Minte stapanitoare

Minte stapanitoare Mareste imaginea.

Fericitul Stareţ a avut de tânăr minte stăpânitoare asupra patimilor şi, prin lupte ascetice continue, ajunsese la sfântă nepătimire. înlăuntrul său trăia Hristos, Cel care îi dirija cuvintele, faptele şi gândurile. Cu alte cuvinte, avea „mintea lui Hristos" (1 Cor. 2,16).

Intotdeauna era paşnic şi blând. Nu se mânia, nu se neliniştea, nu se tulbura. Câteodată, când socotea că trebuie să mustre pe cineva, ca să prevină o pagubă duhovnicească, se purta cu asprime, însă fără să-şi piardă pacea interioară. Nu se înfuria asupra aceluia, ci vorbea cu durere în suflet, ca să-l îndrepte.

Ruga pe monahii să fie în comuniune neîntreruptă cu Făcătorul de pace, Iisus:

„Copila mea, spune cât poţi de mult rugăciunea «Doamne lisus Hristoase, miluieşte-rnă pe mine, păcătoasa!» cu buzele, cu mintea şi cu inima, iar pacea şi blândeţea îţi vor fi date în dar de către Domnul Atotputernic...

Taina păcii şi a liniştii este Mirele Hristos. Hristos însuşi Se face Mirele fiecărui suflet în parte... Când omul mic, omul supus greşelii va trăi aceasta, va spune: «Dacă Hristos este al meu şi este cu mine, de ce să mă tulbur şi să-mi fac griji?»".

Ajunsese la o mare măsură a virtuţii înfrânării. Niciodată nu l-au auzit monahiile să se plângă de ceva. Pretenţii avea numai cu privire la el însuşi. Când mâncarea era gustoasă, lăsa jumătate din porţie în farfurie, iar când era fără ulei, spunea: „Azi am mâncat foarte bine! Slavă Ţie, Dumnezeule!". Nu voia să mănânce ceva deosebit de ceea ce mânca întreaga obşte la trapeză. Dacă, de exemplu, îi punea un alt fel de fruct, nu îl atingea sau îl dădea ca binecuvântare monahiei care citise în timpul mesei.

Uneori, din cauza lucrărilor de construcţie, se întârzia cu ora mesei. La un moment dat, băteau în uşa chiliei lui.

- Gheronda, peste puţin va bate clopotul pentru trapeză.

- Cum?! N-am mâncat? - întreba cu o simplitate graţioasă.

Şi ceasul ajungea şi la ora 3 după amiază, însă el fiind unit cu Dumnezeu şi plin de dulceaţa prezenţei Lui, nu avea poftă de mâncare sau băutură.

„Mâncarea - scrie el în îndemnurile lui către monahii - nu are ca scop satisfacerea poftei gustului... ci menţinerea noastră în viaţă, pentru a putea duce lupta duhovnicească şi sfântă ca să sporim în sfinţenie şi să avem mereu în sufletele noastre pe Duhul cel Sfânt, ca să ne asigurăm Raiul şi bucuria Cerului... Mai mare valoare are postul ochilor, al limbii, al minţii, adică postul duhovnicesc".

Nu voia ca monahiile să spună „mi-e foame", „mi-e sete", „mi-e frig" sau „mi-e cald". Pe el însuşi nu l-au auzit niciodată rostind aceste cuvinte. Le învăţa stăpânirea de sine şi răbdarea. „Dumnezeu reglează condiţiile meteorologice. Aşadar, păcătuieşte cel care zice «Ce-i cu căldura asta aşa de mare?», sau «Ce-i vremea asta urâtă?».

Fie că-i zăpadă, fie că-i gheaţă sau căldură, să zicem întotdeauna: «Slavă Ţie, Dumnezeule!»". Alteori, spunea zâmbind: „Este foarte bună canicula! Ia să ne gândim la focul iadului!".

Se bucura atunci când ningea. „Slavă Ţie, Dumnezeule! Zăpada e o binecuvântare deosebită. Se înmoaie pământul şi se umplu izvoarele cu apă". Uneori, ningea încontinuu timp de mai multe zile, iar zăpada ajungea la 1, 5 metri, încât drumul se bloca, reţeaua telefonică cădea din cauza viscolului, la fel şi curentul electric şi, prin urmare, pompa nu mai funcţiona, ca să trimită apă în rezervor.

In zilele în care, din cauza căderilor abundente de zăpadă, erau izolate, se adunau toate monahiile în atelier şi lucrau. La un moment dat, Stareţul trecea pe la ele şi le binecuvânta. Afecţiunea sa părintească şi sfintele lui cuvinte le încălzeau sufletele. „Să avem căldura cerului şi a lui Dumnezeu", spunea şi le împărţea ciocolate, ca o mică mângâiere. Având timp din belşug, făceau sinaxe ziditoare şi dese Liturghii de noapte în paraclis. Clipe cereşti, clipe de neuitat!

Uneori, când ningea în mănăstire, Stareţul se afla la Atena. Drumul era închis şi nu putea să se întoarcă, însă gândul lui era permanent la fiicele lui duhovniceşti. „Aveţi căldură?", întreba la telefon. „Să aprindeţi focul, să mâncaţi bine! Dimineaţă să vă treziţi cu o oră mai târziu". După dumnezeiescul Gură de Aur, „Sfinţii, aşa cum au fost iubitori de Dumnezeu, tot aşa au fost şi plini de afecţiune faţă de toţi oamenii".

Când se întorcea cu stareţa şi cu surorile dintr-o ieşire pentru treburile mănăstirii, avea obiceiul să povestească, pentru folosul duhovnicesc al tuturor, pe unde au mers şi ce au făcut. Era o atmosferă familială. Promova unitatea, prin toate mijloacele ce îi stăteau la dispoziţie.

„Când mergem undeva - spunea - participă întreaga obşte. E ca şi cum am merge cu toţii împreună, deoarece sunt una. Voi rămâneţi în mănăstire, iar noi ieşim pentru rezolvarea treburilor acesteia, pentru Sfântul loan. Iar când se întoarce vreuna, să spună curn a petrecut. Astfel, surorile vor fi mai aproape de ea".

Stareţul nu voia să vadă pe nici o monahie tristă. în astfel de situaţii, parcă nu-şi găsea liniştea, până nu o vedea din nou bucuroasă şi paşnică. O chema la el, nu ca să-i facă observaţie, ci ca să o sprijine. Era de ajuns doar o binecuvântare, ca să se risipească orice nor ce îi umbrea sufletul, doar un cuvânt, ca să-i dispară gândurile pe loc.
Avea o îndurare fără limite faţă de fiicele lui duhovniceşti. Sora A., care avea o gravă problemă de sănătate, o anumită perioadă nu a putut să se ridice deloc din pat.

Stareţul o mângâia şi o încuraja cu sfintele lui cuvinte:

- Ştiu, copila mea, că este grea crucea pe care o ridici, însă priveşte Ia Mirele Hristos! De la El vei lua puterea să mergi mai departe.

- Gheronda, mă întristez că nu particip la slujirile mănăstirii şi, astfel, le obosesc pe surori.

- Copila mea, să nu crezi că boala aceasta a îngăduit-o Dumnezeu numai pentru tine. Nu! Ci pentru întreaga obşte. Este un prilej ca fiecare soră să-şi arate iubirea, virtuţile. Aşa se întâmplă într-o chinovie bună. Ceea ce faci tu, adică sa rabzi fără cârtire şi cu mulţumire, nu pot să facă toate surorile... iar când vom pleca la Cer, vei zice; „Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că mi-ai dat răbdare!". Cât despre clipele de eventuală slăbiciune, vei zice: „Bre, copile, să nu fi făcut eu încă puţină răbdare?!".

Părintele Eusebiu Giannakakis
Inger pământesc şi om ceresc, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Inger pământesc şi om ceresc"

 

Pe aceeaşi temă

17 Martie 2016

Vizualizari: 208

Voteaza:

Minte stapanitoare 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Eusebiu Giannakakis

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE