

masura credintei si iubirii noastre, nivelul nostru spiritual, omenia noastra, sunt cunoscute, revelate in momente putin asteptate, surprinzatoare, considerate de multe ori nesemnificative, banale.

Cel mai fidel este redata aceasta masura in mijlocul necazurilor, in clipe de cumpana, cand omul, singur, infrunta ispitele, demonii sai proprii care ies la suprafata, se manifesta cu violenta, cu putere foarte mare.

E ocazia perfecta pentru om de a da masura credintei sale, iubirii sale in aceste imprejurari in care demonii, ispitele, incercarile de tot felul, vor incerca sa compromita, sa perverteasca, credinta, nadejdea, dragostea si pacea din sufletul omului. Adesea, din pacate, reusesc. Și adesea constatam ca nu suntem nimic, nu valoram nimic, ca nu am facut nimic. Ne incearca sentimentul de tristete, de descurajare, zadarnicie. Caci. cum putem fi in stare sa iubim pe cei ce ne-au facut rau? Cum putem sa-i iertam pe cei ce ne-au tradat sau gresit? Cum putem noi sa uitam greselile, neajunsurile, nedreptatile, suferintele si alte necazuri pricinuite noua de cei in care am avut incredere, i-am iubit, i-am considerat aproape? Cum putem sa ne pastram credinta atunci cand boli, esecuri familiale, profesionale, personale si alte nereusite ne afecteaza atat de mult? Suntem tentati atunci sa cadem in ispita de a crede despre noi ca fiind buni, fara greseli majore sau pacate strigatoare la cer, suntem incercati pe nedrept, certati pe nedrept, ca nu meritam aceasta. Uneori slabim atat de mult in credinta, incat hulim, luam in desert numele Domnului, ne descurajam luand hotarari de a ne schimba viata in sensul ruperii legaturii cu Dumnezeu, atat cat a fost ea de vie pana atunci, a trairii vietii dupa intelepciunea, ratiunea si socotinta lumeasca straina de Dumnezeu si adevar.

Daca am pastra un pic de luciditate, clarviziune in momentele delicate in care suntem incercati sau certati de Dumnezeu, am recunoaste si am vedea cat de slabi , de saraci in credinta suntem, ca si in iubire si virtuti. Am intelege cat de mult rau ne face modul de a rationa al lumii acesteia care nu tolereaza ideea de a iubi, de a ierta, promovand ideea judecatii, a razbunarii, a pastrarii in inima si in gand a amintirii raului care ni s-a pricinuit sau credem noi ca ni s-a pricinuit. Am mai intelege astfel cat de greu este sa nu fii afectat, ranit, cat de greu este sa lupti cu tine insuti, cu propria ta inima, pentru a nu uri, pentru a nu cadea in deznadejde. Simtim cat de dureroasa este lovitura destinului, a semenilor nostri, a vietii. Simtim prin toti porii fiintei noastre, ai sufletelor noastre , durerea, suferinta, povara si responsabilitatea crucii care ni se cere si trebuie s-o purtam. In astfel de momente ni se face cunoscuta limita credintei si iubirii noastre. Cat de surprinzatoare este imaginea clara pe care o vedem cu ochii sufletului si ai mintii luminate, despovarate de iluzia desertaciunilor si a mandriei noastre care ne-a insuflat pana acum ideea ca suntem foarte buni, foarte virtuosi: faptul ca nu suntem nimic, ca nu am facut nimic, ca trebuie s-o luam de la capat, sa pornim de la zero. Altfel, smerindu-ne, renuntand la parerea buna despre noi insine, incredintandu-ne cu totul voii lui Dumnezeu, deschizandu-ne inimile pentru a-L primi pe Cel fara de ajutorul caruia nimic nu putem lucra. E o cumpana, o rascruce, pe care trebuie s-o trecem luptand cu noi insine pentru a iubi mai mult,iubindu-L mai mult pe Dumnezeu,daruindu-ne Lui. Ideal ar fi ca necazurile, ispitele, suferintele sa nu ne afecteze prea mult, sa nu doara, sa nu ne raneasca prea tare.

Dar. poate ca fara aceasta durere, fara aceasta rana profunda, fara aceasta cadere nu am putea sa ne trezim din somnolenta stare de automultumire, de nelucrare, poate ca astfel vom intelege ca trebuie sa acceptam greutatea propriei cruci pentru a o purta cu vrednicie, cu multa smerenie, rabdand, crezand in inviere. Poate ca altfel nu am mai putea vorbi despre cruce.

Și cum sa evoluam, cum sa sporim, cum sa devenim oameni, redescoperindu-ne zi de zi, sfintindu-ne zi de zi, decat astfel, prin acceptarea crucii care ne-a fost pregatita? Și cum sa redevenim oameni decat ispasind propriile greseli, neajunsuri, scazaminte, asumandu-ne dureros de lucid consecinta irosirii timpului prin nelucrare, prin neiubire, printr-o existenta dulceaga, confortabila?

Unii oameni simt mai putin duritatea loviturilor, altii simt mai profund. Unii oameni se desprind mai usor de suferinta si o privesc cu seninatate, impacati sufleteste, altii reusesc mai greu sau foarte greu sa depaseasca aceste incercari. Inclin sa cred ca oamenii mai sentimentali sufera mai mult datorita firii lor, structurii lor sufletesti, datorita sensibilitatii lor mai deosebite. Iar pentru a nu cadea in pacatul deznadejdii sau al despartirii definitive de Dumnezeu, acestia trebuie sa depaseasca ranile vietii ale caderii de zi cu zi prin iubire, prin sentimentul curat, profund de iubire. Iubind mai mult acolo unde logica omeneasca nu permite iertarea, ci razbunarea, ura, smerindu-se acolo unde ratiunea nu promoveaza decat orgoliul nemasurat, revolta, ranchiuna.

Poate ca suferind mai mult, unora dintre oameni le cresc, in sens metaforic, aripi pana la cer, aripi crescute din durere, din smerenie, din pocainta, aripi crescute din iubirea din sufletul lor care sa-i inalte deasupra nimicniciei, a lancezelii, a pacatului.

Limitele credintei si iubirii noastre pot fi frante prin zborul acesta catre Dumnezeu, spre iubirea pe care ne-a invatat s-o avem pentru a dobandi pacea si linistea sufleteasca pe care El vrea sa ni le daruiasca. Dar pentru aceasta avem nevoie de o mare iubire care sa vindece dezamagirea, descurajarea, durerea provocate de ispita de a trai, de a respira, de a fi, de zi cu zi. Și de putina smerenie. Pentru a nu provoca sufletului o suferinta mai mare, pentru a nu face rau.

Pentru a iubi iubind, a ierta iubind, daruind din sufletul nostru, de iubirea noastra, apropiindu-ne mai mult de Dumnezeu.

Traian Calistru

 

.

Despre autor

Traian  Calistru Traian Calistru

Colaborator
20 articole postate
Publica din 08 Februarie 2011

30 Iulie 2012

Vizualizari: 1423

Voteaza:

Limitele credintei si iubirii noastre 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE