Mantuirea

Mantuirea Mareste imaginea.

Mantuirea1

“Iubitii mei fii,

Din Sfanta Evanghelie stim cu totii cele despre Lazar cel a patra zi inviat.

Lazar avea doua surori, pe Marta si pe Maria. Odata L-au chemat pe Domnul spre gazduire si, intr-adevar, Domnul a ajuns la casa lor. Marta se straduia foarte mult, cum sa pregateasca cele pentru ospat. Maria, cealalta sora, s-a asezat la picioarele lui Iisus si asculta dumnezeiasca invatatura. Marta a cerut ajutorul Mariei, rugandu-L pe Domnul sa-i ingaduie acesteia sa se ridice de la picioarele Lui. Atunci, spre a o intelepti pe Marta ca sa aiba masura in grija pentru cele ale traiului de zi cu zi, Domnul i-a spus: Marto, Marto, te ingrijesti si pentru multe te silesti; dar un singur lucru trebuie: caci Maria partea cea buna si-a luat, care nu se va lua de la ea (Luca 10, 41).

Acest cuvant al lui Hristos este valabil pentru noi toti, astfel incat grija pentru nevoile acestei vieti sa fie cu masura, pe cat este de trebuinta spre slujirea noastra. Acel singur lucru este cel de pret, fiind – dupa invatatura crestina – grija de a placea lui Dumnezeu, grija pentru mantuirea sufletului nostru nemuritor.

Marta se ingrijea cum sa-L multumeasca pe Domnul in cele materiale. Maria – mai inteleapta, mai cuminte – s-a gandit ca este prilejul sa asculte cuvintele dumnezeiesti: „Pana cand Il vom avea pe Domnul pe pamant?”. Astfel, a sezut aproape de El, iar Domnul a spus ca nu-i va fi luata aceasta binecuvantare de a asculta cu luare aminte cuvintele dumnezeiesti si de a se bucura de vederea lui Hristos si de contemplarea invataturii Sale.

Si noi ne ingrijim de cele trebuincioase – lucru inevitabil in viata noastra – si nu putem trai fara grija de lucrurile materiale, caci suntem atat materiali, cat si sufletesti. Trupul are nevoie de hrana, de imbracaminte si celelalte. Insa, mai presus de toate, sufletul nostru nemuritor are nevoie de mantuire, de singurul lucru care trebuie. Grija absoluta, grija exclusiva trebuie sa fie cum sa ne curatim sufletul, cum sa ne imprietenim cu Dumnezeu, cum sa adaptam sufletul nostru la voia lui Dumnezeu, spre a nu ne osandi.

Mantuirea sufletului nostru nu-i o joaca! Nu ne putem juca cu viata cea fara de moarte, caci stim foarte bine ca suntem muritori, suntem vremelnici, suntem straini, suntem grabnic trecatori. Suntem pur si simplu gazduiti pentru o vreme pe pamant si intr-o buna zi fiecare dintre noi isi va lua ramas bun de la aceasta gazduire, plecand la „ale sale”. „Ale sale” sunt cele dintru care „a iesit”: Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant – zice Scriptura -, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Facerea 2, 7).

Fiinta vie a omului, sufletul sau este creatia lui Dumnezeu prin suflarea Sa, prin lucrarea Sa, si se va intoarce acolo de unde „a iesit”.
Pentru aceasta, atunci cand nu avem mangaiere dumnezeiasca simtim inlauntrul nostru gol, caci sufletul nu-si afla odihna in nimic, de vreme ce toate lucrurile materiale sunt straine firii sale. Insa, cand sufletul omului se imprieteneste cu Dumnezeu prin rugaciune si viata virtuoasa, atunci se bucura, simte siguranta, Il simte pe Dumnezeu inlauntrul sau.

Problema vietii vesnice nu trebuie tratata superficial, caci peste cateva clipe plecam din aceasta viata, ne vom afla definitiv in fata vesniciei. Este de joaca faptul ca ne vom confrunta cu infricosatoarea moarte? Ca vom avea de infruntat demonii? Ca vom avea de privit „cazierul” nostru in care sunt infatisate limpede, in toate amanuntele, toate pacatele noastre? Ca avem in noi aceasta pacatosenie, despre care nu cunoastem nici macar cata este? Este de joaca faptul ca vom avea de infruntat vamile in urcusul nostru catre Judecatorul? Cum Il vom privi in ochi pe Domnul? Avem indrazneala? Ne incurajeaza constiinta noastra? Ne da curaj si incredintare? Nu. Eu sunt cel dintai care nu le are pe acestea!

Nu-L vom putea privi pe Domnul in ochi. Ne vom pleca ochii rusinati, caci n-am facut voia Lui. Am intinat haina cea alba pe care am primit-o la Sfantul Botez. Am spalat-o oare prin lacrimi? Am varsat lacrimi de pocainta, ne-am schimbat viata, am trait in curatie? Nicidecum. Zicem ca ceva o sa facem, dar cadem iarasi in mocirla.
Va trebui sa punem toata puterea sufletului nostru in a cugeta: „Ce se intampla? Ce este cu mantuirea? Ce-i cu sufletul meu? Sufletul meu este nemuritor si este posibil sa plec de aici din clipa in clipa. Ce va fi dupa aceea? Urmeaza judecata. Care va fi apoi hotararea lui Dumnezeu? Voi merge la lumina sau la intuneric? Vesnic cu Dumnezeu, sau vesnic cu diavolul? In cateva clipite se hotaraste daca merg in Rai sau in iad!”.

Acum traim, dar, daca se intampla ceva si plecam pe neasteptate, ne vom confrunta cu toate aceste lucruri. S-a terminat. Nu mai exista nimic care sa poata schimba cursul evenimentelor; sunt „standard”. Le vom vedea pe toate desfasurandu-se inaintea noastra, si moartea, si judecata Cu cata indiferenta tratam aceste lucruri!
Pacatuim, suntem nepasatori, neglijenti cu rugaciunea noastra, cu poruncile lui Dumnezeu, nu ne indreptam constiinta, viata, cu toate ca stim ca peste putin timp s-ar putea sa murim. Si toate acestea pe care le-am facut aici, jos, in lume – fie bogatie, fie familie, sau diplome, ori slave si cinstiri – toate vor disparea: „Venind deci moartea, toate acestea se mistuie” (tropar din slujba inmormantarii).

Omul este inselat de catre diavol. Dracul ii prezinta un ecran cu diferite filme, iar omul isi atinteste privirea asupra lor. Sub picioarele sale se casca timpul. Doua ganganii, una neagra si una alba, care sunt noaptea si ziua, ii fura terenul. Omul vede un film in fata sa, iar terenul de sub picioarele sale – care este timpul – fuge. Si, intr-o clipa, asa cum se afla el vrajit de ceea ce-i infatiseaza lumea si de cele cu care s-a incurcat, deodata se prabuseste ca un castel de carti de joc si, ingrozit, spune:
“Cum am ajuns aici, jos? Cum mi-a fugit pamantul de sub picioare?”.

Si nu se mai sprijina pe nimic, cu nimic.

Un om pacatos, care nici macar nu s-a gandit la Dumnezeu, atunci cand a ajuns la apusul vietii sale, la cele mai de pe urma ale lui, s-a nelinistit si L-a cautat, in ultimele lui rasuflari, pe Dumnezeu. Ingerul i-a spus: „Cand soarele lumina in mijlocul boltii, tu unde erai? Pe unde pasteai? Acum, cand soarele a apus, acum ti-ai amintit de Dumnezeu? Atatia ani de zile unde ai fost?”.

Aceasta este valabil si pentru fiecare dintre noi, atunci cand nu ne ingrijim de sufletul nostru si de Dumnezeu.

Pentru aceasta trebuie sa ne ingrijim de sufletul nostru, de singurul lucru care trebuie. Sa ne ingrijim necontenit cum sa ne curatim inima, cum sa ne curatim mintea, trupul, cum sa scapam constiinta noastra de legaturile nevazute ale pacatului. Si atunci, cu harul lui Dumnezeu, vom dobandi acel singur lucru care trebuie si, prin moarte, vom trece la Cer.

Pe omul care va primi asupra sa aceasta grija sfanta a mantuirii sufletului, a imprietenirii cu Dumnezeu, nu-l vei vedea distrandu-se pe la diferite intalniri sau ingrijindu-se de multe lucruri. Nu. Il vei vedea atent la toate ale sale, intelept, serios, ganditor, masurandu-si fiece pacat pe care ar fi in primejdie sa-l savarseasca.
Noi, insa – iar cel dintai sunt eu -, suntem vaditi de faptele noastre cat anume avem in vedere acel singur lucru care trebuie, cat credem in Dumnezeu, cat credem in vesnicia sufletului si a Imparatiei lui Dumnezeu.

Trebuie sa cugetam la acestea foarte serios si sa ne gandim: “Sunt suflet nemuritor, am constiinta, am Dumnezeu; merg la judecata, urmeaza – in cateva clipe -o hotarare vesnica. Ce vrea Dumnezeu de la mine? Sa ma indrept, sa ma pocaiesc, sa curm pacatul, sa ma spovedesc, sa-mi plang pacatele, sa-mi trasez un drum nou, drept, luminos, bun, sa nu privesc nici la stanga, nici la dreapta, ci direct spre Cer. Si, daca va veni moartea, nu ma va tulbura”.

Scriptura spune: Gatitu-m-am si nu m-am tulburat.

Cand cineva este pregatit, nu se tulbura. Cine se tulbura? Cel care este nepregatit.

Nu stiu daca ati vazut vreun om pe moarte: cum striga, cum ii vede pe ingeri, pe demoni, pe Arhanghelul Mihail cu sabia; cum isi roteste privirea, cum bea „paharul amaraciunii”! Toate la care se face referinta in slujba inmormantarii, dar si in invataturile Parintilor, sunt mai mult decat adevarate. Pentru fiecare om, si in special pentru fiecare crestin va urma acest lucru. Noi am vazut multe, am vazut multe morti si semnam, adeverim cu sangele inimii noastre ca este adevarat.

Asadar, sa ne ingrijim mai inainte de a sosi acest ceas, inainte de a veni moartea, inainte de a-i vedea pe demoni inconjurand patul, vrand sa ne rapeasca sufletul si sa ne duca in iad. Atunci ingerii cei buni, fratii nostri mai mari, aceste fapturi sfinte, se ingrijesc si se straduiesc sa ne scape sufletul din mainile dracilor. Atat de mare este iubirea acestor frati ai nostri sfinti si a ingerului pazitor al sufletului nostru!

Pentru aceasta si trebuie sa-l rugam pe ingerul pazitor al sufletului nostru sa ne ajute si sa ne ocroteasca. Cand noi ne rugam, si el se roaga impreuna cu noi. Cand noi pacatuim, el sta si plange. O sa va povestesc acum o foarte frumoasa istorisire de la Sfintii Parinti.

Un ascet sfant se pogora sa mearga in cetate, sa vada pe episcop pentru o oarecare problema a schitului. Acolo a vazut un tanar, langa o casa, plangand si tanguindu-se. Prin darul sau stravazator a inteles, deschizandu-i-se ochii sufletului, ca cel care plange nu este un om, ci un inger al lui Dumnezeu. S-a apropiat de el si i-a zis:

– Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi cine esti?

Si ingerul a raspuns:

– Eu nu sunt om, robule al lui Dumnezeu; sunt ingerul pazitor al unui suflet care se afla in aceasta casa si acum desfraneaza, iar eu stau afara, caci nu pot intra in aceasta necuratie si mizerie. De aceea stau afara si plang, rugandu-L pe Dumnezeu sa-l lumineze, sa se pocaiasca si sa nu mai continue pacatul.

Ingerul plangea pentru ca omul isi vanduse sufletul nemuritor diavolului, pentru un blid de linte, precum zice Scriptura.

Trebuie ca noi toti – iar eu, cel dintai – sa ne gandim serios la acestea si sa nu fim pacaliti de diavol si de pacat. Trebuie sa ne ingrijim de sufletul nostru nemuritor, sa ne indreptam, sa fim atenti, caci stim foarte bine ca diavolii, care ne provoaca si ne imping la pacat, in acelasi timp urmaresc caderile noastre si le insemneaza cu toate amanuntele legate de timp, de persoana si de lucru. Nu este inchipuire, nu este minciuna, nu este o joaca faptul ca vom avea de infruntat infricosatoarea moarte!

Nu stim ce va aduce ziua de maine. S-ar putea sa ne aflam la judecata lui Dumnezeu, si atunci ne vom lovi degeaba capul, caci nu mai exista iertare si indreptare. Acum insa avem ca binecuvantare a lui Dumnezeu faptul ca traim, ca n-am plecat din aceasta viata si avem „dreptul” de a ne pocai, de a indrepta cazierul, de a ne lumina viata. Sa multumim lui Dumnezeu ca respiram, iar fiecare respiratie poate fi un cuvant de pocainta. Acum, astazi, cand respiram, cand avem timp, cand umblam, cand n-a venit inca moartea, sa ne indreptam. Mai intai eu sa ma indrept, iar apoi sa urmati si voi. Si toti impreuna, indreptandu-se fiecare pe sine, sa dobandim viata cea vesnica.

Nu avem nimic in stapanirea noastra: nici pe noi insine nu suntem stapani, nici peste sotia noastra, nici peste copiii nostri, nici peste avutie, nici peste sanatate, nimic.

Toate sunt nesigure, toate atarna de un fir, caci putem sa le pierdem pe toate si apoi – moartea. Stii unde o sa mergi? Nu! Cunosti drumul? Nu! Cine te va conduce acolo unde vei merge? De vreme ce singur Dumnezeu te va calauzi, cauta „sa te pui bine” cu El, caci altfel altcineva te va conduce in cele infricosatoare ale iadului, acolo unde nu se mai poate indrepta nimic.

Cati nu mergeau pe drum si, de la un accident, au ramas pe loc? In cateva clipe, asa cum se afla cantand, l-a lovit altul cu masina si a ramas pe loc. A plecat la judecata lui Dumnezeu cu cantecul in gura. Acesta este omul! Inima lui functioneaza ca un ceas: s-a stricat arcul ceasului, acesta inceteaza sa functioneze. Au contenit bataile inimii omului, s-a sfarsit totul. Pentru aceasta a spus Scriptura: Tot omul se vadeste intru minciuna (Romani 3, 4).

Nu pentru ca spune minciuni, ci pentru ca este ca o minciuna: acum pare mare si insemnat, si intr-o clipa se prabuseste mort.

Pentru toate acestea trebuie sa ne ingrijim cum sa fim placuti lui Dumnezeu. Dumnezeu priveste sufletul, nu cele din afara. In timp ce avem nevoie de pocainta, lacrimi, tanguiri, noi cutreieram ici si colo, petrecem, dansam, ne „prelucram” pentru a deveni altfel decat ne-a facut Dumnezeu. Noi insa trebuie sa ne infrumusetam sufletul cu virtuti, iar nu cele din afara – transformandu-ne infatisarea, schimbandu-i frumusetea fireasca. Cu cat prefacem mai mult exteriorul nostru, cu atata ne uratim sufletul.
Ne-am spovedit vreodata pentru faptul ca ne-am imbracat provocator, smintind un suflet nemuritor? Nicidecum! Ne-am pus problema ca am smintit un om prin viata noastra neatenta? Ne-am spovedit ca am fi putut sa facem un bine si nu l-am facut? Nu! Si acesta este un pacat. Pentru toate ne va cere socoteala Dumnezeu, caci nimic nu ramane neobservat. Facem o greseala, iar „calculatorul” lui Dumnezeu indata memoreaza responsabilitatea. Invers, atunci cand ne pocaim, „calculatorul” sterge datoria. Dumnezeu o face automat! Caci este duh, prezent pretutindeni, si nu are nici o greutate in a insemna intr-o clipa si cel mai subtil gand al tuturor miliardelor de oameni, inscriind in cazier si responsabilitatea fiecaruia.

Cerul, Imparatia lui Dumnezeu, viata vesnica este deschisa. Din clipa in care Hristos Si-a dat duhul pe Cruce, Raiul s-a deschis larg. Pana atunci usa Cerului, a Raiului, a Ierusalimului celui de sus era inchisa. Întinzandu-Si preacuratele Sale maini, desfacandu-Si bratele pe Cruce, Hristos al nostru a imbratisat intreg neamul omenesc, pentru a-i darui viata vesnica.

Stiti ce inseamna viata vesnica? Viata langa Dumnezeu. Sunt de nepovestit bogatia si fericirea, de negandit pentru mintea omului. Ne-au spus multe oamenii care s-au suit la Cer si s-au intors. Insa cea mai puternica marturie, cea a preasfantului Apostol Pavel, care s-a suit pana la cerul al treilea, arata ca Dumnezeu a pregatit atatea bunatati, cate mintea omului nu poate cuprinde: Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9).

O astfel de viata il asteapta pe om, pe care mintea nu o cuprinde si a carei fericire inima nu a simtit-o. Prin urmare, mult pretuieste osteneala.

Nu sunt vrednice patimirile vremii de acum in fata slavei viitoare, ce se va descoperi fiilor lui Dumnezeu.

Orice om care se va mantui va fi copil al lui Dumnezeu si mostenitor al Imparatiei Sale.

Noi – si eu, cel dintai – nu L-am iubit pe Hristos, caci, daca L-am fi iubit, n-am fi pacatuit. L-am uitat, dar El nu ne uita niciodata. Este Singurul Care il iubeste pe om pana la moarte, si inca moarte pe Cruce! Ne cerceteaza mereu: cand cu boala, cand cu necaz, cand cu felurite incercari.

Hristos bate la usa fiecarui om, zicand: ,,Deschide-Mi sa intru si te voi face fericit, te voi face mostenitorul Meu”.

Noi ferecam bine de tot usa, nedandu-ne seama ca Hristos bate pentru mantuire. Cat de usor iarta Dumnezeu! E de-ajuns ca omul sa-I deschida si sa se intoarca prin pocainta la El. Dumnezeu nu vrea de la om rasplata sau garantie pentru tot ceea ce i-a daruit in vesnicie. Milioane de ar fi pacatele lui, miliarde de ar fi, pentru Dumnezeu sunt nimic. Ce este o mana de nisip intr-un ocean? Un microb intr-un ocean, asa sunt toate pacatele omenirii. Nu exista pacat care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu. Prin urmare, pacatele unui singur om sunt nimic. Cand fiul se va intoarce prin pocainta in bratele Tatalui, toate se vor dezlega inaintea milostivirii lui Dumnezeu.

Asadar, de vreme ce avem o atat de nemarginita milostivire deschisa inaintea noastra, de ce sa schiopatam? Sa alergam catre aceasta imbratisare, spre a fi iertati. Diavolul ne trage indarat, Dumnezeu si ingerul pazitor ne imping inainte. Cui vom face ascultare, acolo vom si merge. Acestea ne invata Sfanta Evanghelie si Sfintii Parinti. Sa nu le dispretuim, sa nu fim nepasatori, sa nu ne inabuse grijile acestei vieti. Hristos a spus limpede: Un singur lucru trebuie.

Sa lasam, sa lepadam grijile vietii si sa ne devotam cultivarii sufletului, ca sa-l aratam rodnic inaintea lui Dumnezeu. Va veni moartea; fie ca vrem, fie ca nu, vom ajunge la poarta ei cea neagra, vom intra in canalul ei si vom trece de cealalta parte. Alt drum, alta carare nu exista. Suntem suta la suta convinsi ca fiecare dintre noi va muri, si prin urmare va trece pe la judecata. Pentru aceasta trebuie sa ne ingrijim.

Cand cineva are un proces, si inca unul serios, stim cu totii ce grija are ca sa scape de moarte sau de intemnitare. Cauta avocati, se ingrijeste care dintre ei este mai puternic, mai influent, cauta sa plateasca, sa puna martori si aparatori, astfel incat hotararea sa fie absolvirea lui. Cata grija, cat necaz pentru o situatie trecatoare! Judecata lui Dumnezeu, de neocolit, nu este luata in serios de catre noi. O nesocotim. Stau marturie viata si faptele noastre.

Sa dea Domnul har, sa ne dea ajutor, sa ne trimita luminare, putere, sa ne invrednicim de aceasta sfanta grija care ne va conduce la fericire, sa intram in Raiul lui Dumnezeu si sa scapam de iad.

Iadul este ceva foarte, foarte infricosator! Nu este numai in constiinta omului. Potrivit Parintilor Bisericii, iadul este – din punct de vedere dogmatic – spiritual, dupa cum spiritual este si Raiul. Spiritual este sufletul, spirituala si existenta demonilor. La A Doua Venire a Sa, Hristos va spune: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolilor si ingerilor lui (Matei 25, 41).

Pentru diavoli s-a pregatit iadul cel vesnic si, la A Doua Venire, acolo vor fi trimisi si oamenii care savarsesc faptele diavolului. Diavolii simt chinul atunci cand nu uneltesc impotriva lui Dumnezeu, caci ei totdeauna se bucura atunci cand savarsesc o faradelege impotriva lui Dumnezeu. Pentru aceasta nici nu-i arde constiinta, nici nu-i chinuieste – asa cum patimeste si sufera omul cand pacatuieste fata de Dumnezeu; omul are suflet, are constiinta, este suflarea lui Dumnezeu, in vreme ce diavolul nu sufera, ci se bucura. Prin urmare, are nevoie de iad – nu in constiinta, ci in fiinta – si este pregatit pentru el vesnic. Acolo insa vor fi trimisi si oamenii care vor fi aflati nepocaiti in ceasul mortii.

Traditia ascetica si patristica are o bogatie nemasurata de exemple, atat despre iadul spiritual al vietii celeilalte, cat si despre Rai, care amandoua sunt de aceeasi fire in realitate si in vesnicie. Parintii au vorbit in chip dogmatic si au invatat ca atat Raiul cat si iadul nu sunt materiale, ci stari spirituale care sunt traite analog cu starea sufletului, de vreme ce unii (cei curati) Il vor vedea pe Dumnezeu ca Lumina, iar ceilalti (cei necurati) Il vor simti pe Dumnezeu ca foc.

Astazi sunt multi, chiar si dintre teologi, cei care sustin ca iadul este in constiinta omului si altele… Aceasta pentru a intuneca si a pierde folosul cugetarii la iad si al contemplarii acestuia, zicand: „Minunat! Imi sugrum constiinta, o ucid, devin dezinteresat si scap de chinuri”.

Nu-i asa! Nu e numai faptul ca propria constiinta ma va manca asemeni unui vierme si ma va intuneca din pricina greselilor pe care le-am facut fata de Dumnezeu; in afara de constiinta vom avea si iadul spiritual. Iadul este concret, este intuneric, este foc, vierme neadormit si atatea altele, dupa cum spune Scriptura.

Cunoscand, asadar, adevarul despre Rai si iad, sa ne ingrijim sa scapam de iad si sa nu mergem acolo, jos; nu acolo este locul sufletului omului. Sufletul trebuie sa se intoarca in bratele lui Dumnezeu si sa traiasca acolo vesnic cu Parintele Ceresc. Cel care a inceput razvratirea, cel care a savarsit faradelege fara a se pocai, diavolul – el sa mearga in iad.

Pentru aceasta noi, crestinii, sa ne pocaim, sa varsam lacrimi, sa ne intoarcem acum, astazi, caci maine s-ar putea sa fie o zi de necaz. In aceasta clipa sa ne intoarcem inima catre Dumnezeu si sa zicem: „Dumnezeul meu, am gresit la cer si inaintea Ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau. Fa-ma ca pe unul din argatii Tai” (Luca 15, 18-19).

Intoarcere direct in bratele Parintelui! Si indata Dumnezeu ne va spala, ne va curati, ne va imbraca in Harul Sau, ne va da vitelul cel ingrasat, ne va conduce la Masa Bisericii, ne va da Trupul si Sangele Sau, si vom deveni una cu Hristos. Si atunci diavolul nu va mai avea nici un drept asupra noastra. Acesta este adevarul si nimeni nu se poate impotrivi adevarului Bisericii noastre Ortodoxe.

Sa ne rugam sa ne dea Dumnezeu pocainta, intoarcere, sfarsit bun, crestinesc, fara durere, fara de rusinare, cu raspuns bun inaintea Dreptului Judecator, si sa ne invredniceasca de Imparatia Sa. Amin”.

Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii"

________________________________________
[1] La o intalnire a crestinilor din America, in 1985.

 

10 Martie 2016

Vizualizari: 1647

Voteaza:

Mantuirea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE