Locul unde cerul se uneste cu pamantul

Locul unde cerul se uneste cu pamantul Mareste imaginea.

Contempland fruntea dantelata a muntilor, pilotul si a spus in sine: "ca sa trec, avionului meu i ar mai trebui 300 de metri de altitudine". Toti aviatorii cunosc aceste miscari ale aerului, al caror ax e vertical si care ba ridica, ba coboara sensibila masinarie din mainile lor. In zonele muntoase acesti curenti dobandesc o forta si o viata cu totul aparte. Planorismul a fost conceput dupa legile lor. Astfel ca pilotul spera sa intalneasca un val de aer care, compensand insuficienta motorului, sa-l inalte cu cei 300 de metri necesari.

Va sti sa foloseasca acest soc pentru a trece. O data depasit zidul compact, se va strecura printre piscuri si stanci, va luneca din vale in vale, se va juca de-a v-ati ascunselea cu muntele si va ajunge la tinta.

Si iata-l patruland din nou in fata giganticului meterez, pandind miscarile vazduhului. Prima dintre ondularile pe care le a simtit sub aripi a fost insuficienta si a evitat "la milimetru" ciocnirea mortala printr-o rasturnare pe o aripa, dar ajunsese aproape la inaltimea unei falii. A scapat o si pe a doua, si pe a treia. La cea de a patra, mai puternica, mai densa, s a simtit de parca s-ar fi sprijinit, de parca ar fi fost insurubat in capitelul unei coloane ce se inalta. A atins linia pana atunci interzisa. Intre doi pereti de gheata, in fata sa se deschidea un coridor. Bariera fusese infranta. Sarise peste ea. Trecuse.

Bucuria de a fi fortat natura, expansiunea nelimitata a fiintei, tainica si atat de necesara biruinta a cautarii - careia ii inchinase intreaga viata - l-au luminat in clipa cand disparuse din ochii sai campia, cand s-a gasit de partea cealalta a zidului muntos, cand, unduind catre rasarit, creste tot mai joase nu-i mai zagazuiau privirea. Avea sa zboare peste ele, avea…

Dar ce era aceasta brutala prabusire a aparatului de zbor impotriva careia, cu toata incordarea muschilor, cu motorul ambalat la maximum, nu putea face nimic? Ce era acest vid care-l aspira? Aceasta chemare catre hauri, monstruoasa, invincibila, care i smulgea inima din loc? "Curent descendent" s-a gandit intr o fractiune de secunda, durata care n avea nimic comun cu masura obisnuita a timpului. El cunostea genul acesta de palnie care-l absorbea si mai stia ca la altitudinea la care se afla nu e posibila nici o manevra. "Sunt exact deasupra grohotisului si voi fi, inevitabil, placat de peretele muntelui, si-a mai spus pilotul. Sa salvam ce mai putem salva."

S-a gandit oare cu adevarat la toate acestea intre momentul in care a fost inhatat de chemarea vazduhului si clipa, aparent imediat urmatoare, cand a atins solul? Pilotul a cabrat avionul si a taiat gazele. O cumplita izbitura a zgaltait avionul. Pilotul si mecanicul s au privit scotand un oftat adanc. In aceasta prima clipa, fericirea si uimirea de a mai fi in viata, de a trai totusi, i-a coplesit pe de-a 'ntregul. Mult insa n-a durat. Nu cumva pilotul amanase doar cu cateva ore - si ce ore! - moartea?

Se gaseau pe un platou, usor inclinat, imprejmuit de prapastii. De jur imprejur, intr-o dezordine fantastica si grandioasa, piscurile scaparau. Un desert de piatra si zapada se intindea cat vedeai cu ochii. Si o tacere, o tacere far’ de nume. Aparatul de zbor era de nefolosit. Un examen sumar ii fusese mecanicului de ajuns: fuselajul spart, trenul de aterizare schilodit, bechia smulsa…

- Nu-i nimic de facut? intreba pilotul.

- Teama mi-e ca i asa, raspunse mecanicul.

- Atunci, la drum!

Au coborat, au urcat, si au prins picioarele in capcane invizibile, au lunecat pe gheata, s au prabusit in troiene. Trei condori ii urmareau intr un zbor concentric. Obositi de foame, sleiti de frig se oprira in hora vartejurilor de zapada… De altfel, piciorul unuia nu-l mai slujea din cauza frigului. Asteptau moartea, apoi… s-au strans unul intr-altul si au privit in sufletul lor.

- Suntem in fata mortii, confrate, dar suntem mai mult in fata lui Dumnezeu… Daca ar fi un preot sa ne spovedeasca!

- Sa ne spovedim unul altuia, cu durere, pacatele noastre…

Si tacerea alba, mare, solemna ii invita sa intre in sufletele lor sub privirea lui Dumnezeu… Dupa o bucata de vreme se privira linistiti:

- Ah! daca ar putea sa treaca fiecare om prin aceste clipe, ce viata si virtute ar fi pe pamant!

- Sa promitem lui Dumnezeu ca, daca scapam cu viata, vom face in fiecare an cateva zile de tacere in noi si in jurul nostru, ca sa invatam sa cunoastem pretul vietii la scoala glasurilor mari, a inimii noastre si a lui Dumnezeu…

- Auzi?… Pare un zgomot, undeva departe…

- E vantul prin colturile taioase ale stancilor… Un avion prin pustiurile astea?

Au fost salvati. Dar nu au uitat la ce inaltime sufleteasca i a ridicat marea tacere alba.

Tacere absoluta. Pentru ca dincolo de cuvant este tacere. Cuvantul s a nascut din tacerea originara. Tacerea, spune Enzo Bianchi, este o atitudine totala. Nu este numai atitudine a gurii, ci a intregii persoane. Tacerea este o problema care priveste intreaga fiinta, intreaga persoana si nu doar gura. Tacerea inseamna a intalni ochi in ochi, fata catre fata, angoasele care ne bantuie. Avem in noi enigme, umbre, avem, de asemeni, energii infernale care ne locuiesc. Am vrea sa le ascundem si din aceasta cauza ne este teama de tacere, la fel cum ne este de singuratate.

In Biblie nu se afla multe referiri la tacere, dar cele care exista sunt esentiale. Exista o foarte frumoasa meditatie a lui Girolamo Savonarola despre cele doua aripi ale rugaciunii: ascultarea si tacerea. Caci trebuie sa-l ascultam pe Dumnezeu si nu pe noi insine. In orice caz, ceea ce ne uimeste este faptul ca intalnirea cu Dumnezeu cere tacere. Daca vom fi in stare sa rostim un cuvant nascut din tacere, spune Bianchi, vom rosti un cuvant adevarat.

O viata traita din zgomot si din agitatie e o viata de scrum si cenusa. Se risipeste fara rost, ba, mai mult, face opaca si privirea altora. Momentele de adevarata tacere sunt pentru viata asemenea oazelor intr-o pustie. Prin tacere, viata ajunge la adevarata valoare. In tacere ne intalnim cu adevarata valoare. In tacere ne intalnim cu Dumnezeu, ne cunoastem pe noi insine. Tacerea este drumul cel mare, calea spre adevar.

Tacerea e concentrare si orice concentrare e crestere a puterii. Oamenii tari s-au cultivat in tacere. Tacerea, spune un invatat, e ingerul pazitor al puterii. Nefericit este acela care nu a cunoscut tacerea. Tacerea e bucata de cer, coborand spre pamant si acolo este locul unde cerul intalneste pamantul.

Doamne ajuta!

Stefan Popa

.

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
300 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

28 Februarie 2013

Vizualizari: 1703

Voteaza:

Locul unde cerul se uneste cu pamantul 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE