Marturisitorii - Minuni. Marturii. Repere - cateva consideratii si reflectii

Marturisitorii - Minuni. Marturii. Repere - cateva consideratii si reflectii Mareste imaginea.

Iata ca de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor mult folositoare!.

Am parcurs zilele acestea, ca intr-un itinerar si pelerinaj duhovnicesc, cartea recent aparuta si intitulata sugestiv: „Marturisitorii – Minuni. Marturii.

Repere” editata fiind in colectia „Marturie Ortodoxa” de catre Ciprian Voicila, si publicata la Editura „Lucman” din Bucuresti, in anul 2010, cu binecuvantarea Parintelui duhovnicesc Iustinian Chira - Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului. Am citit, cu multa luare aminte, materialele semnate de catre Parintii: Iustin Parvu, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Liviu Branzas, Constantin Sarbu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Iustinian Chira, Mihai Valica, precum si cele semnate de catre Parintele Gheorghe Metallinos,George Enache, Nicolae Purcarea, Gheorghe Andreica, Sorin Lavric si Danion Vasile.

Dupa cum citim, observam si constatam, volumul de fata este tiparit intru pomenirea sfintilor din inchisorile comuniste. Rostul sau este de a atrage atentia crestinilor romani despre valoarea jertfei inaintasilor lor. Textele sunt dense, bogate si variate, de la conferinte, prelegeri si predici pana la scrisori, poezii si rugaciuni de la si catre noii marturisitori. De subliniat si de retinut faptul si adevarul ca nu toti cei care au trecut prin inchisori sunt sfinti, dar toti cei care au murit pentru Iisus Hristos in inchisorile comuniste pot fi canonizati. De asemenea, pot fi canonizati si cei care, dupa ani de grele patimiri in inchisoare, au murit in libertate, traindu-si insa aceasta libertate in nevointa si rugaciune.

In Biserica Ortodoxa, Biserica cea adevarata, canonizarea oficiala a unui sfant este precedata de asa-numita canonizare populara, de cinstire evlavioasa din partea poporului. Cinstire pe care Sfantul Sinod o pecetluieste prin slujba canonizarii. Adica “Trebuie sa va spun mai intai ca nu Biserica ii face pe sfinti. Nu noi, Sinodul Bisericii, ii facem pe sfinti. Ci pe sfinti ii face Dumnezeu si poporul. Dumnezeu – pentru ca le recunoaste sfintenia lor si poporul – pentru ca pastreaza in memoria sa faptele lor. (…) Dar va veni si vremea sutelor si miilor de preoti si credinciosi care au fost inchisi si batuti pentru credinta lor crestineasca in inchisorile comuniste…” – ne marturiseste, la inceputul acestui volum, Preasfintitul Parinte Sebastian Pascanu – Episcopul Slatinei si Romanatilor.

Cu alte cuvinte, mare parte din textele adunate aici – sub forma minunilor savarsite, a marturiilor enuntate si a reperelor afirmate si confirmate - nu fac altceva decat sa marturiseasca faptul ca, deja, poporul isi cinsteste noii mucenici. Si asteapta canonizarea lor. Asteapta intrarea lor in Sinaxare, ca marturisitori, martiri si mucenici ce sunt, ca savarsitori de minuni – in aceste vremuri contemporane, tulburi si ticaloase, ca repere pentru prezent, viitor, posteritate si eternitate.

Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).”

Asa incat, afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pilda, facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrasmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Iisus Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare si asta pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o Biserica a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru!.

Si pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei si al privegherii, poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata Scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”!. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.

Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata acestor oameni deosebiti este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintii Iustin Parvu si Gheorghe Calciu Dumitreasa, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica - si asta pentru ca amandoi vorbesc frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lor preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii), si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic!.

In mod cu totul deosebit la detinutii cu afinitati legionare este subliniata aceasta viziune a suferintei pentru propriile faradelegi, dar si pentru ale neamului. Ei sunt niste sacrificati pe altarul neamului romanesc care, prin jertfa lor, s-a curatit si s-a fortificat Ei nu doar ca nu regreta sacrificiul, ci il considera un privilegiu si din aceasta viziune incarcata de eroism si sacralitate vine forta lor de tarie morala si adesea chiar fizica. Plecand de la experienta unui pedagog sovietic, A.S. Makarenko, Securitatea va pune in practica la penitenciarul Pitesti, destinat studentilor – reeducarea. Un fenomen cu totul aparte ale carui atrocitati inimaginabile au mers cu mult dincolo de limita suportabilului si de aceea in cazul lui criterii obisnuite de evaluare morala a actelor si sentimentelor se cer cu obligativitate contextualizate. Reusind sa gasesca intre studentii arestati un grup de indivizi dispusi sa incerce un astfel de experiment si alegand Pitestiul ca prim loc de desfasurare.

Securitatea viza in fond crearea unui om robot, cu sufletul ucis, care dupa batai si torturi inimaginabile si-a negat si terfelit tot ce avea mai sfant, devenind astfel un supus docil, ascultand fara obiectii ordinele trasate. Invariabil, toti cei care au trecut prin acest experiment si au dat marturie despre el, afirma ca Pitestiul a fost iadul pe pamant. Fiecare metoda aplicata, de la bataile de o cruzime infioratoare, pana la scenele blasfemiatoare sau „statul in pozitie”, ori demascarile interne (spovedanii rasturnate in care detinutul povestea o serie de scabrozitati referitoare la sine si la membrii propriei familii, evident neadevarate) viza nu carnea si sangele ci sufletul: „de sufletul tau am nevoie, banditule”, le spunea Turcanu celor intrati in moara reeducarii, el fiind dirijorul vazut al acestui scenariu diabolic. Ceea ce li s-a parut cel mai greu, si faptul care a produs caderile cele mai spectaculoase a fost atunci cand trebuia sa-l bati pe cel mai bun prieten ca sa demonstrezi ca te-ai transformat, ca, dupa expresia lui Turcanu „ai scos putregaiul din tine”.

Cazuri de pervertire tragica a interioritatii ca in cazul lui Pop Cornel, Aligo Popescu, demonstreaza monstruozitatea acestui experiment, ei nu au mai reusit sa isi revina ca oameni. Pe de alta parte mult mai numeroase sunt exemplele in care, odata bataile incetate, dupa chinuri interioare greu de descris, multi au reusit nu numai sa se recupereze, dar sa iasa mai buni decat inainte, cu o tarie morala de neinfrant si cu o sensibilitate spirituala unica. Toti marturisitorii spun ca singura lor salvare atat in timpul cat si dupa perioada de reeducare a fost credinta in Dumnezeu. Asa cum concluzioneaza si alti analisti ai fenomenului, daca experimentul Pitesti poate avea un sens, atunci cu siguranta acesta este unul mistic.

Asadar, dupa cum am mai spus, intre ei, la loc de cinste se afla Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care este unul dintre multele exemple de revenire spectaculoasa, dar el este cu atat mai elocvent cu cat trecut prin Pitesti si Gherla (unde a fost reiterat, poate cu si mai multa fantezie, tot ceea ce s-a intamplat la Pitesti) el nu va intelege nici dupa aceea sa se fereasca de confruntarea deschisa cu regimul comunist si pentru ca se angajeaza cu toata fiinta in noua sa menire pe care si-a ales-o, aceea de preot si nu intelege sa faca compromisuri, va cunoaste si rigorile detentiei politice in vremea dictaturii ceausiste. Marturisind despre Pitesti el isi exprima convingerea ca ce s-a intamplat acolo a fost o batalie intre bine si rau care s-a dat pe campul de lupta din sufletul fiecaruia si chiar daca in mai multe imprejurari din pricina terorii paralizante ei au dat castig de cauza diavolului, la ultima batalie care a fost post- Pitesti, Dumnezeu a biruit in sufletul lor si sufletul le-a „inmugurit”. Cei care s-au implicat de la inceput de buna voie si multi din cei care li s-au alaturat ulterior au fost recompensati de sistem intr-un proces regizat, in urma caruia au fost executati sau recondamnati. Experiment al terorii si abjectiei extreme, Pitestiul demonstreaza viabilitatea si totodata unicitatea solutiei crestine in imprejurari limita. „Am rezistat pentru ca am crezut in Dumnezeu, nelimitat, nelimitat” (Marturie a lui Gheorghe Stanica pe site-ul: http://www.experimentulpitesti.org/public/video-clipuri/). Exista in peisajul concentrationar romanesc reprezentantii a doua miscari religioase care vizau acelasi lucru, revigorarea vietii spirituale romanesti: este vorba despre Oastea Domnului si despre miscarea Rugului Aprins.

Miscare elitista, Rugul Aprins s-a nascut la Manastirea Antim si l-a avut ca animator al ei pe poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ulterior ieroschimonahul Daniil. Intr-o vreme a rasturnarii valorilor, a afimarii ca punct de reper a materialitatii, intelectualitatea bucuresteana si nu numai, simtea nevoia unei regasiri a propriului sine, a propriului suflet si cum ar fi putut altfel decat prin rugaciune si meditatie. Sub obladuirea unui calugar isihast rus, Ivan Culighin sedintele Rugului Aprins se desfasoara realizand un nucleu de practicanti ai rugaciunii isihaste care se vor trezi, intr-o singura noapte, dupa gratiile Securitatii. Acuzati ca „au vrut sa dea foc la comunism” cu Rugul lor Aprins, membrii lotului „Alexandru Teodorescu si altii” vor primi, in urma unui proces mascarada precedat de anchete dure pedepse care variau intre 25 de ani munca silnica (Parintele Ieroschimonah Daniil – Sandu Tudor) si 5 ani, poetul Vasile Voiculescu care la acea data avea 74 de ani si caruia detentia ii va fi fatala.

Trezindu-se in spatiul sordid al celulei comuniste, membrii Rugului Aprins si-au dat seama ca li se oferea cadrul propice exercitiului lor spiritual. Intrebat in prezent despre relatia lui cu Dumnezeu in detentie, unul dintre membrii lotului marturisea: „.mai aproape de Dumnezeu am fost cand astia ma bateau pana ce cadeam in coma si atunci Dumnezeu ma readucea la viata si eu Il simteam cel mai aproape, in inima.” (interviu Arhim. Adrian Fageteanu, 23.08.2008, Manastirea Putna, jud. Suceava, arhiva personala a autorului).

In alta ordine de idei, intr-o marturisire a sa consemnata de catre o alta carte de suflet, cuget si simtire autentica, Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti – Bacau recunoaste ca „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi toti. Amin”.

Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus): caci anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste, in jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu, Ioan Negrutiu, Nicolae Steiherdt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu, Constantin Sarbu, Liviu Branzas, Ioan Iovan, Dimitrie Bejan, Bartolomeu Valeriu Anania ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita la randul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleasi persoane, trecute de aici acolo.)”.

Dupa o marturisire plina de evenimente in care granita dintre imanent si transcendent este estompata, detinuta afirma: „Deci, cu adevarat, suferinta este o cale de catharsis, o cale de purificare si este o masura plina de binecuvantare daca ajungi sa-i intelegi rostul.”(interviu Aspazia Otel Petrescu, 22.08.2008, Roman, jud. Neamt, arhiva personala a autorului). Marturiile orale sau scrise ale femeilor trecute prin temnitele comuniste, unele dintre ele cu tineretea ingropata acolo au aceasta constanta a raportarii suferintei la jertfa hristica. Sprijinul si echilibrul lor se afla in lumea sacrului, cu cat stapanirea le impinge in suferinta si mizerie, cu atat nadejdea lor in Pronia divina devine mai tare. In frigul ingrozitor de la Miercurea Ciuc, riscand izolari ce puteau fi fatale, ele recita Sfanta liturghie sau canta colinde in noaptea de Craciun.

Atunci cand credinta nu este piatra de temelie, iar loviturile primite sunt prea dure, sufletul nu mai iese din detentie fortifiat ci ranit si ani in sir ii trebuiesc pentru vindecare. Este cazul Mariei Godea care, arestata doar la cateva luni de la nasterea fiicei sale trece prin chinuri cumplite, este pe punctul sa-i fie taiati sanii, primind apoi o condamnare de 7 ani, pe care o executa integral. Iar dupa detentie nu poate scapa de ispita urii, isi simte sufletul chinuit, ii este foarte greu dar nu poate ierta, - dovada evidenta ca singura posibilitate de salvare in inclestarea cu sistemul diabolic comunist este raspunsul crestin, altfel salvarea morala a persoanei intrate in acest conflict devine imposibila. Detinutele provenite din mediul rural, majoritatea ajunse in temnita pentru ca nu si-au tradat sotii (Elisabeta Rizea) sau pentru ca nevrand sa-i tradeze au fugit cu ei in munti (Lucretia Jurj), privesc detentia ca si relatia lor cu noua putere dintr-o perspectiva specific traditionala, conform careia ritmurile statornicite de legile nescrise ale satului si vietii nu pot fi incalcate. Rabda inchisoarea si torturile stiind ca altfel nu se poate, ca in contextul dat, asta este rostul lor dat de Bunul Dumnezeu.

O serie intreaga de alte exemple marturisitoare de la personalitati exemplare ca Mircea Vulcanescu, Nicolae Steinhardt, Teodor M. Popescu, Arhim. Mina Dobzeu, si pana la destine comune ca Gheorghe Stanciulescu, Iosif Vasile, Pavel Susai probeaza prin viata lor, in care detentia a insemnat un moment crucial ca, parafrazandul pe Steinhardt, intr-un univers concentrationar ramane solutia mistica a credintei. Rostind in ultimele clipe ale vietii acel zguduitor „Sa nu ne razbunati!”, profesorul Mircea Vulcanescu pe langa faptul ca ne lasa de indeplinit o datorie grea, el marturisea despre modul in care intelesese el sa priveasca pe cei care se facusera uneltele crimei. Asumandu-si dreptul de a suferi pentru Adevar a stiut ca pentru a construi ceva nu se poate sa pui ca temelie razbunarea ci temelia trebuia sa ramana jertfa lor, a celor ce in gropi comune si in cimitire fara cruci s-au ingropat spre a rodi. „Adevarat, adevarat zic voua ca daca grauntele de grau, cand cade in pamant, nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, aduce multa roada.” (Ioan 12: 24)

Alaturi de alte personalitati ale stiintei si culturii romanesti care au populat temnitele tarii, Mircea Vulcanescu, ca si Nicolae Margineanu, George Manu, Constantin Noica si nenumarati altii au facut din celula de inchisoare amfiteatru academic, transformand detentia care trebuia sa secatuiasca spiritul si sa usuce mintea, intr-un fertil timp al imbogatirii culturale si spirituale. Aceasta atmosfera a efervescentei culturale si religioase este viu redata in marturisirile lui Nicolae Steinhardt in Jurnalul fericirii, insusi titlul scrierii sale fiind ilustrativ pentru ceea ce a insemnat in viata lui Steinhardt inchisoarea. Botezul sau care a avut loc intr-o sordida celula din inchisoarea Jilava, relatat si de preotul oficiant, arhim. Mina Dobzeu este tulburator nu doar prin contrastul dintre profunzimea Tainei si decorul celulei, ci mai ales prin exaltarea si totodata firescul cu care este trait evenimentul.

Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu relateaza experienta inchisorii si a anchetelor, de care nu a fost scutit nici in timpul regimului Ceausescu, cu convingerea ca acesta era raspunsul pe care un slujitor al lui Dumnezeu trebuia sa-l dea in acele vremuri ateiste in care credinta era abjurata si numele lui Dumnezeu – hulit. A simtit tot timpul ca nimic nu a fost intamplator si indiferent ca a fost in temnita sau in lagarele de munca, el si-a implinit misiunea preoteasca. A spovedit, a impartasit, de cate ori s-a putut a slujit Sfanta Liturghie. Aflat la izolare a compus rugaciuni de cainta si marturisire pentru tot neamul romanesc, caci suferinta care ne-a fost provocata de comunism, este in mare parte, rezultatul pacatelor de care neamul nostru se face vinovat inaintea lui Dumnezeu. (interviu, Arhim. Mina Dobzeu, 22.08.2008, Husi, jud. Vaslui, arhiva personala a autorului).

La majoritatea marturisitorilor discursul le este structurat dihotomic: pe de-o parte, momentele de rugaciune in comun sau particulare, pomenirea acatistelor invatate sau a sfintelor slujbe; iar pe de alta parte, atrocitatile si suferinta pe care o vedeau in jurul lor si pe care o traiau ceas de ceas. Iar daca la nivel rational marturisirile lor sunt cat se poate de explicite, la nivel spiritual si afectiv intelegerea devine anevoioasa, caci altruismul, evlavia si sensibilitatea amestecate cu abjectia, delatiunea si teroarea sunt atit de ireconciliabile incat pare imposbil ca sufletul sa le experieze deopotriva ca intensitate si simultan sa reuseasca sa ramana credincios celor dintai, stiind totodata ca aceasta este singura lui sansa.

Parcurgand numeroase marturisiri ale experientelor carcerale, fie prin intermediul memorialisticii de detentie, fie redate nemijlocit de protagonisti, in interviurile realizate, se constata ca trairea religioasa si fenomenul crestin a cunoscut o manifestare plenara. Este neindoielnic ca spatiul ostracizant al temnitei devine prilej de adancire spirituala, intr-o asa masura incat se poate afirma, ca trairea crestina in temnitele comuniste a fost un fenomen de masa.

De la efortul personal de interiorizare prin rugaciune si asceza si pana la manifestarile cultice complexe precum Sfintele Taine (Sfanta Liturghie, Spovedania), mediul carceral ne ofera exemple menite sa demonstreze ca o autentica viata crestina poate fi dusa in orice conditii exterioare. Cea mai raspandita forma de traire crestina a fost rugaciunea. Rugaciunile in comun, respectand un program ofereau detinutului nou venit o schema pe care isi putea ordona viata duhovniceasca. Luand parte la acest program, sesizandu-i apoi pe ceilalati care isi continuau rugaciunile particulare, observand ulterior la acestia o stare de spirit dominata de seninatate si optimism, detinutul adopta si el aceasta reteta de rezistenta pe care curgerea timpului si evenimentele mediului carceral i-o dovedeau ca viabila.

Parintele Dimitrie Bejan, preotul militar trecut prin lagarele siberiene si apoi prin penitenciarele Romaniei comuniste a experiat nu numai puterea de rezistenta pe care rugaciunea o da celui intemnitat, dar a trait fericirea unei rugaciuni facute in suferinta, cand ciomegele gardienilor curgeau pe trupul istovit fara insa ca acesta sa le simta.

Salvat de rugaciune si de dangatul clopotelor ce a patruns prin peretii celulei in care era zidit de viu, Nicolae Cojocaru, un ofiter roman ce cunoscuse rigorile Vorkutei siberiene, de data aceasta aflat in inchisoarea Gherla, simte ca reinvie si capata puterea de a rezista alungand din cuget gandul ademenitor al sinuciderii la care il invitau zilnic tortionarii. „Doamne, Dumnezeul meu, de acum incolo sunt in stare sa rezist pana la marginile lumii.” (Nicolae Cojocaru, Filmul unei existente, („in regie proprie”), Ed. Gh. Andreica, Bucuresti, 2003, p.358.) Masina comunista, ridicand ura de clasa la rang de virtute, urmarea cu asiduitate inocularea acestui sentiment si la cei incarcerati; prin urmare, existenta, intensitatea si frecventa cu care rugaciunea pentru vrajmasi apare in paginile memorialistice devine literalmente miraculoasa.

Arhiepiscopul si Mitropolitul de pie memorie Bartolomeu Valeriu Anania, aflat la Securitatea Uranus, experimenteaza si el acest act sublim al rugaciunii pentru vrajmasi, dupa ce fusese torturat atat de ingrozitor de Branzaru incat lesinase: „M-am ridicat in maini, m-am intins pe pat, am inchis ochii, apoi am inceput sa ma rog pentru cei ce ma torturasera si ma intrebam daca ma rog cu sinceritate sau numai pentru a-mi amagi o constiinta ce-mi poruncea sa fac asa si am fost fericit sa vad in adancul meu ca-i iertasem pe calai si ca ma rugam sincer. Am adormit gandindu-ma ca Branzaru va fi ajuns acasa, bucuros de isprava, isi mangaia nevasta sau poate isi saruta pe frunte baietelul sau fetita prin somn…” (Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iasi, 2008, pp. 271 – 272.)

Rugaciunea pentru sine, pentru ceilalti de aproape sau de departe, pentru vrajmasi, pentru neam, pentru intreaga lume a fost suportul rezistentei celor incarcerati indiferent de loc sau timp. Acolo s-au estompat diferentele confesionale, sociale, politice si suferinta a unit oamenii, desi sistemul isi dorea cu asiduitate sa-i dezbine: „Ionescu era adventist reformist, Iliescu si Gachi erau ortodocsi iar eu eram catolic. Ne rugam toti impreuna, fara a face polemica. Suferinta ne facea egali. Dusmanul comun era ateismul.” (Ioan Ploscaru, Lanturi si teroare, Editia a-II-a, Revazuta si adaugita, Ed. Signata, Timisoara, sine anno, p.272).

Conditiile din inchisorile comuniste impuneau un regim alimentar la limita subzistentei astfel ca marea majoritate a detinutilor erau infometati, casectici, distrofici. A vorbi, intr-o astfel de situatie, de practicarea postului benevol, ca hotarare proprie, izvorata din dorinta de perfectiune spirituala pare a fi utopica. Si totusi, in penitenciarele comuniste s-a postit: „Preotul Toma Marcu, din Buftea, desi grav bolnav de TBC si foarte slabit, facea post negru de doua ori pe saptamana si oferea mancarea altor detinuti slabiti. Si Dumnezeu l-a scos din inchisoare.” (Remus Radina, Testamentul din morga, Ed. Tinerama, sine loco, sine anno, p. 56)

Daca postul de bucate, pentru multi era totusi imposibil, postul mintii devenea un excelent prilej de aprofundare spirituala. De comun acord detinutii poarta discutii exclusiv referitoare la probleme teologice, evita certurile si inmultesc rugaciunile. La multi dintre marturisitori apare mentionata Saptamana Patimilor sau vinerea patimilor ca perioade de post respectate, desi administratia penitenciarelor tocmai atunci, intentionat imbunatatea hrana, de altfel foarte mizera, cu cate o bucata de carne.

Una dintre probele grele prin care cetateanul gulagului romanesc trebuia sa treaca era relatia cu aproapele. Indemnand la lupta pentru supravietuire si la delatiune, regimul spera in inchistarea detinutilor intr-un egoism feroce care sa provoace ura si respingere fata de celalalt. Solutia nu putea veni din alta parte decat din morala crestina si astfel: „In celula, din ce in ce mai mult, fiecare va simti ca suferinta nu e numai a lui si ca devine un simbol.” (Petre Baicu, Povestiri din inchisori si lagare, Biblioteca Revistei Familia, Oradea 1995, p. 34.) De la simpla suportare a celor din celula, de la simplele gesturi de amabilitate sau ajutor firesc si pana la cele de altruism si sacrificiu de sine experientele carcerale surprind toate formele de ajutor si dragoste pentru aproapele, conditie sine qua non a calitatii de crestin. Episodul zguduitor desfasurat la Casimca Jilavei ramane emblematic pentru ceea ce a insemnat ajutor si mila crestina in temnitele comuniste.

Protagonistii episodului sunt Costache Oprisan, macinat de un TBC necrutator, Gheorghe Calciu student medicinist, trecut prin Pitesti si Gherla, Iosiv V. Iosiv si el un fost pitestean, si Marcel Petrisor (Mircea Petre), viitorul scriitor si memorialist. Condamnati la moarte lenta intr-o celula subpamanteana isi gasisera echilibrul tocmai in cel mai bolnav, el le vorbea, atunci cand putea despre iubire, despre rugaciune si iertare. Observandu-i starea grava, Calciu isi rupe cu dintii venele de la incheietura mainii si scurge sangele in gamela, apoi il lasa sa se decanteze incercand sa-i dea lui Oprisan limfa sa o bea, dar in ciuda efortului, Oprisan moare. Gestul desi pare zadarnic are in contextul dat o valoare recuperatorie, prin el Calciu chiar daca nu l-a salvat pe Oprisan, s-a salvat pe sine, pe el cel care in „moara dracilor”(cum o numeste un memorialist) de la Pitesti facuse toate cate i se cerusera.

Memorialistica detentiei comuniste ne releva adesea chipuri de oameni integrati aparent in sistem (gardieni, anchetatori, directori de penitenciare) dar care produc o serie de „disfunctiuni”. Ei nu se comporta dupa normele indoctrinarii primite ci demonstreaza, prin atitudinea lor, ca fondul crestin ii este propriu persoanei umane si ca nu poate fi anulat, in ciuda agresiunilor repetate si violente, de spalare a creierului care se practicau in instruirea personalului administratiei penitenciare. Plutonierul Ion Dobre (Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele), capitanul Elena Tudor (Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catre Tine, Doamne), gardianul Olteanu (Liviu Branzas, Raza din catacomba) si un lung sir de alti anonimi dar pomeniti prin faptele lor demonstreaza ca masinaria comunista nu a functionat fara repros si ca in ciuda oricaror eforturi ale unui sistem evident demonic, ce desfasura forte gigantice spre a distruge omul ca persoana, aceasta nu s-a reusit. Scanteia de divinitate din fiecare si de a fost intunecata nu a putut fi ucisa.

Data fiind situatia cu totul particulara a inchisorii Pitesti, in timpul cutremuratorului experiment al reeducarii, ajutorarea si mila pentru semen capata alte forme de manifestare decat cele obisnuite. Acolo fapta crestina putea deveni si o lovitura de ciomag care era data mai usor, mai simulat. O soapta de incurajare sau o scuza spusa celui pe care trebuia sa-l bati erau in Pitesti fapte de sacrificiu caci, odata descoperite, ele ar fi declansat o serie de torturi inimaginabile. O singura privire plina de compasiune si prietenie, care nu dureaza mai mult de o clipa si o soapta strecurata este, in reeducarea de la Pitesti, echivalent cu a-si risca viata pentru aproapele: „In acele clipe, de mari framantari de constiinta, am avut langa mine pe Gelu Gheorghiu, caruia nu i se putea reprosa nimic. Intr-un moment de neatentie a celor din comitet si a celor de pe prici, Gelu mi-a strans mana si, cu o voce care m-a cutremurat mi-a zis: ‹‹Fii tare, frate!›› Daca nu i-as fi simtit mana as fi crezut ca glasul venea de pe alta lume. El inca mai traia momentul cand fusesem pus sa-l zdrobesc si nu o facusem. Gestul meu fata de el l-a sprijinit sa nu faca rau nimanui. Stateam nauc si nu pricepeam, intrebandu-ma daca nu cumva voia sa ma incerce. Era cinstit cu mine sau peste cateva zile avea sa declare in fata intregii camere ceea ce imi spusese acum? Din fericire, lucrurile nu s-au petrecut asa. Nici Gelu, nici eu n-am declarat nimic unul despre altul, si asa am ramas uniti prin acest gest toata viata.” (Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii, Ed. Scara, Bucuresti, 2001, p.182).

Pe langa rugaciune si faptele milei crestine inchisoarea comunista a fost si spatiul unde Biserica lui Iisus Hristos S-a manifestat in plinatatea sa harica. Sfinte Liturgii, Sfanta Impartasanie, Sfanta Spovedanie si in citeva cazuri taina Sfantului Botez au avut loc in acest spatiu pe care diavolul l-ar fi vrut unul al tenebrelor si lipsei de speranta. Marturisirile Parintelui Arhimandrit Ioan Iovan sunt punctate mai frecvent de slujirea sfintei Liturghii decat de anchetele sau pedepsele la care este supus. „Nu a lipsit o zi fara sa oficiez Sfanta Liturghie. Cu ajutorul plantoanelor (detinuti de drept comun), primeam o sticluta de culoare inchisa, pe care scria ‹‹vin tonic››, dar in realitate continea vin adus clandestin de acestia. Antimisul il aveam cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente, din ebonita, sfintita.”(Monahia Cristina, Parintele Ioan Iovan de la Manastirea Recea de Mures, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 42).

Inchisoarea de la Ramnicul Sarat, destinata la un moment dat fostilor membri PNT, a cunoscut cel mai dur regim de izolare, singura posibilitate de comunicare se reducea la bataile morse in teava caloriferului sau la tusitul morse, o practica ce nu este intalnita decat la acest penitenciar. In astfel de conditii totusi detinutii au reusit sa se marturiseasca: „Printre putinele intamplari ce mi-au schimbat ‹‹o clipa din sirul zilelor la fel›› imi amintesc ca, de Craciunul anului 1961 sau de Pastele anului 1962, in tot cazul, dupa revenirea mea a doua oara de la spital, parintele Balica ne-a mai adus o mangaiere sufleteasca. Considerand ca-i de datoria sa, ca slujitor al altarului, sa acorde asistenta spirituala unor oameni napastuiti, desi si el se gasea in tagma napastuitilor ne-a propus sa ne spovedeasca, pe cei ce dorim, cu ocazia unei asemenea sarbatori. Pentru a traduce in fapt acest lucru se proceda astfel: La un semnal al lui prin Morse incepea in celula sa rugaciunile respective, iar noi eram atenti si fiecare ne marturiseam in gand pacatele, multe, putine, cate erau. Dupa aceea, fiecare din noi, care participasem la acest serviciu divin sui generis, ne semnalam numele, iar parintele Balica confirma receptia si ne dadea dezlegarea pacatelor in conformitate cu ritualul crestin (…) Spoveditul, facut chiar in atare conditii, ne-a produs mare bucurie.”(Ioan Diaconescu, Temnita – destinul generatiei noastre, Ed. Nemira, 1998, pp. 296-197).

In aceste imprejurari si conditii savarsirea Sfintei Liturghii era mai lesne de facut in lagarele de munca decat in inchisori, dar cu mari riscuri si in conditii precare s-a oficiat sfanta taina si in penitenciare. Pastorul Richard Wurmbrand relateaza despre slujirea unei Sfinte Liturghii ortodoxe la inchisoarea Gherla: „Pentru Masa Domnului, era nevoie de paine si multi erau gata sa-si sacrifice ratia. Dar ritualul ortodox cere ca painea sa fie sfintita pe un altar acoperit de un antimis care contine moaste din trupul unui martir. Or, noi moaste nu avem.

Dar avem martiri vii printre noi, a spus parintele Andronic.

Au consacrat painea si un pic de vin turnat intr-un pahar ciobit subtilizat din spitalul inchisorii, pe pieptul episcopului Marza, care zacea in pat, greu bolnav din cauza celor indurate. Putini au fost de acord cu aceasta liturghie, motivand ca ea nu era dupa Carte. Dar Cartea nu fusese scrisa in inchisoarea de la Gherla!” (Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu in subterana, Ed. Stephanus, Bucuresti, 2007, p. 275).

In afara de botezul lui Nicolae Steinhardt, memorialistica inchisorilor ne mai releva citeva astfel de evenimente. Spre exemplu un botez la inchisoarea Mislea, cand micuta Zoe, nou nascuta, acolo in inchisoare da semne de boala si detinutele se decid sa o boteze: „Pana la un an, Zoe a trait printre noi, fiind dupa Sanda a doua detinuta fara condamnare. Era jucaria noastra vie, trecea din brate-n brate, era o dulceata de fetita. La un moment dat a inceput sa slabeasca, sa nu aiba pofta de mancare, ne-am speriat si am hotarat sa o botezam. In taina, soeur Marguerite a botezat-o ascunzandu-ne dupa paturi. Eu am tinut-o in brate, i-am fost nasa, am spus Crezul pentru ea, m-am lepadat de Satana si m-am unit cu Iisus Hristos in numele ei.” (Aspazia Otel Petrescu, Strigat-am catreTine, Doamne, p. 80, accesibila pe site-ul http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/aotel/strigat/default.asp.htm).

Dumnezeu a facut posibila Spovedania si Impartasania multora dintre cei inchisi care au murit intre zidurile inchisorii. Iisus Hristos Euharistic i-a intarit pe cei care au urcat muntele suferintei in gulagul romanesc, patrunzand acolo pe cai nebanuite: in reverul unei camasi, intr-un bob de mei, sub un petic de haina veche, luminand tainic intunericul celulei si sufletele celor obiditi. Prezenta preotilor in spatiul concentrationar comunist a facut posibila trairea unei vieti in Iisus Hristos deplina si poate de aceea sistemul a fost nu de putine ori mult mai dur cu ei: La Canal, brigada preotilor era brigada disciplinara, supusa unui regim exterminant. Pe langa munca epuizanta, detinutilor preoti le erau administrate sistematic batai. Remus Radina marturiseste: „Calaul Chirion (comandantul lagarului n.n.) constituise o brigada disciplinara numai din preoti, condusa de tortionarul Vasile Matei. Preotii erau supusi la o munca grea si la batai permanente. Cu toate acestea, ei aveau moralul foarte ridicat si, dupa cum mi-a spus un preot, ei credeau ca Sense, ca ‹‹Rabdarea in suferinta este mai mare decat invierea din morti sau decat orice alta minune.›› Pe mine ma spovedea la Craciun si la Pasti Parintele Liviu Munteanu, din brigada de preoti, care sfida primejdiile ce-l pandeau.” (Remus Radina, Testamentul din morga, pp. 39-40).

In continua si permanenta incercare a celor inchisi de a duce o viata crestina, sarbatorirea Nasterii si Invierii Domnului erau considerate puncte esentiale, in plus amintirea modului in care aceste momente importante erau sarbatorite in familie ii ajuta pe cei din inchisori, pentru o clipa, sa se simta acasa, impreuna cu cei dragi. Iar pe de alta parte, era si o forma de opozitie, de rezistenta, demonstrand ca sistemul nu este imbatabil, ca prezinta fisuri si ca speranta, chiar si din aceasta perspectiva a imediatului, nu a murit. Sarbatorirea Nasterii Domnului in ciuda eforturilor administratiei care isi inmultea sicanele raman pentru detinuti momente incarcate de emotie si seninatate de care toti marturisitorii isi amintesc cu placere.

La traditionalele melodii se mai adaugau texte noi, specifice mediului carceral, compuse de poetii inchisorilor: „Si in lagar la Cavnic, de Craciunul din anul 1952, am avut parte de acelasi teatru: alarma, perchezitie, mancare proasta, izolarea catorva camarazi. Cand am intrat insa in mina, in galeriile intunecate care ne devenisera prietene, toata mina a inceput sa rasune de colindele pe care le cantam. Mai ales vocile preotilor, printre care a lui popa Scai, sau basul extraordinar al unui legionar ardelean, pe nume Ciumau, cutremurau galeriile. Cand am iesit din corfe la orizontul 200 unde lucram noi, din cerime, atarna o creanga de brad, impodobita cu panglici colorate. O pusesera acolo artificierii civili. Pe masura ce corfele descarcau detinuti, crestea numarul vocilor, din corul condus de popa Scai. Mai bine de o jumatate de ora nimeni n-a plecat la locul lui de munca si s-au cantat colindele cunoscute de tot romanul, dar si cele cunoscute numai de lumea inchisorilor.

Cei doi gardieni de la corfa au schitat gestul de a interveni si a ne face sa ne ducem la locurile noastre de munca. Au si dat niste ordine in acest sens, dar vocile lor au fost acoperite de glasul corului, care, sub bolta inalta de la corfa, tuna amplificat ca sub cupola de biserica. Nimeni nu i-a bagat in seama si, impresionati probabil de numarul nostru si de atitudinea noastra hotarata de a nu ceda, au socotit ca e mai bine sa renunte. Numai dupa ce ne-am epuizat repertoriul, ne-am imprastiat pe galerii, catre abatajele noastre, cantand in continuare, pe grupuri, colindul lui Radu Gyr.”(Ion Ioanid, Inchisoarea noastra cea de toate zilele, vol. I, p. 118-119). Pentru cei inchisi, sarbatoarea Sfintei Invieri, avea desigur o conotatie cu atat mai profunda cu cat inchisoarea comunista semana mai mult decat orice altceva din aceasta lume cu reprezentarea iadului. Iar Iisus Hristos, in ziua Invierii, a desertat temnitele iadului.

Parintele Dimitrie Bejan isi aminteste Invierea dintr-un lagar de munca in Dobrogea: „In noaptea Invierii, la miez de noapte, cand clopotele din ‹‹Valea Neagra›› suna pentru Invierea Mantuitorului, ni se face o amanuntita perchezitie de catre ostasi. Sub supravegherea comandantului din colonie, a politicului Vasile Blanaru, pontatorul brigazii, ne tine de fata cu acestia, predica zilei:

- A venit momentul cand stiinta alunga tot mai departe intunecatul misticism, care a tinut omenirea in intuneric de mii de ani. Este timpul ca sa parasiti idioatele si bolnavele invataturi inapoiate, cu sectanti, inchinatorii lui Iehova.

Care ati imbacsit capetele oamenilor pana acum si daca vreti sa va intoarceti in societatea de astazi, sa va lepadati de tot trecutul cu tot Hristosul vostru, intrand in randurile poporului muncitor. Acesta este ultimul tren, care va invita sa urcati.

Iar comandantul incheie predica lui Vasile, adresandu-se brigadierului si subalternilor lui:
- Sa-i omorati! Va dau ordin sa-i omorati! Pe raspunderea mea! Pastele mamii lor de dobitoci!
Ne-am uitat unul la altul. In acest moment, ca o lumina a trecut peste inima mea si strig tare: - Hristos a inviat, fratilor!
Care esti acela ma? intreaba comandantul, intors de pe coridor.
Eu sunt.
Du-l la carcera, asa dezbracat! Dumnezeul matii de bandit!. Cand rasarea soarele, peste plesuvele dealuri dobrogene, se auzeau, in zbor inalt, osanalele clopotelor de la bisericile din Constanta. Catre cerul albastru, ridicau scari nevazute, cantaretele ogoarelor, ciocarliile.
Si era bine! Si pace-n suflet!
Insemn fruntea, pieptul si umerii cu semnul Golgotei. Diafan, transfigurat Iisus pluteste pe langa sufletul meu. Mana Lui imi atinge fruntea cu calda binecuvantare.
I-atata pace-n carcera!
Dulce esti Doamne, in suferintele pe care ni le ingadui!
Fa-ma Doamne, bun! Bun, ca un Om!”(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornita cea mare, vol. III, Ed. Credinta Stramoseasca, sine loco, sine anno, pp. 124-125)

Marturisirea credintei in Invierea Domnului confera detinutului o stare harica, unica, in care toate constrangerile fizice la care e supus se dizolva, lasand loc acelei paci duhovnicesti, capabila sa metamorfozeze cele mai sumbre circumstante. Fie ca pret platit din libera voie pentru pastrarea demnitatii, fie ca traseu initiatic in desavarsirea spirituala, refacand la scara redusa experienta hristica a suferintei, experienta carcerala capata din perspectiva spirituala o valoare pe care niciodata initiatorii ei nu i-ar fi banuit-o.

Intrand pe aceasta traiectorie, universul concentrationar (intreg decorul ca si personajele) se pliaza pe un scenariu mistic. Exclusiv din aceasta perspectiva mistica poate fi inteleasa semnificatia antitetica a toposului carceral infern/paradis, concomitent si cu aceeasi intensitate. Inchisoarea – loc al implinirilor nu este o utopie, ci o experienta traita pentru multi din cetatenii gulagului romanesc. Dimitrie Bejan, la apusul vietii declara: „Foarte frumos am trait, parintilor, in puscarie! Regret ca am iesit din inchisoare! Tot timpul imi pare rau. As fi vrut sa mor acolo!.”(Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriile suferintei, Viata unui preot martir, Harlau, Iasi, 2002, p.156).

Din perspectiva traitorilor crestini ai inchisorilor, singurii adevarati biruitori in fata demonului ce a operat mistificarea si instaurarea puterii comuniste, celula este chilie, opresorii – victime pentru care trebuie sa te rogi caci, oameni, adica fapturi ale lui Dumnezeu fiind, iti sunt frati, chiar daca te tortureaza, chiar daca te ucid; intreaga cohorta de mizerii (foamea, frigul, promiscuitatea fizica) sunt percepute ca reteta ascetica; in locul urii pe care regimul o cultiva cu asiduitate se naste iubirea, intelegerea, toleranta; suferinta – scara spre ceruri - devine generatoare de sfintenie.

Din punct de vedere crestin, singurul raspuns care ii poate fi dat comunismului este afirmarea a tot ceea ce el neaga: afirmarea libertatii, a spiritualitatii, a existentei lui Dumnezeu si, prin aceasta afirmare, intrarea in conflict direct cu comunismul. Omul crestin aplica faptelor, sistemelor si ideilor o grila de lectura crestina, ori, dupa o astfel de grila, comunismul este un construct al raului, menit sa perverteasca totul. Asemeni lui Satan, el il imita pe Dumnezeu, dar intr-un mod caricatural, maimutarit; spre deosebire de Dumnezeu care il vrea pe om liber si ii cere supunere din iubire liber consimtita, comunismul, ca si demonul il vrea pe om sclav supus, usor de manipulat, cu libertatea anulata si vointa pervertita. Intrarea in conflict cu sistemul devenea, prin urmare, o consecinta a incercarii de a-ti pastra umanitatea.

In cadrul celor intrati in temnitele comuniste, in functie de modul in care se raportau la trairea crestina, se disting mai multe categorii, astfel:

cei care aveau o traire crestina intensa si inainte de a intra in detentie,

cei care, desi aveau o educatie crestina, nu erau niste traitori autentici, crestinismul lor reducandu-se la un anume formalism, insa, in inchisoare, ei vor descoperi valoarea trairii crestine si vor intra pe via mistica la fel de intens ca si cei din prima categorie;

mult mai redusi numeric, sunt cei care au intrat in inchisoare in totala necunostinta sau chiar in opozitie cu crestinismul, dar, intalnind in temnita pe cei care il practicau, sesizand seninatatea si impacarea cu care isi petreceau detentia, au inceput si ei sa practice rugaciunea si celelalte fapte crestine posibile intr-un asemenea spatiu;

au existat, desigur, si detinuti care nu au avut o autentica traire crestina, dintre acestia administratia inchisorilor isi racola informatorii. Tot din randul celor necredinciosi au fost cei care s-au sinucis sau au iesit din inchisoare socotindu-se invinsi si dorindu-si razbunarea. Dar aceasta categorie a victimelor a fost foarte redusa numeric si foarte putini au supravietuit detentiei, caci lipsa de speranta si sentimentul zadarniciei, la care se adaugau conditiile de gulag, i-a descompus trupeste si sufleteste. Prin urmare, cei mai multi au intrat in detentie avand o educatie moral crestina, unii o traiau mai intens, altii mai putin, dar in momentul in care au devenit constienti ca toate puntile cu exteriorul le sunt taiate, ei au evadat in transcendent. Si, in ciuda ostracizarii extreme la care erau supusi, si-au castigat libertatea si fericirea, realizand ceea ce parea imposibil - izbanda in fata comunismului.

In urma materialului consultat, a rezultat ca, in ciuda tuturor eforturilor pe care sistemul comunist le-a facut, de inabusire a credintei si de descompunere interioara a persoanei umane, detinutii din inchisorile comuniste au reusit sa traiasca o viata in Iisus Hristos in toata plenitudinea ei. Demersul nostru introspectiv si retrospectiv printre oameni si fapte dintr-un timp al intunericului, cand Romania a fost luata in stapanire prin minciuna si violenta, de un sistem absolut demonic se vrea a fi o privire din perspectiva moral-crestina asupra unui fenomen care, dincolo de politic, economic, social are profunde semnificatii mistice si morale.

Confruntarea omenirii, a Romaniei si a fiecaruia dintre noi cu fenomenul comunist nu este ceva ce se consuma exclusiv in istorie, ci confruntarea aceasta este o lupta intre Bine si Rau. Noi, cei de azi, suntem datori s-o intelegem, sa ne-o asumam si sa constientizam care sunt solutiile salvatoare; consideram aceasta ca un act moral, atat fata de propria constiinta cat si fata de memoria celor ce s-au jertfit in aceasta lupta si, mai ales, fata de generatiile viitoare. „Condamnarea comunismului este astazi, mai mult ca oricand, o obligatie morala (s.n.), intelectuala, politica, sociala. Statul roman, democrat si pluralist, poate si trebuie sa o faca. Tot astfel, cunoasterea acestor pagini intunecate si triste de istorie romaneasca a secolului douazeci este indispensabila pentru noile generatii care au dreptul sa stie in ce lume au trait parintii lor. Viitorul Romaniei depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face astazi, aici si acum ne va impovara pe veci cu vina complicitatii, fie si prin tacere, cu Raul totalitar.” (http//www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, p. 448.) Azi, cand se intrevede riscul unui cult al corporalitatii hedoniste, cand societatea nu mai este nici socialista, nici comunista, ci consumista, marturisitorii temnitei comuniste ne pot fi calauze spre esente. Agresiunea asupra persoanei umane nu se mai face prin teroare si crima, ci prin placerea senzuala, insidioasa si la fel de (daca nu si mai) destructiva pentru spirit.

Asadar, comunismul, ca incercare la care a fost supus crestinismul, a demonstrat ca omul nu se poate salva altfel decat prin credinta. Cu alte cuvinte, fara rugaciune, fara mila si dragoste fata de celalalt, fara efortul permanent de a intra in legatura cu Dumnezeu, omul supus experientei comuniste si, indeosebi, celei din inchisoarea comunista, risca sa se dezintegreze ca persoana umana. A vorbi despre dimnsiunea spirituala a universului carceral al Romaniei comuniste este o necesitate morala. Marturisitorii, martirii si mucenicii temnitelor comuniste trebuie sa funtioneze pentru noi, cei de astazi ca modele, ca repere morale, in caz contrar cunosterea experientei lor ar ramane doar la nivel rational si atat. Este necesar sa ne-o asumam efectiv intelegand ca ancorarea in Dumnezeu a fost singura solutie viabila atunci si ea este si astazi o salvare autentica a unitatii noastre fiintiale ca persoane si ca neam. Solutie unica, vesnica, imbatabila, ancorarea noastra in Dumnezeu, respectarea grilei morale crestine a fost si este barca de salvare din marasmul comunist, dar si din nebunia disonanta si grabita a lumii noastre, postmoderne, contemporane.

Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroii cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu au fost niciodata victime, ci intotdeauna vor fi consemnati de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX – lea!.

Scriitorul si publicistul crestin Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX – lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.

Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintii: Bartolomeu Valeriu Anania, Iustin Parvu, Mina Dobzeu, Arsenie Pappacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, au fost prilejuri de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, si totodata, ma gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit ei noua!. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte bine venita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus acestor persoane pline de har, dar si curaj marturisitor, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la realitatea normala si fireasca a cinstirii inaintasilor nostri, asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai marii nostri”!.

Marturisesc sincer ca, cel putin eu personal, ma simt foarte implinit din punct de vedere spiritual – sufletesc, pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-i intalni si (de) a-i cunoaste pe acesti oameni ai lui Dumnezeu – care inca mai sunt in viata aceasta, iar pe ceilalti doar cu ajutorul cartilor si a relatarilor celor care i-au apucat aici, pe acest pamant – mari personalitati a culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!. Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!.

Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui” si asta datorita (si) slujitori ei fideli ce au aparat-o in vremuri in care altii au tradat-o si au pradat-o, facandu-se, in acest fel, vrednici de a ajunge din temnitele comuniste in sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai carei fii nelasi si nefatarnici au fost, pana la sfarsitul vietii lor pamantesti!.

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3275

Voteaza:

Marturisitorii - Minuni. Marturii. Repere - cateva consideratii si reflectii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE