Masura nelinistii pentru cei apropiati

Masura nelinistii pentru cei apropiati Mareste imaginea.

Nu arareori în munca noastră întâlnim oameni pe care numai gândul că s-ar putea întâmpla ceva rău îi face să se neliniştească peste măsură. Cu alte cuvinte, aceşti oameni trăiesc aproape permanent o stare de nelinişte. Iar dacă chiar se întâmplă ceva cu vreunul dintre cei apropiaţi ai lor, atunci neliniştea lor nu mai are hotare.

Ceea ce are deosebit această frică pentru cei de aproape este aceea că ea pare îndreptăţită. „Vezi, doar nu-mi ies din minţi pentru propriile nazuri, ci pentru cei de aproape ai mei!"

Şi nu e foarte uşor să înţelegem în ce constă dragostea noastră faţă de ei. In aceea de a ne da de bunăvoie unor chinuri şi suferinţe, în numele omeniei şi al iubirii pentru ei, pentru cei pe care îi ameninţă un pericol? Sau în aceea de a păstra o stare sufletească de pace şi aşezare bună, pozitivă, pe care am putea să le-o împărtăşim şi lor?

Haideţi să ne lămurim amănunţit, pentru a stabili forma şi măsura cuvenită a îngrijorării la care suntem îndreptăţiţi. Pentru că nu suntem nişte sfărâmături ale unei corăbii, care de acum plutesc pe valurile întâmplării, ci suntem oameni: într-o foarte mare măsură putem să ne cârmuim starea lăuntrică.

Ce se arată în mod obişnuit a fi pricina tulburării ?

Insăşi posibilitatea ca ceva să se întâmple cu cei de aproape ai noştri nu este cauza anxietăţii, ci numai pretextul. De ce pretext? Pentru că în aceste condiţii, unii oameni se neliniştesc într-o foarte mare măsură, alţii, în-tr-una mai mică, iar alţii deloc. Iar acest lucru nu este condiţionat numai de aceea că unii îi iubesc mai mult pe cei de aproape ai lor, iar alţii mai puţin, ci şi de particularităţile individuale ale omului, de propriile raportări la sine şi la ceilalţi.

In ce fel anumite particularităţi individuale favorizează creşterea neliniştii pentru cei de aproape?

Cea dintâi explicaţie: prin prisma mecanismelor psihologice. Psihologii au identificat câteva mecanisme generale care sunt implicate în apariţia unei nelinişti mai puternice.

Unul dintre aceste mecanisme este cel cunoscut sub denumirea de „comportament infantil". Personalitatea de tip infantil, adică „imatur" se defineşte prin aceea că omul nu îşi asumă răspunderea propriei vieţi, transferând-o asupra altor oameni sau împrejurări. Aşa încât percepţia omului cu imaturitate psiho-emoţională ajunge să descrie următorul tablou: tot ceea ce reprezintă o ameninţare pentru cei de aproape ai mei reprezintă de fapt o ameninţare pentru mine însumi, de vreme ce viaţa mea depinde practic în totalitate de ei.

Ajungând rob fricii, omul cu personalitate infantilă nu se grăbeşte să scape de aceasta. El tinde să transfere responsabilitatea stării sale nu prea fericite tocmai asupra acestei primejdii care îi ameninţă (în mod real sau închipuit) pe cei de aproape ai lui. Căci un asemenea om nu doreşte nicicum să ia asupră-şi răspunderea propriei vieţi, iar dacă poate găsi o îndreptăţire pentru lipsa lui de acţiune, primejdia în care se pot afla ai lui îi dă un tocmai astfel de prilej: pentru că majoritatea primejdiilor nu le putem fizic preîntâmpina.

Incă un mecanism: complexul de vinovăţie. Complexul de vinovăţie se dezvoltă în copilărie, fie atunci când copilul nu a primit destulă dragoste din partea părinţilor, fie când aceştia adesea l-au învinuit pe nedrept. Oamenilor care suferă de acest complex de vinovăţie le este caracteristic să se vadă pe sine răspunzători pentru lucruri pentru care ei chiar nu au nici o vină. In felul acesta omul îşi exagerează importanţa, în forul său lăuntric. Şi astfel, atunci când apare o ameninţare reală sau închipuită la adresa bunei stări (sănătăţii, vieţii) a celor dragi, omul cu complex de vinovăţie, chiar încă mai înainte ca ceva să se fi întâmplat, deja se munceşte pe sine pentru vina închipuită de a nu fi reuşit să-i păzească de primejdie. Şi se teme că, dacă într-adevăr ceva se va întâmpla, toată povara vinei va apăsa numai asupra lui.

Cea de a doua explicaţie este cea care se sprijină pe dimensiunea duhovnicească şi nu vine în opoziţie cu abordarea psihologică a mecanismelor care favorizează apariţia anxietăţilor. Aici, cauza principală care se arată a fi pricină şi a întristării, şi a deznădejdii, şi a încercărilor de suicid este mândria. Mândria se leagă foarte strâns de slava deşartă şi de părerea de sine. Omul mândru îşi exagerează însemnătatea pe care o are în viaţa celorlalţi (a omenirii în general), şi trăieşte foarte greu orice eveniment care nu vine în concordanţă cu dorinţele lui. Toate trebuie să fie aşa cum doreşte el, căci altfel omul mândru nu-şi află liniştea. In consecinţă, temându-se pentru o oarecare primejdie care ar putea ameninţa pe cei apropiaţi lui, şi pe care el în mod firesc nu o poate dori, omul mândru nu se poate smeri cu faptul că există situaţii în care nefericirea celor din jurul său i-ar putea dăuna propriilor planuri de viaţă şi propriei bunăstări.

Ne îndreptăţeşte oare primejdia care îi ameninţă pe cei apropiaţi ai noştri să ne distrugem viaţa?

A atenta la dreptul omului de avse nelinişti pentru cei de aproape pare multora dintre noi a fi un adevărat sacrilegiu. Doar că dragostea cea adevărată nu numai că nu este străină de trezvie, ci este în chip absolut legată de aceasta, şi de aceea ne îngăduim să nu lăsăm la o parte nici în cazul de faţă contribuţia, deloc de neglijat, a raţiunii.

Orice om este strâns legat de alţi oameni - iubiţi, rude, prieteni, colegi. Dacă o verigă a acestui lanţ slăbeşte, trebuie oare ca şi celelalte zale să se slăbească şi să dispară cu totul, sau ar trebui să se întărească, pentru a putea să compenseze pierderea? Dacă de pildă un om a devenit inapt de muncă şi s-a internat într-un spital, oare ar trebui ca şi rudele lui să renunţe la serviciile lor şi să se interneze alături de el (şi, fireşte, nu ne referim în cazul de faţă la situaţiile când acest lucru este de trebuinţă pentru a-l putea ajuta pe cel suferind), sau ar trebui să muncim încă şi mai mult, atât pentru noi înşine, cât şi pentru el?

Să coborâm mai adânc şi să privim la natura relaţiei pe care o avem cu omul în cauză, cu cel căruia i s-a întâmplat necazul. Cel mai probabil, dragostea noastră nu e unilaterală, probabil şi omul cu pricina ne iubeşte sau ne-a iubit. Ca atare, cum şi-ar dori oare el să ne exprimăm dragostea ce i-o purtăm? Işi doreşte el oare ca şi nouă să ne fie rău? Ca noi să ne chinuim, să ne pierdem cu firea, să uităm să mai râdem? Dacă da, înseamnă că puţin ne iubeşte. De aceea, răspunsul va fi neapărat unul negativ: nu, nu şi-ar dori aşa ceva dacă ne-ar iubi. Nemăsurata noastră nelinişte îi pricinuieşte numai suferinţă. Ei s-ar odihni dacă ne-ar vedea luminoşi, împăcaţi, tari cu duhul. Atunci am avea şi ce împărtăşi cu ei. Dar dacă noi vom fi înghiţiţi de nelinişte, tot ce vom putea izbândi va fi un oarecare ajutor de suprafaţă, şi aceasta numai dacă omul va fi lângă noi. Cu ce ne-ar putea îndreptăţi prăbuşirea de bunăvoie ? Poate cu datoria de a arăta compasiune ?

Trebuie însă să înţelegem drept acest cuvânt. Compasiunea nu înseamnă „a boli împreună". Compasiunea înseamnă „a lua asupra ta o parte din durerea celuilalt". A lua asupra ta o parte din durerea altuia nu înseamnă să te molipseşti de durerea lui şi astfel durerea să se dubleze, ci înseamnă a-i micşora durerea. Dacă vă stă în putere, faceţi-o obligatoriu. Insă, mai întâi de toate, pentru aceasta se cere să fiţi un om puternic. Numai nu vă distrugeţi fără rost şi fără milă! Pentru aceasta nu există nici o îndreptăţire.

Care este dreapta îngrijorare, îngrijorarea cea bună pentru cei de aproape ?

Tot ceea ce vine asupra noastră din afară sau din lăuntru, şi care face să suferim se numeşte cu termenul de criză. Ar trebui să privim fiecare dintre aceste crize ca pe nişte posibilităţi care ni se oferă - chiar dacă în acest chip neplăcut omului - pentru a ne depăşi anumite neputinţe, anumite nedesăvârşiri, adică pentru a fi mai buni. Tot ceea ce este dureros în viaţa celor de aproape ai noştri, dacă, fireşte, inima nu ne e cu totul de piatră, ne provoacă şi nouă o durere, dar nu face excepţie deloc de la regula de viaţă de care am amintit: gândindu-ne cum l-am putea ajuta pe celălalt, s-ar cădea ca în acelaşi timp să cugetăm şi la lecţia pe care ar trebui să o învăţă in noi înşine din cele ce se petrec.

Suferinţa celuilalt nu o putem trăi cu totul fără să ne doară, uşor şi vesel. Dar dacă de la durerea pe care ne-o provoacă cele ce se petrec cu el, vedem că pentru noi nu este nici un răgaz, dacă neliniştea ne munceşte de dimineaţa până seara, zi după zi, e cazul să privim aceasta nu ca pe ceva firesc, nu ca pe o reacţie corectă, ci ca pe o neorânduială de ordin psihologic sau sufletesc. Cu care, de altfel, chiar şi acum trebuie să ne luptăm; fără nici o amânare.

Principiul de luptă cu neputinţele sufleteşti este unul foarte simplu, anume: trebuie să facem exact invers decât cele pe care ni le impun ele.

Infantilismul este cel care ne propune să ne folosim de situaţia cu pricina ca o ocazie potrivită pentru a putea fi nefericiţi şi pasivi faţă de propria viaţă, faţă de starea în care ne găsim. Iar noi, în loc de aceasta, ne vom reaminti că, punând stavilă tulburării care ne chinuieşte şi nepermiţându-i să treacă dincolo de limitele raţionale, ar trebui să putem fi fericiţi, şi această fericire depinde în totalitate de noi înşine.

Invinovăţirea de sine este cea care ne încarcă cu un simţ al răspunderii pentru lucruri care în mod real nu se află în puterea noastră. Iar noi ne vom aminti că, deşi omul acesta ne este foarte apropiat, ne este drag, ne este iubit, poate chiar cel mai apropiat, totuşi el rămâne altcineva decât noi şi că nu a intrat în viaţa noastră ca apoi să sfârşească prin a ne-o otrăvi. Ci pentru rosturi cu totul altele, luminoase. Şi fără să ţinem seama de nici un fel de condiţii şi primejdii, să continuăm să luptăm pentru a atinge acele rosturi minunate şi luminoase şi înalte care se întind până dincolo de moarte.

Mândria este cea care ne strigă că toate planurile noastre s-au năruit şi că nici un bine nu mai putem aştepta mai departe. Dar noi nu vom crede glasului ei viclean. Ci ne vom aminti că în mâinile noastre stă numai propriul suflet, însă este cel mai scump şi mai de preţ dar pe care îl avem. Şi că şi pentru ceilalţi este cel mai scump şi mai de preţ dar. Şi că toate împrejurările ce s-au produs, chiar şi cele ce pot fi privite drept o nefericire, nu sunt decât prilejuri de curăţire, de înfrumuseţare şi de mântuire a sufletului. Dumnezeu este Cel ce este deasupra noastră, a tuturor. De aceea nu avem de ce ne teme pentru nimic din cele ce ar putea să se întâmple cu cei de aproape ai noştri. Sau cu noi.

Experienţa autorului.

Inţelegerea acestor adevăruri nu tară durere s-a dat celui ce vă vorbeşte în aceste câteva cuvinte. Aş vrea să vă împărtăşesc ceva ce ţine de sufletul meu.

In viaţa mea a fost o astfel de clipă când un om foarte apropiat mie a fost luat şi dus la reanimare. Cred că lucrul acesta nu m-a prins deloc pregătit, era ceva care ieşea din cursul firesc al vieţii. De ani de zile, de când am început să lucrez cu mine însumi, m-am obişnuit să simt imediat orice disconfort şi să analizez numaidecât pricinile lăuntrice care au dus la apariţia lui. Şi întotdeauna, fără măcar o singură excepţie, pricina întristării, a deprimării, a „pietrei de pe suflet" a fost una dintre faptele mele prosteşti care nu era decât manifestarea unei patimi sau a alteia.

Intotdeauna! Fie că am invidiat pe cineva, fie nu m-am smerit în cine ştie ce nimic, fie cineva mi-a zgândărit slava deşartă. Găsind pricina şi înţelegându-mi greşeala, deja nu mai era nici o greutate în a scăpa de neplăcerea, de disconfortul cu pricina, şi a mă întoarce la cele obişnuite, la starea de pace sau de bucurie.

Această deprindere a introspecţiei, a analizei de sine, mi-a arătat că şi în cazul în care mă aflam acum, ceea ce mă făcea să sufăr, ceea ce mă muncea nu era nicidecum vreo bunătate de-a mea sau cine ştie ce calităţi cu totul minunate pe care le-aş fi avut. Ci mai degrabă învinovăţirea de sine şi faptul că nu mă smeream deloc cu cele ce deja se petrecuseră. Ce am făcut ?

Fără îndoială că ceea ce am făcut multora dintre dumneavoastră li se va părea îngrozitor.

Am început să mă rog şi să spun: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate!"

Spre această soluţie m-a îndemnat următorul raţionament: s-ar cuveni ca noi să mulţumim Domnului pentru toate cele ce se petrec în viaţa noastră, şi deci şi pentru cele neplăcute, dureroase. (Pentru că noi cu toţii suntem mândri, iar mândria se manifestă mai cu seamă în aceste situaţii şi nu este armă mai bună împotriva ei decât această rugăciune.) Iar dacă noi îl socotim pe un oarecare om că ne este apropiat, înseamnă că viaţa lui este parte a vieţii noastre, şi deci, e limpede că şi pentru toate cele ce se petrec cu cei de aproape ai noştri, noi s-ar cuveni să mulţumim. De ce dacă socotim că tot ceea ce vine peste noi în chip dureros în această viaţă este un medicament folositor pentru noi, nu putem socoti acelaşi lucru şi pentru viaţa celor pe care îi iubim, de ce am socoti că pentru ei nu e leac, ci otravă de moarte ? Ar fi o incoerenţă, o imagine neunitară!

Starea sufletească a omului întotdeauna oglindeşte dreptatea celor pe care le lucrează. După ce lucrăm fapte ale întunericului, chiar prosteşti uneori, suferim: după ce lucrăm fapte ale luminii, fapte bune şi frumoase, ne bucurăm. După ce am făcut această rugăciune, norii negri care îmi apăsau sufletul s-au risipit, a căzut piatra de pe inimă, puterile s-au înnoit. Am simţit că acesta este chipul drept de a primi şi de a ne raporta la aceste situaţii.

Acestea pot părea lucruri aspre, de om nesimţitor, de-a dreptul sălbatic, hain, lipsit de omenie. Dar aceasta este viclenia vrăjmaşului mântuirii neamului omenesc, care adesea se străduieşte să ne arate răul drept bunătate şi invers, cu singurul scop de a-l pierde pe om.

Până la urmă, Cel ce a spus: „Plângeţi cu cei ce plâng!" a spus şi „Bucuraţi-vă neîncetat, pentru toate mulţumiţi!"...

Acum sunt încredinţat că de la această pravilă de viaţă „Bucuraţi-vă neîncetat!" nu există excepţie. Oricât am suferi, oricât ne-am îngrijora cu o parte a sufletului pentru sine, sau chiar pentru cel mai apropiat om pe care îl avem, cu cealaltă parte ar trebui să ne bucurăm întotdeauna, să primim toate cele câte vin şi pentru toate să mulţumim Domnului.

DMITRYSEMENIK

CUM SĂ BIRUIM FRICA, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "CUM SĂ BIRUIM FRICA"

 

17 Octombrie 2016

Vizualizari: 492

Voteaza:

Masura nelinistii pentru cei apropiati 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE