Martiriul - temelia monahismului ortodox

Martiriul - temelia monahismului ortodox Mareste imaginea.

Daca ar fi sa analizam continutul unui suflet doritor de liniste (heisychia, isihia), cu siguranta ca am gasi in el mai multi factori care completeaza, influenteaza si formeaza chemarea catre viata monahala. Sa mentionam doar cativa: 1) Pocainta, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simt al naivitatii, al caracterului iluzoriu si intunecat al obiectelor si fenomenelor, mai exact al lucrurilor dupa care tanjim, al intregii noastre lumi, care nu este altceva decat o imagine sau o amintire a alteia - pamantul vietii adevarate. 2) Dragostea de Dumnezeu, - o preferinta pentru imparatia Sa de dragul Careia, totul – atunci cand e vorba de a castiga pe Dumnezeu pentru sine – e vazut ca praf si pulbere, chiar acele lucruri care sunt sfinte si binecuvantate de Biserica, precum sotul sau sotia, casatoria si copiii, participarea la viata, lucrarea sau comunitatea Bisericii in lume, sfatuirea, milostenia, preotia, pe scurt, toate conventiile si obligatiile pe care le avem in societate. Nu intamplator sfantul Vasile cel Mare, de exemplu, interzice monahului sa-si doreasca preotia. Milostenia este un pacat mare pentru monahul care se complace in ea. Sfatuirea e vazuta ca parere de sine, egoism. Astfel, putem vedea cum monahismul e asezat intr-o cu totul alta pozitie fata de cea a restului trupului Bisericii, el sufera o continua schimbare indreptata catre o lume cu totul deosebita, o comunitate diferita. O aplecare catre singuratate, retragere si instrainare, alaturi de un dor catre desavarsire si indumnezeire ambele existand in fiecare suflet ce tanjeste dupa singuratate. Sigur, putem aminti multe alte calitati legate fie de cunostinte, educatie sau comportament – toate nefacand altceva decat sa deosebeasca viata si activitatea acelora ce traiesc o viata monahala.

Totusi, acel element special - intotdeauna prezent in intregime in vocatia monahala, in mod limpede si staruitor – stimuleaza sau insufleteste intreaga fiinta ce se doreste dupa viata monahala este atitudinea martirului, aplecarea catre suferinta, rabdare intru jertfirea de sine sau chiar moartea de dragul dragostei lui de Dumnezeu, exprimandu-si in acest mod cele mai profunde aspiratii ale sufletului catre Dumnezeu pe Care il cauta fara incetare. Astfel, putem spune ca cel ce se apropie de viata monahala o face pentru a deveni martir, prin efort si suferinta, prin lacrimi si rabdare (sau, cum spunea unul din batranii nostri atoniti: "prin multe suferinte"), pentru a se proba prin ispite, in osteneli, mai mult; in inchisori, mai mult; sub lovituri, fara numar (atat de la oameni cat si de la demoni); la moarte, adeseori (Corinteni 11, 23).

Martiriul: temelia vocatiei monahale

De ce, totusi, este martiriul elementul principal al vocatiei monahale? Voi mentiona doar trei motive alese din multe altele, pentru a nu depasi limitele stabilite pentru aceasta cuvantare.

Rolul durerii

Dintru inceput, dupa Cadere, omul si-a dat seama si a experiat faptul ca ceea ce parea a fi un blestem – si anume hotararea lui Dumnezeu ca el sa sa-si castige painea prin sudoarea fruntii sale, sa nasca in dureri si sa redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era in fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale si un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reinnoirea celui ce cazuse care murea pe zi ce trece. Ajungand la o oarecare maturitate, omul a recunoscut in suferintele sale, in sudoarea muncii sale si chiar in moartea sa faptul ca durerea sa continea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi in fata lui Dumnezeu, marturisindu-I dorinta sa de indumnezeire pierduta. Cu alte cuvinte, omul nu a gasit o alta cale mai buna de a-si exprima dorul sau dupa indumnezeire decat prin suferinta pentru numele lui Dumnezeu.

Prin fire omul doreste sa ajunga un dumnezeu. Dar singurul mod prin care el poate sa se restaureze pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu este jertfa – un limbaj plin de viata si de suferinta pentru Hristos, intru dobandirea imparatiei Sale. Astfel suferinta devine un factor necesar sufletului uman, un element innascut, instinctiv chiar materia prima prin care ne construim relatia cu Dumnezeu. Sufletul nu se poate apropia de Dumnezeu decat prin suferinte, incercari, ispite… Numai prin acestea il poate iubi mai mult pe Dumnezeu devenind tot mai dependent de El. Din acest motiv putem afirma - iconomic vorbind ( cf. si expresiei Sfantului Grigorie din Nazians si a vietii Parintilor in general) – ca Dumnezeu nu vindeca sufletul mai bine prin nici o alta metoda cat prin durere, osteneala si ispite pentru a ne darui viata in schimbul mortii noastre de buna voie.

Prin urmare, asa cum nu a existat vreodata vreun suflet iubitor de Dumnezeu care sa nu sufere durerile nasterii, cu atat mai mult se cuvin acestea vocatiei lui monahale, ca unul ce sufera o nastere feciorelnica in pantecele Duhului mantuirii! Asa se intampla cu cel care se doreste dupa o viata ascetica – nu-si ingaduie nici o odihna pe calea sa, dar – dorindu-si propria desavarsire, se angajeaza in nevointe si mai mari, in osteneli si mai grele. Constiinta lui martirica este atinsa cu usurinta, umpluta de bucurie si de multumire ea trece si la suferinte extreme, este bucuria suferintei ce alterneaza cu suferinta pentru bucurie; in felul acesta, el se straduieste incet, dar cu bucurie, a implini orice nevointa si a-L castiga pe Hristos pentru sine.

Vedem monahi angajandu-se in cele mai istovitoare munci. De exemplu: Sfinti care se straduiesc sa treaca prin cele 40 de zile de post fara a dormi, asteptand un inger pentru a-i determina in oarecare fel sa guste ceva. Vedem calugari atoniti mancand un oscior de peste pentru a se conforma binecuvantarii praznicale. Vedem monahi, atat astazi cat si in trecut, care zi si noapte nici nu se aseaza nici nu se intind pe pat, pana ce picioarele lor se revolta, cu toate acestea nu sufera nici o durere. Aceasta este tendinta fireasca a fiintei umane care gusta din bucuria intristarii – desfatarea duhovniceasca (nu psihologica) a durerii. Acel suflet merge pe o cale dureroasa pentru ca prin ea sa apara inaintea lui Dumnezeu pe Care il iubeste pentru a trai (din) iubirea Lui. Putem foarte usor sa observam acest fenomen in existenta noastra de zi cu zi.

Martiriul

Temelia duhovniceasca pe care si-a castigat-o il va duce in continuare catre martiriul propriu-zis; din acest moment incepe sa se inalte catre Dumnezeu si sa traiasca monahismul pe o "cale evlavioasa", sa duca o "viata filosofica" a participarii la viata dumnezeiasca. si daca acest dor de a-si exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferinta, ii apare in suflet gata facut sau infasat, totusi nu va ramane in acest stadiu ci va creste neincetat devenind chiar un "urias" ca unul ce traieste din viata monahala. Ceea ce vreau sa spun e ca temelia sa crestina, duhovniceasca il va conduce in mod inevitabil la iubirea de suferinta intru martiriu.

Cand a suferit, fiind martirizat prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a devenit "modelul" nostru (I Pt. 2. 21), noi am fost facuti demni de a implini lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Sau (Col. 1: 24); prin suferintele Lui, prin reamintirea lor, noi le facem intr-un fel anume prezente sau contemporane in Biserica ca unele ce sunt inca pricinuitoare de restaurare, viata si mantuire.

Domnul nostru l-a chemat pe Pavel la apostolat ( asa cum a facut-o si cu ceilalti) aratandu-i tot ce avea de suferit (Fapte 9: 16), demonstrand in acest fel ca Pavel n-ar fi putut fi ucenicul si Apostolul fara sa sufere de dragul Sau. Apostolul isi arata intotdeauna suferintele ca o dovada clara a apostolatului sau, a sinceritati si a dragostei de Dumnezeu. Suferintele sale sunt pline de un har care pecetluieste credinta sa in Hristos. Cu adevarat, noi nu suntem numiti crestini doar pentru faptul ca credem in El ci si pentru ca suferim pentru El. Prin urmare, suferinta e aceea care imbunatateste sau completeaza credinta noastra; ea e dovada umanitatii noastre indumnezeite, altfel vom fi incapabili de a-L iubi si sluji pe Dumnezeu.

Apostoli si-au pecetluit apostolatul prin moarte martirica, de pilda Iacob, primul care a murit, Andrei cel intai chemat, la fel primul diacon - Sfantul stefan. Dupa Sfantul Ioan Scararul, monahul e vazut ca unul ce "marsaluieste pe linia primilor martiri". inainte de Apostoli, Ioan inaintemergatorul Domnului, numit de Ieronim Conducatorul anahoretilor, fusese deja martirizat, deja urmase calea profetilor de dinaintea lui. Aceia care in Vechiul Testament au suferit stramtorari prin munti, pesteri si prin crapaturile pamantului (Cf. Evr. 11) au devenit prototipul monahilor. Ei sunt, cum s-ar spune, monahi inainte de monahism si sunt laudati de Scriptura pentru ca si-au petrecut viata cu atitudinea si curajul martirului. Eleazar a fost numit om sfant atunci cand a murit in chinuri cu demnitate"(4Mac. 6:30). Ca si ceilalti crestinii, inca de la inceput monahii studiaza zilnic Vechiul Testament si citesc Psaltirea care le insufla cautarea lui Dumnezeu, de dragul Caruia sunt ucisi toata ziua, fiind socotiti ca niste oi de junghiere (Ps. 43: 24). Ei sunt hotarati sa-L caute pe Dumnezeu cu tot cugetul lor care inseteaza de Dumnezeul cel viu (Ps. 42. 2), fapt ce pricinuieste o ascutime a suferintei, un neostoit dor martiric, o neincetata subtiere a sufletului. Fiind lipsit de Dumnezeu sufletul sau alearga ca un vanator pentru a se infatisa inaintea Nevazutului Dumnezeu Care sigur nu leapada lacrimile pe care monahul le are ca hrana zi si noapte de dragul Sau.

Credinciosul citeste zilnic in Psaltire despre muntii si toata intinderea pamantului care se veselesc de Fata lui Dumnezeu, despre dealuri si pustietate de unde vine ajutorul Sau, asa ca in descoperirea despre femeia – imagine a Bisericii si a fiecarui suflet – care nascuse Pruncul (Apoc. 12: 13 si urm.) si careia i s-au dat doua aripi ale vulturului celui mare ca sa zboare in pustie la locul ei. De aceea, ne putem intreba cum poate fi atat de dificil pentru el sa-L caute pe Dumnezeu dedicandu-se Lui pentru a se infatisa inaintea Lui impreuna cu muntii si pustietatea, imbratisand toate ispitele si ostenelile vietii pustnicesti ori sa vada aceasta pustietate ca un loc si o cale a martiriului sau?

Din chiar primele momente ale intemeierii Bisericii in aceasta lume, era cu totul firesc pentru crestinii care doreau sa cunoasca Scriptura si lumina desavarsirii evanghelice, fiind doritori sa ia crucea lui Hristos si mostenirea imparatiei Cerurilor, era firesc ca ei sa doreasca sa fie alaturi de locuitorii pustiului. Voiau sa fie ca fecioarele ce-I urmeaza Mielului oriunde Se va duce ( Apoc. 14: 4) si sa se deosebeasca de lume de la bun inceput, fie spatial fie prin modul lor de viata iar mai tarziu, pe masura cresterii lor in iubire si-n maturitate duhovniceasca, de chiar sinea lor, fiind in acord cu spusa Sfantului Pavel: lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume (Gal. 6: 14).

Vocatia monahala e deodata o stare a mintii iubitoare de pustietate si o constiinta a dragostei intru martiriu. Acestea doua se nasc si cresc impreuna. Le-am putea imagina ca floarea si fructul propovaduirii evanghelice. Multi si-au pus libertatea in slujba alegerii si cautarii caii "mai directe" a vietii crestine dandu-se pe ei dumnezeiestilor nevointe ascetice de dragul lui Hristos. Din acest motiv era cat se poate de firesc ca Biserica – de vreme ce in secolul patru recunoscuse viata monahala ca fiind intemeiata pe libertate si organizare – sa-i priveasca pe monahi ca pe niste fii "alesi" si sa se intereseze in mod special de miile de asemenea iubitori de Dumnezeu si virtuosi atleti ai lui Hristos, aratandu-si grija materna pentru modul lor de viata de imitare a ingerilor si contribuind din plin la dezvoltarea ei. Vedem cum, in esenta, monahismul este foarte vechi. Dateaza chiar din momentul in care Fiul a dat marturie despre – si a fost martirizat pentru – Tatal ori cel mai tarziu din vremea cand Biserica lui Hristos a fost intemeiata pe temeliile Crucii iar martiriul a fost o nota dominanta in lucrarea membrilor ei. Temeliile duhovnicesti ale primilor crestini si traditiile in care s-au ancorat i-au indemnat la un martiriu ce urma sa fie implinit in mod local: in munti pesteri si manastiri. Pe scurt, constiinta lor martirica ii indemna sa savarseasca ceea ce este placut lui Dumnezeu.

Monahii ca urmasi ai martirilor

Persecutiile conduse de Imperiul Roman au contribuit in mare masura la dezvoltarea principiului martiric in monahism. Monahismul rasaritean nu avea alte scopuri decat cautarea, descoperirea, cunoasterea, iubirea lui Dumnezeu si comuniunea cu El. Numai in felul acesta poate fi cineva indreptatit sa dialogheze cu Dumnezeu. in Vechiul Testament Dumnezeu ii cere lui Iov : incinge-ti deci coapsele ca un viteaz si eu te voi intreba si tu imi vei da lamuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care cauta sa traiasca in confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. in acelasi duh, Sfantul Atanasie le spunea fecioarelor sale in mod categoric: "Alungati teama"pomenind si de faptul ca Biserica incredinteaza aceleasi lupte si osteneli atat femeilor cat si barbatilor.

Persecutiile le-au dat credinciosilor posibilitatea sa-si pecetluiasca dorul lor arzatoare catre Dumnezeu cu martiriul sangelui. Acesta a fost primit ca pe un dar de la Dumnezeu ca o dobandire a unor puteri dumnezeiesti care au intarit slabiciunea umana, ca o slava si cinste data lor din infinita Lui dragoste pentru umanitate, ca o ocazie unica de a-si deschide sufletele catre o viata catre adevarata realitate, ca o trezire dintr-un vis si ca o trecere de la stricaciune la vesnicie. Martiriul sangelui le-a asigurat o mantuire sigura si imediata – primirea efectiva a lui Dumnezeu. Sangele s-a varsat pe mormantul Bisericii iar aceasta a dat nastere sfintilor. Mai mult decat orice altceva persecutiile au devenit viata fiilor sai; prin varsarea sangelui ei au mostenit cerul.

Cu toate ca a recunoscut tragismul demonic al persecutiilor, Biserica s-a imbracat cu lumina martirilor devenind tot mai puternica. in asa numita Liturghie a Apostolilor ea indeamna oamenii sa-si aminteasca in mod special de Sfintii Martiri pentru a se invrednicii si ei de "a participa la luptele lor". Biserica e incredintata de faptul ca: "Acolo unde este Duhul Sfant, in mod inevitabil urmeaza persecutii si lupte care apar ca niste umbre" si invers: Unde este martiriul acolo este si Duhul.

Cand din mila lui Dumnezeu persecutiile au incetat, sufletele inflacarate de dragostea lui Dumnezeu s-au indreptat mai mult sau mai putin catre viata ascetica. Asa cum spunea Sfantul Isaac Sirul, ceea ce martirii au realizat intr-o singura zi, primind ceea ce stiau ca vor primi in mod sigur – cununa muceniceasca, monahii la randul lor realizeaza prin post priveghere intr-o singura seara, pentru slava lui Dumnezeu si in asteptarea bucuriei parusiace; prin aceasta ei sunt chemati la "un martiriu nevazut", pe care-l indura zi si noapte intr-o liniste cum numai Biserica le poate oferi, ca una ce e ferita de orice oprimare.

Iar acum, dupa toate persecutiile, oriunde apar parinti potriviti a fi calauzitori spre Hristos, acolo infloresc nenumarate comunitati de monahi si monahii.

Martiriul zilnic al monahilor este efectiv o participare la moartea lui Hristos, indurand suferinte ca unii ce sunt niste eroi ai credintei . Prin aceasta ei pot pretinde dreptul la o parte din slava sfintilor. Mijloacele acestui martiriu sunt ascultarea si asceza. Ele presupun lupte de diferite tipuri precum taierea voii si practicarea smereniei. Chilia este arena de lupta. Monahii care "cred in moarte ca trecere la viata cea adevarata", lupta ca niste oameni morti intr-o lume care e ca un "mormant inainte de mormant"si o accepta ca pe arena lor.

Toti acesti "oameni care isi au sangele in mainile lor", au fost intotdeauna venerati de multimea oamenilor. Ei reaprind credinta lor, le intaresc sufletele si-i ridica sa slujeasca Domului Care ii va invrednici sa "dantuiasca cu martirii si sa vorbeasca cu ingerii".

Desi nu pare sa implice varsarea sangelui, martiriul vietii monahale este in mod evident o urmare a vocatiei monahale. Este implinirea vietii ascetice. Aceasta la randul ei creeaza nenumarate moduri de expresie ale ascetului respectiv care depind de masura ravnei, de caracter, de libertatea interioara, cunostinte, imprejurari, obiceiuri si asa mai departe dar cu deosebire de formarea pe care o primeste de la batranul (duhovnicul) sau si de dreapta lui socoteala. Toata aceasta nevointa se manifesta prin minunate realizari ascetice.

Eliberat de toate grijile, obligatiile si presiunile de tot felul care apasa asupra sufletului ca urmare a obiceiurilor si problemelor lumesti, monahul afla cale deschisa catre Dumnezeu in sfanta sa tacere si in comunitatea monahala de vreme ce si aceasta a fost creata tocmai pentru a-i facilita atingerea scopurilor sale, oferind cuvenitele conditii duhovnicesti. Monahul se daruieste ascezei, tagaduiri de sine si dumnezeiestii purtari de grija. Cum s-ar spune, el se indreapta dincolo de ceea ce este spiritual (sufletesc) – catre Dumnezeu, deoarece, asa cum am spus, lui ii lipsesc problemele, dificultatile si grijile specifice fiecarui om care traieste in lume. El face totul dar totusi descopera ca mai sunt multe de facut. Renunta la sine de dragul desavarsirii intru Domnul. Pentru o persoana din lume tot ceea ce este obiectiv nenecesar ori este o chestiune de alegere, pentru monah reprezinta o chestiune subiectiva lipsita de iubire care preseaza asupra lui ca o obligatie. Sfantul Teodor Studitul afirma urmatoarele: "Sa stam, fratilor, intotdeauna ca niste martiri in fata constiintelor noastre … cu lacrimi, cu trezvie, cu rugaciune, cu strapungere si cu celelalte osteneli trupesti".

Monahul afla prin experienta ceea ce au trait Parintii si anume faptul ca dintr-o inima zdrobita va curge un izvor de apa saltatoare spre viata vesnica ( In. 4: 14; 7: 38-39). El e convins ca prin varsare de sange el va primi pe Duhul. Dar atunci cand inceteaza sa se mai osteneasca, ii piere nadejdea, convingerea sau asigurarea ca va fi in comuniune cu Hristos. De vreme ce Dumnezeu este masura nevointelor monahale, monahul nu stie de alt scop sau alt mod de inaltare si indumnezeire, nici de o desavarsire neincetata. Numai martiriul il arata ca un imitator si un graitor cu Dumnezeu. A deveni monah inseamna prin urmare a incepe o viata de martir al constiintei in toata viata fapt care, cu toate ca ii ofera bucuria nevointei, nu-l satisface niciodata ci ii sporeste greutatea luptei pe masura smereniei si capacitatii sale de persoana care iubit si ales cai aspre (Ps. 16: 4 LXX). El vede toate aceste lucruri ca fiind usoare si trecatoare dar care aduc slava vesnica (2Cor. 4: 17). Nu pentru ca e indreptatit sa le faca sau ca a realizat cine stie ce: Deci, dar, nu este nici de la cel ce voieste nici de la cel ce alearga, ci vine de la Dumnezeu care miluieste (Rom. 9: 16). Noua ni se cuvine sa voim si sa suferim. Orice performanta ascetica e un dar al iubirii dumnezeiesti. Prin intermediul acestora toti cei care se nevoiesc nu fac altceva decat sa-si exprime dorinta de a se desprinde de legea pacatului introdusa de Adam si de consecintele sale ajungand in acest fel sa aiba indrazneala catre Dumnezeu si sa afle sub binecuvantarea Sa. El este neputincios, nu se poate lauda cu nimic. Este "in arena"numai ca cununile sunt in cer la Dumnezeu.

Cugetand la aceste lucruri monahul isi transforma noptile sale in zile luminoase ale sufletului sau. El se lupta pentru a castiga dragostea lui Dumnezeu astfel incat indiferent de ziua in care Dumnezeu va binevoi intru el – fie in viata aceasta fie dupa despartirea sufletului de trup – ochii lui sa primeasca harul "privirii la cele inalte" sau al contemplarii raiului.

Monahul traieste si lupta cu bucurie avand ca arma trista si smerita sa nimicnicie aflandu-se in preajma nevazutului si necunoscutului Dumnezeu Care S-a ascuns in spatele iubirii Sale netarmurite. El crede ca este putreziciune si vierme (Cf. Iov 25: 6). Dar crede in Dumnezeu cerand totusi mila pentru necredinta lui (Cf. Mc.9: 24, n.t). si iarasi, fiindca se vede pacatos, pacatuind mai mult decat toti ceilalti, va vedea lucruri mai mari decat au vazut profetii si regii. Iar cu rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase miluieste-ma pe mine" isi va lepada multa suferinta; el exprima intreaga agonie a omului cazut, in speranta acestuia de a intra in comuniune cu Dumnezeu prin revarsarea de Lumina a Acestuia. Iata care este limba pe care Dumnezeu o recunoaste si o intelege, gramatica prin care fapturile Lui se unesc cu El!

Monahul este pe dea-ntregul fericit pentru ca poate comunica cu Dumnezeu. Supunerea lui nu depinde de vizitele sau de parasirile dumnezeiesti. Comoara lui nu e dincolo de Dumnezeu sau inaintea Lui ci e Dumnezeu insusi.

Totusi Dumnezeu care ne da tot ce inima noastra doreste, se revarsa efectiv pe Sine intru noi, in mintea, sufletul si trupul nostru. Treptat-treptat devenim constienti de prezenta Sa, de modul cum "El a facut toate lucrurile stravezii". El isi face cunoscute tainele Sale si ale firii noastre umane ca una ce devine intru El.

Viata noastra devine o viata de praznuire cu El: Iar ei au fost vazuti la locasul lui Dumnezeu si au mancat si au baut (Ies. 24: 11 LXX). Daca Moise si batranii au aparut in locasul Domnului unde au mancat si au baut, cum este posibil ca un om care se afla in oarecare mod in prezenta Lui sa nu manance si sa nu bea ? Pe masura durerilor sale, mangaierile Duhului vor veseli sufletul lui (Ps. 93: 19).

Prin urmare martiriul monastic e o dureroasa inaltare catre Dumnezeu. Este tanjire si dragoste ce se exprima prin asceza pana la ultima rasuflare. Prin asceza se coboara binefacerile si darurile slavei dumnezeiesti.

Ce-ai de spus? Nu merita, cum spune profetul (Ioil 3: 9) sa ne pregatim pentru aceasta infruntare sa aratam ca niste mareti luptatori ai Domnului si sa ne infatisam toti Lui ca niste razboinici?

Despre monahii din lume

Inainte sa inchei, cred de cuviinta sa adaug inca ceva la cele spuse pana acum.

Fara indoiala ca ceea ce cauta monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o "fuga"ce-l duce spre Dumnezeu. In vreme ce noi suntem impreuna la aceasta conferinta monahala unde sunt prezenti atat monahi athoniti cat si din alte manastiri, sunt altii care traiesc, lupta, flamanzesc, sufera si privegheaza pentru turma Domnului in Biserica luptatoare din lume.

Tema conferintei noastre este monahismul si martiriul. Putem spune oare ca acesta din urma se aplica oricui, fie el monah sau preot monah care traieste in lume?

Sigur ca putem. In vreme ce primii lupta pe adevaratul teren al luptelor, preotii monahi care pastoresc in Biserica din lume traiesc din martiriul pastoririi lor pascand sufletele luptatoare din tarcul Domnului. Ei nu pot face altceva decat sa iubeasca martirul, sa nu renunte la suferinte si necazuri si sa se pregateasca pentru noi martiraje. Nefiind trasi in jos de responsabilitatea locului de munca si a obligatiilor lui, ei vad martiriul ca o modalitate necesara in iconomia timpului. Numai in acest fel isi pot asigura o baza pentru luptele lor preotesti si duhovnicesti. Dar pe langa lucrarea lor pastorala, ei trebuie sa prevada in ce masura reusesc in lucrarea lor. Ei esueaza, dar nu pentru ca sunt incapabili de reusita ci pentru ca – asa zicand – apostolatul celui ce lucreaza in Biserica e acela de a esua, a esua pentru a se arata puterea lui Dumnezeu. Ilie Zelotul (cel ravnitor, n.t.) a fost trimis sa dea marturie pentru adevar si sa propovaduiasca pe Dumnezeul cel viu. Dar cu ce rezultate s-a ales acest sfant profet din misiunea lui? Modul in care Dumnezeu la luat din aceasta viata a fost, evident, minunat, dar am putea spune ca fost totodata o lovitura ce a insemnat inlocuirea lui cu alt profet. Tocmai pentru samanta marturiei lui l-a trimis Dumnezeu.

Ioan Inaintemergatorul a marturisit pentru adevar si a mustrat pe cei fara de lege. Cu toate acestea, in vreme ce pacatul continua sa fie savarsit el si-a pierdut capul! N-a reusit. Totusi el ramane Inaintemergatorul Domnului, culme a profetilor.

Unde este multimea bisericilor pe care Apostolii le-au intemeiat in Rasarit? Unde sunt performantele ascetice si minunile atator sfinti? Ce s-a intamplat cu propovaduirea celor zece mii de propovaduitori ai Cuvantului dumnezeiesc? Lumea continua sa se scalde in mlastina pacatului.

Dar cu proprii nostri fii, oile noastre, poporul nostru pentru care ne ostenim si suferim ce se intampla? Sa recunoastem faptul ca vor continua sa traiasca in pacatele inimilor lor, in acele patimi in care toata societatea traieste. si totusi vor supravietui pentru vesnicie incepand din momentul in care Dumnezeu ii va lua la timpul harazit fiecaruia pe care numai El il stie. Desi putem suferi greutati ce par sa nu se mai sfarseasca, Dumnezeu e Cel ce aduce izbavirea. El este Cel ce lupta si castiga pentru poporul nostru si nu noi prin lucrarea noastra, ci prin modul descoperit profetului Isaia, a carui infrangere i-a prezis-o zicandu-i: Din butucul ramas va lastarii o mladita sfanta (Is. 6:13) - adica mladita din Sion – cu alte cuvinte i-a spus: Vei fi infrant! si pentru a continua cuvantul Domnului :"in vremea cand lumea va defaima Cuvantul Domnului, cand le voi da painea Mea , Ma vor huli si Ma vor tagadui si vor striga catre Mine: Pleaca de la noi Dumnezeule! Dar in muntele Sionului Am pus samanta Mea cea sfanta cu puterea de viata datatoare a Duhului, care va fi mladita, radacina miezul si temelia lui. Este samanta care va persista dea-lungul veacurilor prin furtunile pacatului pana ce va trece prin, si va curatii tot raul. Va pastra ramasita lui Israel si o va transforma intr-o Biserica, in trupul Fiului Acelui Dumnezeu Care este Tatal celor mantuiti."

Aceasta samanta este pastrata in stare monahala, vie si lucratoare, care va da lastar Bisericii punand oamenilor la inima drepturile lui Dumnezeu, iar drepturile oamenilor la randul lor – drepturi care adesea sunt inconstient cerute - se descopera clar si cu putere, in viata monahala.

Dumnezeu a cinstit viata omului prin conditia monahala prin care lumea e aparata: "prin monahi lumea sta in picioare, iar umanitatea e infrumusetata".

Pentru aceasta, frati si parinti, sa avem mai multa incredere – indiferent in ce stadiu ne aflam – in ceea ce ne-am hotarat sa devenim prin imbracarea rasei monahale. Sa avem mai multa credinta in aceasta decat in noi insine indiferent de cat de puternici (am crede ca) suntem.

Daca dorim sa realizam ceva cu totul special pentru noi, sa ne fie intr-adevar spre bucurie, pentru ca am fost invredniciti sa devenim monahi si, prin urmare, co-mostenitori ai martiriului sfintilor. Sa nu ne nelinistim de vreo preotie anume pe care o vom fi primit-o si sa nu uitam ca vocatia noastra e una a martiriului. Din pricina noastra Dumnezeu are grija de toti oamenii. Dumnezeu e Cel ce da viata acestei lumi. Oare nu poate El darui viata acelor inimi din Biserica asa cum ne-a dat noua.

Concluzie

Haideti acum sa tragem o concluzie. As vrea pur si simplu sa rostesc o rugaciune pentru toti cei de aici. Sa avem credinta si dragoste puternica in Dumnezeu. Ce suntem noi in definitiv? Si ce este El? Toata umanitatea, tot universul si noi toti laolalta cu toata bunatatea inimilor noastre si a ostenelilor iubirii n-am fi in stare sa suportam nici macar degetul mic al lui Dumnezeu nici o picatura din oceanul sfinteniei Sale.

Asa ca sa recunoastem in noi insine ca suntem nimic, meritand a fi striviti sub pasul acelui degetel al dragostei dumnezeiesti, vrednici a fi calcati in teascul vietii ascetice ce se desfata in Hristos, curgand ca un vin nou intru bucuria Domnului si transformati in taina lumii ce va sa vina.

Cateva ganduri la final

Despre preotie si relatia ei cu monahii

Se stie foarte bine ca treapta preotiei a fost intotdeauna cinstita de monahi. Astfel, se poate vedea cum in Sfantul Munte, atat in trecut cat si astazi, cel mai batran monah se pleaca in fata unui tanar cleric fara barba caruia ii saruta mana.

Preotia e intr-adevar foarte scumpa. Nu constiinta Parintilor fost aceea care i-a determinat sa le interzica monahilor sa devina preoti. Mai degraba din motive de precautiune, pentru edificarea manastirii, din motive pastorale am spune noi astazi. si aceasta pentru ca tanjirea catre preotie e o aspiratie profunda a sufletului uman dar aceasta aspiratie poate fi de natura sa aduca si dezbinare intre frati. De aceea Parintii sunt foarte stricti si severi cand e vorba de preotia monahilor. Ei cinstesc preotia dar in acelasi timp lucreaza pentru a preintampina dezbinarea manastirii, mai mult decat atat, sa previna coruperea sufletului unui monah ce a ales calea smereniei si nu cea a predicii sau sfatuirii celuilalt, conditia turmei si nu cea a pastorului care cade sub incidenta preotiei.

Preotia pe care o vedem printre fratii unei manastiri nu este o functie pastorala. in schimb ea este o slujire in interiorul fratiei, o slujire in interiorul templului. stim bine ca episcopii nostri au provenit intotdeauna dintre monahi si o multime de monahi din diferite motive au devenit preoti de mir. Dar acestea nu s-au intamplat dupa o regula stricta si nici nu e de natura sa schimbe cu ceva semnificatia si intentia practicii traditionale.

Despre valoarea suferintei

Atunci cand omul indura o suferinta de buna voie, o indura ca pe o jertfa catre Dumnezeu dar daca este atinsa de vreo angoasa se dovedeste a fi falsa. Acel om angoasat trebuie sa fie ori slab din fire ori pacatos. Angoasa nu are ce cauta in sufletul crestinului pentru ca o asemenea stare arata faptul ca Dumnezeu are dificultati in a-si impartasii vesnicia, dragostea si mangaierea Sa sufletului respectiv. Credinciosii se lauda "in nevoi" in "suferinte si-n rabdarea necazurilor" dar niciodata in ingrijorare si-n frica – numai daca e vorba de o ispita deosebita din partea lui Dumnezeu.

Lacrimile aduc bucurie monahilor. Ei isi asuma suferinta pana la capat pentru a-si castiga acel zambet final a celei vieti fara de sfarsit.

Monahul si dogmele

Fiecare monah e un teolog si om al dogmei. Conditia monahala e recapitularea intregului continut al invataturii ortodoxe. Este expresia experierii credintei Ortodoxe si pazitorul ei. Acest fapt e la fel de adevarat ca si in cazul cand, adesea, din necesitate, monahul a luptat pentru apararea invataturii.

Cu toate acestea locul firesc al monahului nu e pe campul de lupta pentru apararea dogmelor in Biserica oficiala ci in viata ascetica. Siguranta doctrinei, pastrarea ei, viata ei presupune un echilibru inevitabil in Ortodoxie. Dar manastirile nu au ca scop promovarea doctrinei sau sustinerea ei. Sfintele Canoane interzic cu desavarsire calugarilor sa se amestece in chestiuni doctrinare si in "treburile bisericesti". Pentru aceasta se cere permisiune de la episcop.

Sigur, au fost perioade cand monahi s-au implicat – si bine au facut – in apararea doctrinei si continua si astazi. De pilda, Sfantul Munte apara Biserica chiar si astazi dar aceasta e o exceptie. Dar o face dintr-o necesitate imperioasa datorita perioadei deosebit de grele prin care trece Biserica.

Biserica care se aduna in sinoade e asigurarea doctrinei. Calugarii ii pastreaza constiinta neintinata iar sinodul, episcopul etc., sunt obligati sa ia in seama acest fapt. Sunt Parinti, ca Sfantul Varsanufie si multi altii la fel de mari care au interzis cu desavarsire orice amestec al calugarilor in chestiunile de credinta, pentru a se consacra in schimb luptelor ascetice. Dar asemenea oameni intrupeaza doctrina in viata lor. Ei o traiesc in venele lor iar sangele lor depinde de ea.

Sa ne rugam ca starea de necesitate sa nu apara si monahii sa nu trebuiasca sa intervina ci Biserica sa fie la inaltimea Ortodoxiei drept invatand cuvantul adevarului.

Arhimandritul Emilian Simonopetritul
(Articol trimis de Iulian Predescu.)

Despre autor

Teodor Danalache Teodor Danalache

Senior editor
718 articole postate
Publica din 30 Iulie 2009

27 Septembrie 2010

Vizualizari: 678

Voteaza:

Martiriul - temelia monahismului ortodox 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE