Matematica iubirii evanghelice

Matematica iubirii evanghelice Mareste imaginea.

Mântuirea noastră depinde în mod decisiv de felul în care înţelegem să relaţionăm cu oamenii şi cu Dumnezeu. Există o „reţetă” absolută în acest sens, cuprinsă în Evanghelii. Ea cunoaşte mai multe formulări, precum cea din pericopa ce se citeşte în Duminica a 19-a după Rusalii, numită „Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor”:

„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru. Iar dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiţi i pe vrăjmaşii voştri şi faceţi le bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6, 31 36).

Avem, aşadar, o relaţie între un „subiect” şi mulţimea „oamenilor” din jurul său (din care este evidenţiată submulţimea „vrăjmaşilor”), ce se cere a fi configurată după modelul iubirii „Tatălui milostiv” faţă de „cei nemulţumitori şi răi”. În această ecuaţie existenţială, deloc întâmplător, se menţionează doar trei „operaţiuni”: a iubi, a face bine şi a împrumuta. Să le analizăm pe rând.

Matematica iubirii evanghelice nu se bazează pe principiul reciprocităţii. Când „eu te iubesc pe tine pentru că şi tu mă iubeşti pe mine”, cele două afirmaţii se anulează reciproc şi rezultatul este zero. Pentru a obţine un rezultat pozitiv este musai să lărgim sfera iubirii către cei ce nu ne iubesc. Şi cum poate fi numit, la limită, un om care nu ne iubeşte – dacă nu „vrăjmaş”? La un astfel de om ştim sigur că nu găsim dragoste pentru noi, încât merită să investim aici iubire pentru că el nu ne oferă nimic şi doar în relaţia cu el vom obţine cel mai mare „profit” duhovnicesc.

Dar ce înseamnă a iubi creştineşte pe un om, cum se aplică acest postulat evanghelic în practică? Înseamnă, oare, a-i face declaraţii de dragoste, a-l trata ca pe un idol din ale cărui cuvinte şi comportament să ne inspirăm permanent? Vedem că în Predica de pe munte ne sunt dezvăluite două moduri prin care se poate materializa acest deziderat al iubirii: prin a face binele şi prin a împrumuta (oferi/ dărui) fără a aştepta sau a pretinde să primim ceva înapoi. A acţiona în interesul celuilalt (inclusiv a mă ruga pentru el sau a-l binecuvânta) şi a dărui din bunurile pe care le am în posesie nu presupune nici efuziuni sentimentale, nici imitare papagalicească. Înseamnă doar că eu mă pot implica, prin tot ceea ce pot face şi tot ceea ce am, dar fără a mă anula sau topi în personalitatea celuilalt. Iubirea de vrăjmaşi nu se revendică din registrul emoţional, nu se alimentează din vreun tainic entuziasm, ci este o alegere conştientă pe care o poate face şi un om care e din fire mai cerebral. Când suntem îndemnaţi să fim milostivi precum Dumnezeu-Tatăl este milostiv, nu la sentimentul de compasiune numit milă se face trimitere. Să spunem că doi oameni văd un cerşetor vizibil afectat de foame. Unuia i se face milă şi simte că i se rupe inima de durerea acestei privelişti, dar nu acţionează deloc spre a-l ajuta. Altul, deşi este mai insensibil de felul lui, aducându-şi aminte „răsplata” promisă de Hristos, intervine şi îi oferă mâncare celui nevoiaş. Evident, nu primul, ci cel de-al doilea împlineşte porunca iubirii de aproapele.

Porunca iubirii vrăjmaşilor mai are şi alte aplicaţii relevante pentru noi. Sesizăm, spre exemplu, că dacă excludem din ecuaţie pe Dumnezeu şi nu ne inspirăm din modul Său de „operare”, rezultatul matematic al relaţionării noastre cu semenii va fi „zero mulţumire”, respectiv „zero răsplată”. Adică nimic sau mai nimic! Totodată, noi ştim din referatul Creaţiei că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, căci pe toate le-a adus „din nefiinţă la fiinţă”. Nelucrând iubirea pentru semeni, mai ales pentru vrăjmaşi, omul refuză a fi împreună creator cu Dumnezeu şi tinde să se întoarcă către nimic. Avem, aşadar, libertatea de a ne mişca pe axa existenţei, pe oricare din cele două direcţii. Fără iubire pentru vrăjmaşi tindem spre zero, tindem spre nimic, dar fără a-l putea atinge vreodată, căci nimeni nu se mai întoarce din existenţă la non-existenţă. Această stare generată de apropierea – dar niciodată atingerea – nimicului se mai numeşte şi iad. Pe direcţia cealaltă, condiţia necesară şi suficientă pentru ca un om să tindă către Dumnezeu este aceea de a tot adăuga "plusuri" de iubire cultivată mai ales în relaţia cu vrăjmaşii, adică de la cei de la care nu primim nimic bun. Dumnezeu Însuşi, prin faptul că este „bun cu cei nemulţumitori şi răi”, ne arată că iubirea desăvârşită, constantă şi necondiţionată este tot un act de creaţie, căci a crea şi a iubi sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Această creaţie continuă, această permanentă „investiţie” de iubire mai poartă şi numele de Providenţă sau purtare de grijă a lui Dumnezeu.

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
153 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

27 Septembrie 2016

Vizualizari: 337

Voteaza:

Matematica iubirii evanghelice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE