Lupta cu Dumnezeu - pomenirea mortii

Lupta cu Dumnezeu - pomenirea mortii Mareste imaginea.

Pe măsură ce creşte, şi pe măsură ce trăieşte fel de fel de întâmplări, dezvoltându-i-se şi capacitatea raţională, omul începe îndeobşte să înfrunte diverse probleme şi greutăţi, atât personale, cât şi sociale, şi aşa ajunge să se „lupte" cu Dumnezeu. Nu poate înţelege „raţional" felul în care Dumnezeu lucrează în viaţa lui şi în istorie, adică, ţinând seama de libertatea omului, pe care Dumnezeu nu poate să o încalce.

Problema vine din faptul că există o mare deosebire între zidit şi nezidit. Cel nezidit, Dumnezeu, nu are început, nici stricăciune, nici sfârşit, în vreme ce tot ceea ce este zidit are şi început, şi stricăciune, şi sfârşit. Dumnezeu, Cel fără de început, Cel fără de moarte, Cel nezidit, este de neînţeles pentru omul cel zidit şi muritor, creat în timp.

Numai în Hristos s-au unit într-un singur ipostas neziditul şi ziditul. Mai mult, există diferenţă între esenţa lui Dumnezeu, care este de neîmpărtăşit omului - şi energia-lucratea Lui, de care omul se împărtăşeşte. Apostolul Pavel vesteşte: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercate judecăţile Lui, şi neurmate căile Lui! Că cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine s'a făcut Lui sfetnic?" (Romani 11:33-34).

Această necunoaştere a căilor lui Dumnezeu de către om naşte problema „teodiceei", a dreptăţii lui Dumnezeu, ca şi a „luptei" omului cu Dumnezeu. Această dureroasă şi paradoxală luptă a omului cu Dumnezeu este înfăţişată deosebit de grăitor în Cartea lui Iov.

O astfel de luptă s-a dus şi în sufletul Stareţului Sofronie pe când se afla la vârsta adolescenţei, luptă pe care o descrie foarte viu. Se ştie că încă de la o vârstă destul de mică, între opt şi zece ani, copiii încep să se gândească şi să fie frământaţi de aşa-numitele întrebări existenţiale, legate de viaţă şi de moarte, de sensul existenţei, de caracterul vremelnic al vieţii biologice. Atunci dobândesc simţământul că din moarte nu te mai poţi întoarce, fapt care le provoacă o puternică nelinişte. După cum se poate vedea, la Stareţ acest lucru s-a petrecut într-un mod şi mai intens. Pe măsură ce se maturiza, rugăciunea sa către Dumnezeul Cel Viu dobândea un alt caracter: „Din ce în ce mă reîntorceam la cugetarea celor nesfârşite, cele ce pururea fiinţează"'. Aceasta se întâmpla mai cu seamă în convorbirile cu fratele său mai tânăr, Nicolae.

Intrebările existenţiale s-au adâncit odată cu tragicele evenimente ale acelei epoci, căci omenirea era zguduită de durerea Primului Război Mondial. Stareţul nu se putea împăca cu lipsa de sens a morţii atâtor milioane de oameni nevinovaţi. Se gândea că el însuşi s-ar fi putut afla în rândurile lor, ucigând oameni necunoscuţi, şi, tot astfel, şi ei ar fi căutat să termine cu el cât mai repede. Odată cu acest simţământ i s-au născut întrebări cum ar fi:

„Unde se află sensul venirii noastre în această lume? Iar eu... de ce m'am născut? Abia dacă începeam să mă conştientizez ca om: lăuntric se aprinsese în mine focul bunelor doriri, căutarea desăvârşirii caracteristică tinereţelor, avânturi către lumina cunoaşterii atotcuprinzătoare. Şi toate acestea să le părăsesc? Şi în ce chip! Pentru cine şi pentru ce? In numele căror valori? "

Astfel de întrebări l-au condus la simţământul morţii, la sensul existenţei, şi aceasta cu o mare intensitate. Mai târziu şi-a dat seama că parcursul său nu era evoluţia firească de la copilărie la adolescenţă a majorităţii oamenilor, ci era harisma pomenirii morţii pe care i-o dăruise Dumnezeu. Această harismă a pomenirii morţii l-a însoţit mai apoi întreaga viaţă. Pe atunci însă nu cunoştea nimic despre ea.

Intrebarea era necruţătoare: „Vecinie oare sânt eu, precum şi tot omul, sau toţi ne ducem în întunerecul nefiinţei?"

Insă această întrebare nu era nici frământare intelectuală, nici analiză raţională, ci era „ceva" ce-i ardea inima: „întrebarea - până atunci doar o liniştită contemplare a minţii - devenise asemenea unei masse amorfe de metal topit". In adâncul inimii sale s-a sălăşluit „un simţământ ciudat", care nu semăna cu nimic dinainte: „al deşertăciunii tuturor agonisirilor pe Pământ"?

In primul capitol al cărţii Vom vedea pe Dumnezeu precum este, intitulat „Harul pomenirii morţii", Stareţul însuşi descrie amănunţit starea prin care trecea în acea vreme, stare care l-a pregătit pentru marile experienţe de mai târziu. Işi aminteşte cu recunoştinţă de această perioadă: „O, înfricoşatele acele binecuvântate vremi! Nimănui îi stă în putere a păşi de bunăvoie pe calea unor astfel de încercări. "

Deşi în afară era liniştit şi ducea o viaţă obişnuită, în adâncul fiinţei sale era frământat de toate aceste probleme existenţiale. Mai mult, în timp ce Primul Război Mondial continua, cu tulburătoare catastrofe şi consecinţe sociale şi mondiale, atenţia îi era atrasă către propria-i „prăbuşire lăuntrică". Intrebările se năşteau una dintr-alta: „Dacă eu mor cu adevărat, cu alte cuvinte, dacă mă afund în nimicnicie, atunci şi toţi ceilalţi, semenii mei, aşijderea dispar fără de urmă. Aşadar - totul este deşertăciune; adevărata viaţă nu ne este dată. Toate evenimentele mondiale nu sânt mai mult decât o scârbavnică bătaie de joc asupra omului".

Sensul şi trăirea morţii au depăşit hotarele propriei sale vieţi -acel „unul mai puţin" dobândind dimensiuni universale şi theologice. Având această pomenire a morţii, trăia simţământul că înlăuntrul său au murit toate, şi oamenii, şi pământul, totul - până şi acest Dumnezeu, „Făcătorul lumii". Toate se prăvăleau în „întunericul uitării". Stareţul mărturiseşte: „Duhul ce mă stăpânea mă rupea de la Pământ şi mă aflam aruncat într-un tărâm întunecat unde vreme nu mai este".

Această „vecinică uitare, ca stingere a luminii conştiinţei" îl afunda în groază şi-l zdrobea. „Viziunea hăului fără fund" era pururea prezentă. Vedea cu ochii pământul, însă, precum scrie, „în duh eram purtat deasupra unei prăpăstii fără fund". Puţin mai târziu s-a adăugat şi un alt „fenomen": „înaintea gândului meu se înălţase o stavilă pe care o simţeam ca pe un perete gros, de plumb. Nici o rază de lumină - de lumină a minţii, nu fizică, precum şi peretele era nematerialnic - nu străbătea prin el. Indelungă vreme a stat el înaintea mea, covârşindu-mă".

Se vedea pe sine murind, dar laolaltă cu el murea întreaga lume, şi însuşi Dumnezeu. Aceasta l-a adus la simţirea faptului că „omul este în sine, într-un anume sens, centrul întregii zidiri. Şi, bineînţeles, în ochii lui Dumnezeu el este mai de preţ decât toate celelalte zidiri".

In această perioadă a vieţii sale, Stareţul nu ştia ce înseamnă marea harismă a pomenirii morţii pe care o trăia, conştientizând-o abia mai târziu, când a citit scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii; însă tocmai această neştiinţă l-a ajutat să păstreze dumnezeiescul dar, pomenirea morţii, fără a cădea în cumplitul păcat al slavei deşarte.

Această stare lăuntrică îl ducea uneori către o mare ispită: „M'am ispitit nu o dată de gânduri cumplite: mânia împotriva Celui ce m'a zidit". Fiindu-i cu neputinţă să înţeleagă toate cele ce se petreceau înlăuntrul său, se întorcea împotriva lui Dumnezeu, pe Care Il socotea „Stăpânilor Vrăjmaş". In sinea lui a crescut un răzvrăt „în numele tuturor celor batjocoriţi de darul inutil al vieţii, şi îmi părea rău că nu aveam o asemenea sabie cu care să pot spinteca blestematul pământ (cf. Fac. 3:17), şi astfel să pun capăt acestui nesuferit absurd... ".

Cugetând la toată această stare existenţială, Stareţul scrie:
„De ce oare, pentru a zidi fii lui Dumnezeu dintru nimic, a fost nevoie de acest proces complex al naşterii duhului nostru intr'un trup alcătuit din stihiile pământului? Cum este cu putinţă a înjuga duhul, asemănarea Absolutului, cu pământul? Duhul nostru se strâmtorează în aceste chingi: el este nemuritor prin firea lui, trupul nostru însă este supus stricăciunii şi morţii. De unde - lupta încordată: duhul tânjeşte către Dumnezeu; el voieşte şi trupul să şi-l vadă nestricăcios, în stare a-i urma înălţarea, trupul însă trage în jos, către pământul din care a fost luat, şi împărtăşeşte duhului propria-i moarte".

Nu putea înţelege nimic din cele ce trăia; epuizat de aceste conflicte necontenite şi contradicţii nelimpezite, încerca să se pună pe sine însuşi în locul Făcătorului, întrebându-se: „Cum oare aş fi făcut eu lumea? Inchizându-mă în întuneric şi în linişte, mi-am concentrat gândul spre această sarcină".

Pomenirea morţii îi era pururea prezentă, luând pricină şi din tragedia existenţei omeneşti din perioada războiului Rusiei cu Germania care se apropia de sfârşit, dar şi a războiului civil din Rusia. Descrierea unei astfel de scene de trăire a pomenirii morţii este cutremurătoare. Cum stătea la masă şi citea, sprijinindu-şi capul în mână, dintr-odată şi-a simţit în mână ţeasta, şi privind-o cu gândul din afară, s-a întrebat: „Am o viaţă întreagă înaintea mea; patruzeci de ani, şi poate chiar mai mult, plini de energie... Şi ce, dar? Dintr'o dată mi-a venit un răspuns la care nu m'am gândit: Şi dacă o mie de ani..., şi după aceea ce? Şi mia de anis'a sfârşit în conştiinţa mea înainte de a şefi formulat gândul".

Această pomenire a morţii unită cu veşnicia avea multe moduri de manifestare. îi vedea pe oameni „sub stăpânirea morţii, murind" şi îi compătimea. Nu-şi dorea slavă de la acei „morţi", nici stăpânire asupra lor, şi nici nu aştepta dragostea lor. Dispreţuia bogăţia materială, şi nici pe cea intelectuală nu punea preţ. Nu-şi dorea o viaţă de fericire. Stareţul scrie: „Duhul meu dorea după vecinicie, şi vecinicia, aşa cum aveam să înţeleg mai târziu, stătea înaintea mea, în chip lucrător renăscându-mă. Eram orb, fără înţelegere. Ea, vecinicia, bătea la uşa sufletului meu care, de frică, se închidea întru sine (cf. Apoc. 3:18-20)".

Insă această durere a pomenirii morţii, pe care o trăia la o foarte înaltă măsură, nu ajungea până la „inima adâncă" în care, „dincolo de toate paroxismele deznădăjduirii" din afară, rămânea nădejdea că „Atotputernicul nu poate fi altcumva decât bun".

In acelaşi timp, pomenirea morţii şi lupta cu Dumnezeu îl păstrau „ţintuit între forma vremelnică a fiinţării şi vecinicie", pe aceasta din urmă trăind-oîn latura ei negativă. Şi toată această stare, împreună cu nădejdea ce „dăinuia" „undeva în duh", l-a călăuzit către rugăciune.

Starea pe care o trăia îi provoca o durere de nerăbdat, pe care însă Stareţul o numea „sfântă"; un foc nevăzut îl mistuia, dar înlă-untrul său se înfiripa „o nedesluşită nădejde, care a biruit frica de a păşi pe calea dureroasă". Durerea inimii îi răpea uneori inima „întru bucurie" şi, precum scrie, „mă minunam cum mi-a făurit Dumnezeu firea în stare a purta suferinţe prin care mi se descopereau până atunci necunoscu te adâncuri ale rugăciunii". In unele clipe, cu durere şi cu glas liniştit, Il slăvea pe Dumnezeu; atunci, după cum mărturiseşte, „rugăciunea mă purta dincolo de cămara lumii, strâmtă ca a unei temniţe, iar duhul meu trăia libertatea neţărmuririi Dumnezeului meu".

La început, aceste stări intense l-au condus treptat către misticismul oriental, în care credea că află răspuns la întrebările existenţiale. Mai târziei, după cum vom vedea, a socotit această întoarcere către misticismul oriental drept o mare cădere a sa, o „sinucidere duhovnicească". După descoperirea lui Dumnezeu, a fost călăuzit la marea pocăinţă şi la înflăcărată căutare a lui Dumnezeu şi, în cele din urmă, la vederea Luminii nezidite. Povesteşte că se ruga cu „o rugăciune înflăcărată" şi aievea, şi în somn, „Dumnezeului Celui Necunoscut sau, mai bine zis, Celui Uitat". Ajunsese la o deplină epuizare când, cu totul pe neaşteptate, „ca şi un ac subţire a străpuns grosimea peretelui de plumb, şi ca printr'un canal subţire cât un fir de păr a pătruns o rază de lumină".

Acest parcurs duhovnicesc îl vom vedea în capitolele următoare.

IPS Ierotheos

Stiu un om intru Hristos
Staretul Sofronie isihastul si theologul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Stiu un om intru Hristos"

25 Iulie 2016

Vizualizari: 1651

Voteaza:

Lupta cu Dumnezeu - pomenirea mortii 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE