Lucrarile parintelui Serafim Rose

Lucrarile parintelui Serafim Rose Mareste imaginea.

Nu cu foarte multi ani in urma, un tanar doritor sa imbratiseze viata monahala s-a dus la Muntele Athos. Aici, stand de vorba cu cinstitul igumen al manastirii in care voia sa stea, i-a spus: „Cuvioase parinte, inima mea arde dupa viata duhovniceasca, dupa nevointa, dupa neintrerupta partasie cu Dumnezeu, dupa ascultarea de un Batran! Invata-ma, te rog, cuvioase parinte, cum sa sporesc duhovniceste!”

Indreptandu-se spre raftul cu carti, igumenul a scos un exemplar din… David Copperfield de Charles Dickens:„Citeste asta, fiule!”

„Dar, parinte“, obiecta tanarul tulburat, „cartea asta nu este decat sentimentalism victorian heterodox, un produs al robiei apusene! Nu este ceva duhovnicesc; nu este nici macar ortodoxa! Eu am nevoie de scrieri care sa ma invete duhovniceste!“

Igumenul a zambit si a spus: „Daca nu vei deprinde simtaminte firesti, omenesti si crestinesti, si nu vei invata sa privesti viata la fel cu micul David – cu simplitate, bunatate, caldura si iertare – atunci toate scrierile duhovnicesti ortodoxe nu-ti vor fi de nici un folos”[2].

Parintele Gherman spunea cu placere aceasta poveste, intemeiata pe o intamplare adevarata, mai ales cand statea impreuna cu fratii in jurul mesei din trapeza. El insusi traise ceva asemanator cand, pe la nouasprezece ani, Parintele Adrian i-a spus sa citeasca romanele rusesti clasice. El tanjea dupa convorbiri „duhovnicesti”, insa Parintele Adrian aducea mereu vorba despre un anume personaj sau despre o idee din operele lui Dostoievski, Goncearev etc.

Din experienta sa cu tinerii, Parintele Serafim a inteles cata intelepciune era in spatele purtarii Parintelui Adrian si a igumenului athonit pomenit mai sus. Intr-un eseu intitulat „Formarea sufletului“, el articula cu grija filosofia ortodoxa din spatele acesteia: „Este bine stiut faptul ca educatia tinerilor de astazi, mai ales in America, nu reuseste sa provoace un raspuns adecvat fata de cele mai inalte expresii ale artei, literaturii si muzicii umane. Ca urmare, tinerii se formeaza la intamplare, sub infuenta televiziunii, a muzicii rock si a altor manifestari ale culturii (sau— mai degraba ale anticulturii) actuale; din pricina acestei stari de fapt, dar si ca urmare a ei – si mai ales din pricina absentei oricarei idei constiente la parinti si profesori despre ceea ce este viata crestina si despre cum ar trebui sa fie crescut un tanar din acest punct de vedere – sufletul celor ce supravietuiesc anilor tineretii este cel mai adesea un desert emotional, vadind in cel mai bun caz lipsuri in ce priveste atitudinile fundamentale fata de viata, socotite odinioara firesti si indispensabile.

Putini mai sunt in stare astazi sa-si exprime limpede emotiile si ideile si sa se confrunte cu ele in mod matur: cei mai multi nu stiu nici macar ce se intampla inlauntrul lor. Viata lor se imparte in mod artificial intre munca (si prea putini sunt in stare sa puna partea lor cea mai buna, sa-si puna inima in ea, fiindca este «doar pentru bani»), joaca [distractie, n.n.] (in care multi vad «adevaratul sens al vietii») religie (de obicei, nu mai mult de un ceas sau doua pe saptamana) si asa mai departe, fara vreo unitate care sa dea sens intregii vieti. Foarte multi, gasind ca viata de zi cu zi este nesatisfacatoare, incearca sa traiasca intr-o lume fantastica pe care si-o creaza singuri (si in care cauta sa faca loc si religiei). Iar unificatorul intregii culturi moderne este numitorul comun al adorarii sinelui si al cultului confortului, care ucide orice gen de viata duhovniceasca.

Aceasta este doar o parte din «bagajul cultural» pe care omul de astazi il aduce cu sine atunci cand devine ortodox. Desigur, multi supravietuiesc ca ortodocsi, in ciuda trecutului lor; altii ajung la un adevarat dezastru duhovnicesc din pricina lui; multi insa raman infirmi sau cel putin nedezvoltati duhovniceste, pur si simplu fiindca nu sunt constienti si nu sunt pregatiti pentru cerintele reale ale unei vieti duhovnicesti.

Ca inceput pentru a face fata problemei (si, eventual, pentru a-i ajuta pe unii dintre cei ce au dificultati), sa cercetam pe scurt invatatura ortodoxa despre firea omeneasca, asa cum a fost ea formulata de catre un profund scriitor ortodox din veacul al XIX-lea, un adevarat Sfant Parinte al vremurilor de pe urma – Episcopul Teofan Zavoratul († 1894). In lucrarea sa intitulata Ce este viata duhovniceasca si cum sa ne pregatim pentru ea, acesta scrie: Viata omului este complicata si cu multe laturi. […] Fiecare latura are propriile facultati si trebuinte, propriile metode, lucrari si impliniri. Omul traieste doar atunci cand toate facultatile ii sunt in miscare si cand toate nevoile ii sunt implinite. Insa atunci cand doar o mica parte din aceste facultati este in miscare si doar o mica parte din nevoi ii sunt implinite – o asemenea viata nu mai este viata. […] Omul nu traieste omeneste pana ce totul in el nu este in miscare. […] Omul trebuie sa traiasca asa cum l-a zidit Dumnezeu, iar atunci cand nu traieste astfel, poate zice cu indrazneala ca nu traieste defel. […][3]

In aceste cuvinte ale Episcopului Teofan putem deja identifica una dintre erorile comune cautatorilor vietii duhovnicesti de astazi: nu toate laturile firii lor sunt in miscare; ei cauta doar sa-si satisfaca anumite nevoi religioase […] fara a fi ajuns la pace cu unele dintre celelalte nevoi ale lor (in special psihologice si emotionale) sau, mai rau: se folosesc de religie in chip nelegitim pentru a-si implini aceste nevoi psihologice. La astfel de oameni, religia este un lucru artificial, care nu a atins inca partea cea mai adanca din ei si, adeseori, un eveniment neplacut din viata lor sau chiar atractia fireasca fata de lume sunt de ajuns pentru a le spulbera universul de plastic si pentru a-i indeparta de religie. Uneori astfel de oameni, dupa o amara experienta de viata, revin la religie; insa cel mai adesea se pierd sau, in cel mai bun caz, raman infirmi sau sterpi“[4] .

Parintele Serafim a vazut aceasta traire religioasa de „plastic” in mod cat se poate de graitor atunci cand un tanar inchinator, care statuse o vreme la o alta manastire din America, a venit la Platina vorbind mereu despre Stareti, isihasm, Rugaciunea lui Iisus, adevaratul monahism, intelepciunea ascetica a Sfintilor Parinti. Intr-o zi, Parintele Serafim l-a vazut plimbandu-se prin imprejurimile manastirii si fredonand cantece rock, pocnind din degete si sarind in ritmul muzicii. Surprins, Parintele Serafim l-a intrebat daca nu vede vreo contradictie intre aceste lucruri si interesul sau pentru spiritualitate, dar tanarul a ridicat din umeri si a raspuns: „Nu, nu este nici un fel de contradictie. Cand vreau spiritualitate, il pun pe Staret” – vrand sa spuna ca putea scoate oricand caseta cu muzica rock si sa puna o caseta cu Staretul sau tinand un cuvant duhovnicesc.

Parintele Serafim a inteles un lucru: faptul ca tanarul cu pricina putea sa-si compartimenteze viata in acest fel arata ca ceva lipseste din alcatuirea de temei a sufletului sau. Pentru a explica ce se intelege prin aceasta alcatuire facea referire din noula un fragment din Sf. Teofan Zavoratul: Nu toate nevoile omului au aceeasi valoare, ci unele sunt mai inalte, iar altele mai joase; iar implinirea cumpanita a lor aduce omului pacea. Nevoile duhovnicesti sunt cele mai inalte, iar cand acestea sunt implinite, atunci este pace chiar daca celelalte raman neimplinite. Insa cand nevoile duhovnicesti raman neimplinite, atunci, chiar daca celelalte sunt implinite cu varf si indesat, pacea nu este cu putinta. Iata pentru ce implinirea lor este numita singurul lucru care trebuieste.

Atunci cand trebuintele duhovnicesti sunt implinite, ele il invata pe om cum sa puna in armonie cu ele si implinirea celorlalte nevoi, astfel incat nici ceea ce implineste sufletul, nici ceea ce implineste trupul sa nu ajunga potrivnic vietii duhovnicesti, ci sa o ajute; si atunci este o deplina armonie in om a tuturor miscarilor si descoperirilor vietii sale, o armonie a gandurilor, simtirilor, lucrarilor, legaturilor si placerilor. Si acesta este Raiul![5]

„In zilele noastre”, sublinia Parintele Serafim, „principalul ingredient care lipseste din aceasta armonie ideala a vietii omenesti este ceea ce s-ar putea numi dezvoltarea emotionala a sufletului. Este un lucru nu direct duhovnicesc, dar care adeseori impiedica dezvoltarea duhovniceasca. Este starea omului care, crezand ca inseteaza dupa nevointe si dupa o inalta viata de rugaciune, abia daca este in stare sa raspunda la dragostea si prietenia omeneasca normala; caci de va zice cineva: Iubesc pre Dumnezeu, iara pre fratele sau uraste, mincinos este; ca cela ce nu iubeste pre fratele sau, pre carele l-a vazut, pre Dumnezeu, pre Carele nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? (1 In. 4, 20).

La unii oameni defectul acesta exista in forma extrema; insa, ca tendinta generala, el este prezent intr-o oarecare masura la toti cei ce am fost crescuti in desertul emotional si duhovnicesc al vremurilor noastre.

Asa stand lucrurile, este nevoie adeseori sa ne smerim impulsurile si nevointele aparent duhovnicesti pentru a le testa prin disponibilitatea noastra umana si emotionala pentru ele. Asa se face ca, uneori, un duhovnic poate sa-si opreasca ucenicul de la citirea unor carti duhovnicesti si sa-i dea in schimb un roman de Dostoievski sau de Dickens ori sa-l indemne sa se familiarizeze cu anumite genuri de muzica clasica – si aceasta fara vreun scop «estetic» (caci poti fi «expert» in aceste domenii si chiar «bine dezvoltat emotional» fara a avea nici cel mai mic interes pentru nevointa duhovniceasca, ceea ce este tot o stare de dezechilibru), ci numai pentru a-i subtia si forma sufletul, facandu-l sa fie mai pregatit pentru intelegerea adevaratelor scrieri duhovnicesti”[6].

Cele spuse aici de Parintele Serafim despre duhovnici sunt si mai adevarate pentru parintii naturali, caci „formarea sufletului” trebuie sa inceapa din frageda pruncie. Cu prilejul unei prelegeri sustinute la pelerinajul Sf. Gherman din 1982, Parintele Serafim a dat parintilor cateva sfaturi practice despre cum sa foloseasca tot ce este pozitiv in lume spre binele copiilor lor: „Copilul care, inca din primii sai ani de viata, a ascultat muzica clasica de buna calitate si si-a vazut sufletul sporit de ea, nu va mai fi atat de ispitit de ritmurile crude si de mesajul muzicii rock sau al altor forme contemporane pseudo-muzica, pe cat sunt copii crescuti fara o educatie muzicala. O astfel de educatie muzicala, asa cum au spus unii dintre Staretii de la Optina, subtiaza sufletul si il pregateste pentru primirea intiparirilor duhovnicesti[7]. Copilul educat cu literatura, dramaturgie si poezie buna si care a simtit efectul lor asupra sufletului – adica au ajuns sa-i placa – nu va cadea usor prada filmelor si programelor de televiziune contemporane sau romanelor de duzina care pustiesc sufletul si il abat de la calea crestina. Copilul deprins sa vada frumosul in pictura si sculptura clasica nu va fi atras cu usurinta de perversitatea artei contemporane si nici de stridentele produse ale publicitatii moderne si pornografiei.

Copilul care stie cate ceva din istoria lumii, mai ales din epoca crestina, si cum anume au trait si au gandit alti oameni, in ce greseli si capcane au cazut oamenii care s-au indepartat de Dumnezeu si de poruncile Sale, precum si ce viata slavita si plina de inraurire au dus atunci cand au fost credinciosi Lui – va discerne in privinta vietii si filosofiei vremurilor noastre, fara a se simti inclinat sa se ia dupa prima filosofie sau primul nou mod de viata pe care il intalneste. Una dintre problemele fundamentale cu care se confrunta educatia copiilor astazi este faptul ca in scoli nu li se mai da un sens al istoriei. Este primejdios si fatal sa lipsesti un copil de sensul istoriei. Aceasta inseamna ca el nu mai are capacitatea de a lua exemplu de la oamenii care au trait in trecut. De fapt, istoria se repeta mereu. O data ce iti dai seama de aceasta, devine foarte interesant de observat cum au raspuns oamenii la probleme, cum au fost unii oameni care au mers impotriva lui Dumnezeu si care au fost urmarile si cum unii oameni si-au schimbat viata si au devenit exceptii, dand o pilda care este traita pana zilele noastre. Sensul acesta al istoriei este un lucru deosebit de important si trebuie transmis copiilor.

In general, omul familiarizat cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care in Occident au aproape intotdeauna clare nuante religioase crestine – are mult mai multe sanse de a duce o viata ortodoxa normala si rodnica decat cineva care cunoaste doar cultura populara de astazi. Cel ce s-a convertit la Ortodoxie direct din cultura rock si, in general, oricine crede ca poate combina Ortodoxia cu acel fel de cultura – va trebui sa treaca prin multa suferinta si va avea un drum greu in viata inainte de a ajunge un crestin ortodox cu adevarat serios, capabil de a-si impartasi credinta si altora. Fara aceasta suferinta, fara aceasta constientizare, parintii ortodocsi isi vor creste copiii doar pentru a-i lasa sa fie devorati de lumea contemporana. Cultura lumeasca de buna calitate, daca este primita cum se cuvine, subtiaza si dezvolta sufletul; cultura contemporana de masa nu face decat sa deformeze sufletul, sa-l faca infirm, impiedicandu-l de a avea un raspuns deplin si firesc la mesajul Ortodoxiei.
Astfel, in lupta noastra impotriva duhului acestei lumi, putem folosi cele mai bune lucruri pe care lumea ni le ofera, tocmai pentru a trece dincolo de ele; orice lucru bun din lume, daca suntem destul de intelepti ca sa vedem, ne indreapta catre Dumnezeu si catre Ortodoxie, si tocmai de aceea trebuie sa ne folosim de el“[8].

Cu ani in urma, atunci cand a tinut pentru prima data „Cursul de supravietuire ortodoxa“, in 1975, Parintele Serafim a vorbit anume despre felul in care produsele superioare ale culturii pot ajuta copiii sa creasca cu o atitudine morala fata de sexualitate: „In societatea prezenta, baietii, pe la varsta de 14-15 ani, stiu totul despre pacatele trupesti, mult mai mult decat stiau inainte chiar oamenii casatoriti. Ei stiu exact ce se petrece in filme, vad totul, iar atmosfera generala in care traiesc este una de ingaduinta. «De ce sa te lupti cu acest lucru?» se spune astazi. «Este ceva natural». Evident, sunt pregatiti pentru o viata de ingaduinta fata de pacat.

Unui asemenea baiat i se poate da dreptarul adevarului, care este castitatea, fecioria; insa aceasta este o masura foarte inalta si greu de atins, daca el nu are la dispozitie decat ideea abstracta a castitatii cu care sa se impotriveasca la toata atmosfera de senzualitate ce ii ataca nu doar mintea, ci si inima – iar trupul in mod direct. El vede pretutindeni panouri publicitare care il duc in ispita, iar revistele la care se poate uita sunt ingrozitoare; si toate acestea la un loc sunt mult mai puternice decat ideea singulara de a ramane curat. De fapt, toata lumea va rade de o asemenea idee, iar bietului baiat ii va fi foarte greu nu numai sa reziste, dar si sa vada ca trebuie sa reziste ispitelor, fiindca totul ii arata contrariul, cu exceptia acelui mic adevar abstract ca trebuie sa fie curat. Ei bine, aici i-ar putea veni in ajutor literatura. […]

Baiatul poate citi o carte precum David Copperfield, care descrie felul cum creste un baiat: nu este vorba despre vreun calugar sau un campion al nevointei, ci despre un baiat obisnuit care creste intr-o alta epoca. […] Este intr-adevar o carte lumeasca, despre oameni care traiesc in lume – insa intr-o lume destul de diferita [de cea de azi]. Dintr-o data ai o alta perspectiva asupra lucrurilor: lumea nu a fost intotdeauna asa cum este acum; normele care predomina astazi tin de o anumita lume, dar mai exista si altele; si exista o alta lume, normala, in care desi sexualitatea este prezenta, ea are un rol bine definit. Parca te intaresti vazand ce era normal pe atunci si cum descrie Dickens cresterea acelui baiat si felul in care el se indragosteste. […] Se simte stanjenit ori de cate ori se afla in prezenta fetei si nu-i trec defel prin cap ganduri murdare, pentru ca nu se petrece nimic de genul acesta; pe cand in romanele de astazi nu dai decat de asa ceva. Cartea prezinta o perspectiva mult mai inalta asupra iubirii, care este, fireste, indreptata spre casatorie, spre copii. Intreaga viata se leaga de aceasta si nicaieri in carte nu apare gandul ca ai putea avea o oarecare satisfactie de moment, pentru ca apoi sa treci la urmatoarea fata. David Copperfield viseaza tot timpul la aceasta femeie, cum va trai impreuna cu ea si cum va ajunge om mare in lume. Se intelege ca dupa casatorie va avea si legaturi trupesti, insa acasta se leaga de ceea ce urmeaza sa faca cu intreaga sa viata.

Repet, aceasta il intareste pe baiatul supus el insusi acelorasi ispite. Cand isi pune intrebarea: «Cum anume sa ma port cu o fata?» – o norma abstracta nu-l ajuta prea mult. Insa daca vede cum acest personaj fictiv, care insa ilustreaza cat se poate de autentic viata dintr-o alta epoca, era atat de stanjenit, de preocupat, de politicos, de idealist si de tandru, aceasta il inspira sa se poarte mai normal, dupa pilda trecutului. Pe de alta parte, intr-un asemenea roman vedem cat de multe fatete are intreaga problema a dragostei si sexualitatii, cat de complicat se impleteste ea cu intreaga fire omeneasca. Si chiar daca nu se propovaduieste Ortodoxia, totusi atmosfera cartii este imbibata de o suficient de mare cantitate de valori crestine, iar aceasta poate fi de mare ajutor baiatului la nivelul lui, nu la un nivel duhovnicesc, ci la nivelul vietii de zi cu zi in lume.

Totodata, Dickens transmite un simtamant extrem de cald al vietii, al legaturilor dintre oameni, simtamant care nu se mai da in scoala de azi. Si tocmai acest simtamant al legaturilor calde dintre oameni ar putea fi mai eficient in a-l pastra curat pe un baiat, decat a-i da dreptarul abstract al Ortodoxiei.

Caldura lui Dickens te poate ajuta sa-ti depasesti rationalismul marginit, mult mai mult decat ani intregi de argumentari, caci, chiar daca accepti adevarul, poti sa ramai la fel de rece, rationalist si insensibil cum erai si mai inainte. Simpla lectura a lui Dickens te poate face sa izbucnesti in lacrimi de recunostinta pentru ca ai adevarata religie a dragostei. Fervoarea si compasiunea lui Dostoievski te pot ajuta sa-ti depasesti iubirea de sine si suficienta. Chiar si un scriitor ca Thomas Mann, care nu are prea multa caldura si compasiune, te poate face sa intuiesti mai profund cat de ratacita este calea pe care a apucat viata occidentala”.

Cu acelasi prilej, Parintele Serafim a evocat un incident din tineretea sa, in care sufletul sau s-a format dupa dreptarul adevarului: „Eram la colegiu si, inainte de a avea vreo sensibilitate fata de arhitectura, profesorul de germana[9] ne-a tinut intr-o zi o lectie, in timp ce ne plimbam printre doua cladiri construite la interval de vreo treizeci de ani, cam in acelasi stil spaniol. El ne-a intrebat: «Care este deosebirea dintre aceste doua cladiri? Priviti cu atentie: una are caramizi, are linii; cealalta este din beton, este plata, nimic. Una este calda, cealalta rece; una are in ea un simtamant omenesc, cealalta nu are nimic, este abstracta; prima este potrivita spre a fi locuita de oameni…» De aici am invatat o lectie importanta, si anume ca pana si un lucru mic, cum ar fi prezenta unor linii sau a unor mici ornamente la arhitectura victoriana, care nu au nici o utilitate – da o oarecare calitate. Astazi, ideea de a face ceva mai mult decat este strict necesar s-a pierdut.

Utilitarismul, obsesia de a face lucruri practice sunt ucigatoare. Desigur, este mult mai ieftin sa faci lucrurile pur utilitarist, deci este cat se poate de logic; dar am pierdut foarte mult. Daca parintii sunt capabili macar sa arate unui copil ca: «Aceasta cladire este buna; cealalta nu este buna, este mai curand moarta» – o astfel de educatie de temelie il va ajuta sa nu mai creada ca tot ceea ce este modern, tot ce este recent este mai bun. Nu este vorba de un curs de arta, ci de un curs de viata, parte a cresterii pe care parintii si profesorii o pot da copiilor printre randurile educatiei oficiale. Aceasta cere un anume simt artistic. Dimpotriva, educatia contemporana din scoli accentueaza asprimea, raceala si incapacitatea de a judeca ce e mai bun si ce e mai rau – relativitatea totala, care il zapaceste pe om si-l ajuta sa se acomodeze cu lumea apostaziei. Trebuie sa existe o minima lupta constienta pentru a-l ajuta pe copil sa creasca cu altfel de influente”.
Din toate cele spuse mai sus ne putem face o impresie referitoare la seriozitatea cu care privea Parintele Serafim educatia copiilor si a tinerilor pe care Dumnezeu i-a incredintat lui spre purtare de grija.

In anul scolar 1981-1982, Theofil era in clasa a XII-a, iar Parintele Serafim se straduia sa-l invete gramatica engleza, gramatica rusa, literatura universala, cultura muzicala, istoria, muzica bisericeasca si tipicul bisericesc.

In acelasi an, Parintele Serafim a predat si un curs despre „Cum sa traim dupa conceptia ortodoxa“. O versiune mai extinsa a „Cursului de supravietuire” din 1975, acesta presupunea teste si lucrari. Primul indemn de a preda acest curs a venit in august 1981, cand un seminarist de la Jordanville, in varsta de 18 ani, a vizitat manastirea insotit de parintii sai. Parintii, care erau prieteni ai Fratiei de multa vreme, erau ingrijorati de viitorul fiului lor. Asemenea multor tineri de varsta lui, crescuti in societatea noastra moderna fragmentata, seminaristul era incapabil de a-si exprima si de a-si infrunta propriile emotii si idei si era foarte nesigur pe sine. Parintele Serafim nota:
„Nu vrea sa faca nimic altceva, decat sa se pregateasca pentru slujirea in Biserica; dar in acelasi timp este destul de speriat de depresia ce l-a afectat anul trecut la Jordanville (si care a tinut cateva luni), bazata pe inactivitate, pe neputinta de a aplica ceea ce citeste in cartile duhovnicesti la realitatea vietii sale etc. In momentul de fata este intr-o stare de «lehamite» si se teme (iar noi ii dam dreptate) ca fara o supraveghere stricta isi va pierde tot interesul pentru slujirea Bisericii”[10].

Afland aceste lucruri de la acel seminarist si de la parintii lui, parintii de la Platina avura o idee: sa-l lase sa stea la manastire si-si faca studiile acolo, sub indrumarea si calauzirea Parintelui Serafim. Dupa ce s-a rugat pentru aceasta si a primit Sfanta Impartasanie a doua zi, tanarul a acceptat propunerea. Parintele Serafim i-a scris Episcopului Lavru din Jordanville, intrebandu-l daca mai poate sa-si ia diploma de absolvire a seminarului in aceste conditii.

„Din cate stim noi despre el in ultimii ani“, scria Parintele Serafim, „pare a fi un baiat foarte inzestrat si motivat, care ar putea cu usurinta sa indeplineasca munca necesara; iar sub o supraveghere stricta, credem ca si problemele lui emotionale (legate probabil de imaturitate) se pot rezolva” [11].
Dupa unele discutii, profesorii de la Jordanville au acceptat propunerea Parintelui Serafim.

Curand, un alt seminarist de 18 ani de la Jordanville, George, a venit si el manastirea Platina ca sa-si faca studiile aici. George provenea dintr-un mediu protestant si era din Redding. Fusese botezat chiar de catre Parintele Serafim. Familia lui facuse cunostinta cu Ortodoxia de la barbatul intalnit de Parintele Gherman la libraria din Redding.

Cu prilejul pelerinajului de vara din anul 1981, inca un tanar a venit sa stea la manastire: era un student pe nume Grigorie, care facea parte din asociatia ortodoxa de la Universitatea California din Santa Cruz. (In apartamentul lui Grigorie statuse Parintele Serafim cand fusese la Santa Cruz, in luna mai a aceluiasi an.) Grigorie, un tanar serios, cu ochi albastri stralucitori si o claie de par roscat, se convertise recent la Ortodoxie de la Anglicanism si de la ceea ce numea acum „harismanie“. Jinduise totdeauna dupa o viata de jertfelnicie si de apropiere de natura, iar cand a dat de Ortodoxie a indragit ideea retragerii monahale in pustie. La colegiu ducea cu el Thebaida Nordului pretutindeni ca pe un manual de scoala. Cand a venit la manastire, in august, hotarat sa ramana, parintii au observat ca se ingrijea mereu de ceilalti si era foarte saritor, si de atunci au stiut ca dorinta lui pentru nevointa pustniceasca era una adevarata, nu doar o fuga egoista de lume. Grigorie avea si o minte nespus de agera. Era limpede ca aveau de a face cu inca un suflet tanar, gata de a fi umplut, de a primi o formatie ortodoxa. Grigorie a fost imbracat ca frate si a inceput noul an scolar la cursul Parintelui Serafim, „Cum sa traim dupa conceptia ortodoxa“.

La curs au participat in total sapte oameni, atat frati de manastire, cat si studenti mireni, dar au mai fost si alti tineri si tinere care veneau cu regularitate la prelegeri in week-end. In noua luni de zile s-a parcurs un material imens. Parintele Serafim a dedicat destul de mult timp teologiei dogmatice si istoriei Bisericii, familiarizandu-si studentii cu viata si gandirea unui mare numar de Sfinti Parinti. In acelasi timp le-a predat mult din ceea ce ar fi invatat in mod normal in universitati, insa cu o perspectiva foarte clara, care dadea sens intregului. Intre personalitatile discutate la curs s-au numarat ganditori religiosi precum Gioachino da Fiore, Martin Luther, Teilhard de Chardin; filosofii occidentali: Toma d’Aquino, Kant, Voltaire, Hegel, Marx, Rousseau si Proudhon; oameni de stiinta precum Copernic, Kepler, Lamarck, Lyell, Darwin si Haeckel; personalitati literare ca Homer, Dante, Milton, Samuel Richardson, Oliver Goldsmith, Henry Fielding, Daniel Defoe, Jonathan Swift, Jane Austin, Diderot, Byron, Puskin, Leontiev, Tolstoi, Cehov, Gogol, Poe, Dickens si Wordsworth; precum si politicieni si ganditori ca Iulian Apostatul, Oliver Cromwell, Boris Godunov, Petru I, Nicolae I (Ţarul favorit al Parintelui Serafim), Weishaupt, Babeuf, Bakunin, Fourier, Burke, Pobedonostev, Owen, Napoleon, Hitler, Donoso Cortes, Saint-Simon, Metternich si de Maistre. Parintele Serafim a discutat si despre operele multor pictori si sculptori, din antichitate pana la ultramoderni. A vorbit si despre muzica Renasterii, Barocului, Clasicismului si Romantismului, ca si despre noile canoane muzicale ce au urmat dupa aceea; pana si fenomenul contemporan Beatles a fost examinat dintr-o perspectiva ortodoxa.

Studentii Parintelui Serafim nici nu-si dadeau seama cat sunt de norocosi. Acesta era, de departe, cel mai profund curs pe care l-a sustinut vreodata Parintele Serafim si, din pacate, nu avea sa mai traiasca pentru a sustine un altul. Asa cum prea bine stia el insusi, o educatie atat de vasta asupra cunostintelor si experientei mondiale, intemeiata pe principii ortodoxe, a disparut practic in vremea noastra.

Pe langa cursul despre „Conceptia ortodoxa“, Parintele Serafim mai preda un curs de gramatica, poezie si compozitie engleza, iar Parintele Gherman preda un curs de istorie si literatura bisericeasca. Studentii faceau cam douasprezece ore de curs pe saptamana. In plus, cei doi seminaristi mai aveau alte zece ore de studiu supravegheat, pentru anul doi de seminar, folosind materialele trimise de parintii si profesorii de la Jordanville.

Citirea literaturii clasice era o parte insemnata din programul de pregatire. In septembrie 1981, Parintele Serafim consemna: „Cei doi seminaristi ai nostri si-au inceput studiile «pre-teologice». Theofil isi da seama in sfarsit de importanta unei educatii nereligioase ca pregatire pentru teologie (in momentul de fata il citeste pe Platon); iar – , dupa ce a citit doua piese de Puskin, a descoperit ca elementul lipsa din educatia lui era tocmai literatura lumeasca! Sindromul «saltului direct in teologie» pare a fi pricina multora probleme, atat in plan individual, cat si in Biserica luata ca intreg“[12].

Unul dintre tinerii seminaristi era incapabil de a se concentra sa citeasca mai mult de o pagina o data sau de a retine ceea ce a citit. Pentru el, Parintele Serafim a trebuit sa-si faca timp si sa-l puna in fiecare zi sa-i citeasca cu voce tare carti interesante precum Crima si pedeapsa, urmand apoi o scurta discutie. Aceasta, consemna el, „a avut imediat rezultate pozitive atat la nivelul intelegerii, cat si al interesului”. Intr-alta parte remarca despre acest curs de lectura orala: „Chestiunea «trezirii» ortodoxe pare a tine, uneori, de lucruri simple precum acesta“[13].

Parintele Serafim a alcatuit un plan pentru al treilea, al patrulea si al cincilea an de cursuri de seminar pentru cei doi baieti de la Jordanville, ce urma sa includa toate materiile principale ce se studiau atunci la Seminarul Sfanta Treime; dar a murit chiar inainte de a incepe al treilea an de studii.

Am pomenit deja cum parintii de la Platina si-au facut timp pentru formarea sufletelor noii generatii punandu-i pe studenti sa asculte muzica clasica. Insa astazi nu numai tinerii au trebuinta de o asemenea formare: majoritatea parintilor de astazi s-au format ascultand cele mai rudimentare forme de muzica. De aceea, cu prilejul pelerinajelor Sf. Gherman, toata lumea putea sa guste din cea mai rafinata cultura crestina prin intermediul auditiilor muzicalei ale parintilor. La pelerinajul din 1979, cand Parintele Serafim a tinut un curs despre prorociile lui Daniil, le-a pus participantilor un disc cu Banchetul lui Belsatar de Handel, inspirat din cartea lui Daniil. Iar in 1981, cand a tinut cursul despre Cartea Facerii, a pus Oratoriul Creatiei de Haydn. Parintele Gherman punea alte piese muzicale, mai ales de compozitorul sau favorit, Mozart, si apoi vorbea despre ele.

Chiar si forma moderna a artei filmului era folosita de Parintele Serafim ca mijloc de formare sufleteasca. Odata, explica el: „Unii parinti spun: «Vai, lumea este atat de rea; refuz sa-mi las copiii sa mearga la filme, nu vreau sa aiba nimic de-a face cu lumea, vreau sa ramana curati». Dar oricum ar fi, acesti copii vor intra candva in lume, iar faptul ca sunt lipsiti de orice fel de dieta duşevni – adica de ceea ce hraneste partea de mijloc a sufletului – inseamna ca este foarte probabil ca ei sa ia tot ce le sta in fata, la intamplare. De aceea este mult mai bine sa alegem acele filme care cel putin nu au lucruri rele si nu provoaca inclinare spre pacat”[14].

In perioada de dupa Craciun, in anii 1980 si 1981, Parintele Gherman si Parintele Serafim au inchiriat un aparat de proiectie si au selectat cu grija pentru tineri cateva filme clasice, intre care Hamlet (dupa Shakespeare), Nicholas Nickleby, Colinda de Craciun[15] , Documentele Clubului Pickwick si Anii de scoala ai lui Tom Brown (dupa Dickens).

In ciuda celor spuse mai sus de catre Parintele Serafim despre Charles Dickens, trebuie mentionat ca in primii sai ani de ravna ortodoxa fusese si el ca tanarul aspirant la monahism de la Muntele Athos, socotind lucrarile lui Dickens drept „sentimentalism victorian“. Acum insa, dupa ani de incalzire a inimii si redobandire a inocentei prin Ortodoxie, era liber sa aprecieze Documentele Clubului Pickwick asa cum le apreciase si in adolescenta, cand statea pana tarziu in noapte si le citea pe sub plapuma. Cand a vazut si ecranizarea englezeasca a romanului cu un an inainte de a muri, s-a bucurat ca un copil, razand la umorul nevinovat al lui Dickens si plangand cand Dickens revenea la mesajul crestin.

Parintele Serafim a fost intrebat odata in legatura cu filmele care ilustreaza virtuti crestine.

„Sunt foarte multe”, a raspuns el, „dar acum nu se mai fac. Poate doar din cand in cand, dar sunt foarte rare. Filmele vechi, mai ales ecranizarile unor romane sau piese clasice, sunt adeseori foarte bine facute si au un sens. La Dickens totul este asa; este impregnat de crestinism. Nu vorbeste direct despre Hristos, dar este plin de dragoste. De pilda, in Documentele Clubului Pickwick, eroul, dl. Pickwick, este o persoana care refuza sa renunte la inocenta de a avea incredere in oameni. Pana la urma ajunge la inchisoarea datornicilor pentru ca avusese incredere in cineva. Acolo vine la el omul care il facuse sa intre in inchisoare si ii sedusese o ruda si care ajunsese acum el insusi in inchisoare. Dl. Pickwick plange pentru acel om si ii da bani ca sa-si cumpere de mancare, pentru ca omul nu avea cu ce sa-si ia hrana in inchisoarea datorni-cilor. Il vedem pe acest om, pe acest borfas care a profitat de toti, si o lacrima ne apare in ochi. In final, dl. Pickwick triumfa, tocmai pentru ca a avut incredere in oameni; si castiga pentru ca inimile oamenilor s-au schimbat.

Sunt multe filme vechi la fel ca acesta, care arata fie patimile oamenilor, fie inocenta lor sau felurite virtuti crestine. De fapt, romanele acestea din veacul al XIX-lea pe care se bazeaza filmele sunt cat se poate de aievea, de realiste. Ele ne arata cum sa traim o viata crestineasca normala, cum sa ne tinem in frau patimile care apar. Nu ne dau aceste lucruri la nivel duhovnicesc, dar prin ilustrarea lor in viata si prin faptul ca au o intelegere a vietii fundamental crestina, sunt deosebit de benefice. Nu stiu nici un film facut astazi care sa fie la fel. Poate ca pe ici pe colo se mai gaseste cate unul, insa toate au devenit asa de ciudate. […] De exemplu, Dickens te face sa te induiosezi fata de viata normala, de fiecare zi, pe cand un film recent precum E. T. te face sa te induiosezi fata de o ciudatenie care devine un fel de mantuitor.

Cred ca ar trebui sa cautam mai multe filme vechi. Pentru un grup – sa zicem un grup de la o biserica – ar fi foarte bine sa se adune la un loc si sa priveasca aceste filme vechi si ar fi bine mai ales pentru tineri“[16].

Pe langa proiectiile de filme la ocazii speciale, Parintele Serafim isi facea timp sa-i duca pe tinerii mireni aflati la manastire la spectacole de teatru clasic. Observand incercarile Parintelui Serafim de a forma tinerele suflete, Parintele Alexei Young isi aminteste: „Uneori Parintele Serafim trecea pe la noi, in drum spre Ashland (Oregon) unde ii ducea pe fratii mireni sa vada felurite piese de teatru la Festivalul Shakespeare de acolo. Odata – sunt aproape sigur ca era la inceputul verii cand a murit – i-a dus pe baieti sa vada Romeo si Julieta, dupa ce mai intai o citisera si o studiasera. Cand mi-am exprimat surpriza ca ii ducea pe tinerii studenti sa vada o astfel de piesa, mi-a raspuns: «Dar de ce nu? Sunt si ei oameni si au sentimente si pasiuni la fel ca toata lumea. Este mai bine pentru ei sa vada asemenea lucruri in mod supravegheat si controlat, decat sa se chinuie singuri».

Aceasta era in deplina concordanta cu instructiunile pe care mi le dadea ori de cate ori venea Theofil la noi peste vara. «Lasa-l sa se uite la televizor, chiar si la telenovele, daca vrea, si du-l la filme. Theofil este fascinat de lume si este mai bine sa o scoata din sistemul sau acum. Dar ai grija sa vezi totul impreuna cu el si apoi sa discutati in amanunt astfel incat sa puna lucrurile intr-un context duhovnicesc corect». Atitudinea aceasta mi s-a parut si mie plina de intelepciune. El credea ca o mica doza regulata de lumesc poate actiona asemenea unui vaccin care sa duca in cele din urma la „imunitate” fata de atractiile lumesti.

Intr-un rand m-a rugat sa-l duc pe Theofil sa vada Don Giovanni de Mozart la Opera din San Francisco, ceea ce am facut. Altadata m-a rugat sa-l duc la Doctor Faustus de Marlowe, la Ashland. Cunostea foarte bine aceste opere si chiar mi-a dat indicatii ce «lectii» se pot invata din ele, ca sa le impartasesc lui Theofil. De fiecare data imi cerea un raport amanuntit despre cum a reactionat Theofil (sau altii), daca au «prins» esentialul.

Imi amintesc si cum il incuraja Parintele Serafim pe Michael Anderson [17] sa citeasca Platon si alti filosofi, discutand totul cu el in amanunt, pe masura ce Michael isi croia drum cu multa truda prin textele cu pricina. Parintele Serafim ii arata cum toate acestea se legau de Ortodoxie si de patristica. […]. La fel era si cu muzica: destul de devreme ii spusesem ca mi se pare ca va trebui sa renuntam la Mozart etc, daca vrem sa luam in serios cresterea duhovniceasca. El mi-a raspuns: «Bietul de tine!» Parca il mai aud si astazi. Apoi mi-a explicat locul frumosului in lumea duhovniceasca si cum marea arta de orice fel lucreaza cu totalitatea firii duhovnicesti a omului. Era pentru prima data cand faceam cunostinta cu o asemenea idee. Mai tarziu am descoperit-o si eu la unii Sfinti Parinti si am impartasit-o adeseori si altora in anii urmatori. Insa pana atunci avusesem un punct de vedere cam «puritan»cu privire la aceste lucruri. […]

“Multi ani dupa ce Parintele Serafim ne-a parasit am dat peste stihul acesta (2 Tim. 1, 7) si indata m-am gandit la el, caci imi parea ca rezuma chiar conceptia lui – sau, cel putin, ceea ce am trait eu: «Ca nu au dat noua Dumnezeu duhul temerii, ci al puterii si al dragostei si al intregii-cugetari». […] in general, as zice ca oricine se deschidea fata de el – si, din nefericire, nu au fost prea multi – primea o adevarata comoara de intelepciune de la el. Insa toate acestea nu au fost prea mult pretuite inainte de a fi murit“[18].

Asemenea oricarui parinte, si Parintele Serafim suferea pentru copii aflati in grija sa. Fiecare suflet tanar pe care l-a ajutat sa se formeze, inclusiv ale celor nepomeniti in aceasta carte, avea propriile rani si cicatrice tainice. Unul dintre ei a fost un copil nedorit, crescut intr-o atmosfera lipsita de dragoste, fara tata, cu o mama dezechilibrata din punct de vedere religios; altul, chiar daca provenea dintr-o familie iubitoare, avea greutati in a se gasi pe sine pe masura ce se maturiza si nu-i mai avea pe parinti alaturi ca sa-l protejeze de durele realitati ale vietii; un alt tanar, care venea dintr-o familie dezorganizata si fusese mereu mutat cand la tata, cand la mama, avea rani inca nevindecate; iar un alt frate venise la manastire din iadul intunecat al drogurilor, crimei si magiei negre, de pe urma carora inca mai avea de suferit.

Adeseori, noaptea tarziu se intampla ca Parintele Gherman sa-l vada pe Parintele Serafim rugandu-se pentru tinerii acestia si pentru toti oamenii necajiti ce au intrat in viata sa: victime ale societatii moderne nihiliste, a carei esenta o identificase cu multi ani in urma. Baietii dormeau adanc in paturile lor, in vreme ce Parintele Serafim, in biserica rece si intunecata, luminata doar de o lumanare, se prosterna in fata Sfintei Mese. Plangand, implora pe Dumnezeu sa-i binecuvanteze, sa-i ocroteasca si sa-i tamaduiasca.

Fratii nu au stiut nimic de aceasta decat dupa ce Parintele Serafim a adormit: abia atunci si-au dat seama ce parinte adevarat avusesera in Parintele Serafim.
________________________________________
Note:
[1] Sf. Vasile cel Mare, Epistole si scrieri alese, in Nicene and Post-Nicene Fathers, vol 8, pp. LXV, LXVII-LXVIII.
[2] Pr. Damaschin, „Friends, Byzantines, Countrymen”, in The Orthodox Word, nr. 137, 1987, p. 316
[3] Sf. Teofan Zavoratul, Sto est’ duhovnaiajizn’ i kak na neye nastroitia?, Man. Sf. Panteleimon, Moscova, 1914; retiparita la Holy Trinity Monastery, Jordanville, New York, 1962; trad engl., The Spiritual Life and How to Be Attuned to It, St. Herman Brotherhood, 1995, pp. 38-3B
[4] Pr. Serafim Rose, „Forming the Soul”, in Orthodox America, nr. 19, mai 1982, p. 9.
[5] Sf. Teofan Zavoratul, op. cit., pp. 95-96
[6] Pr. Serafim Rose, „Forming the Soul”, p. 9.
[7]In „Cursul de supravietuire”, Pr. Serafim spunea: „Stim ca Staretul Macarie de la Optina (1788-1860), inainte de a deveni calugar, canta la vioara. Evident, canta piesele muzicale din acea vreme, de pe la 1810. Ce se canta pe atunci in Vest? – Paganini, Mozart, Boccherini etc.”
[8] Serafim Rose, „Living the Orthodox Worldview”, pp. 168-169
[9] Este vorba probabil de Dr. Henry Cord Meyer, care a predat germana si istoria europeana la Pomona. Meyer era mentorul academic al specialistului in istorie Kaizo Kubo, care il admira foarte mult. Este acelasi profesor mentionat si la inceputul acestei carti, care era plecat pentru un an de la Pomona cand s-a petrecut tragedia lui Kaizo.
[10] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Episcopul Lavru, 31 august 1981.
[11] Ibid
[12] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Alexei Young, 19 septembrie 1981; in Lefters from Fr. Seraphim, p. 225.
[13] Scrisoarea Pr. Serafim Rose catre Pr. Alexei Young, 4 februarie 1982; in Letters from Fr. Seraphim, p. 230.
[14] Transcriere dupa „Orthodox Survival Course”, despre filosofia apuseana, 1975.
[15] Versiunea britanica din 1951, cu Alastair Sim in rolul lui Scrooge.
[16] Raspunsuri la intrebari dupa prelegerea Parintelui Serafim Rose „Living the Orthodox Worldview”, sutinuta in cadrul pelerinajului de vara Sf. Gherman, 1982.
[17] Tatal seminaristului George, despre care s-a vorbit mai sus.
[18] Scrisoarea Pr. Alexei Young catre autor, 2 ianuarie 1991.

Ierom. Damaschin,
“Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia

15 Ianuarie 2016

Vizualizari: 538

Voteaza:

Lucrarile parintelui Serafim Rose 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

parintele serafim rose

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE