Monahismul din Dacia Pontica

Monahismul din Dacia Pontica Mareste imaginea.


Monahismul din Dacia Pontica

 

"Calugarii sciti" (daco-romani) si contributia lor la afirmarea unitatii ecumenice si la dezvoltarea culturii umanist crestine - europene

 

De obicei, cand se vorbeste despre "Calugarii sciti", se face referinta expresa doar la vestitii teologi si filosofi din timpul lui Dionisie Exiguul (aprox. 460-545), adica, la Ioan Maxentiu, Leontiu, zis de Bizant, Petre Diaconul etc. Or, in aceasta sintagma de "Calugari sciti", trebuie sa incor­poram nu numai pe cei mentionati sub acest apelativ de izvoarele Cancela­riilor papala si bizantina, din vremea respectiva, ci pe toti nevoitorii vietii monahale din Scythia Minor, din secolele IV-VI, care au excelat atat prin viata lor ascetico-monahala, "de rodire duhovniceasca", cat si prin imensa lor con­tributie, teologica si culturala, la afirmarea unitatii ecumenice si la dezvoltarea culturii umanist crestine, europene, de care beneficiaza pana astazi intreaga omenire.

 

Filele de Pateric romanesc, presarate si de nume de isihasti, incep de-abia cu secolele XIV-XV. Or, istoria isihasmului romanesc urca pana in secolele III-IV, fiindca, in Dacia pontica, prezenta eremitilor (isihastilor) a fost o reali­tate inca din secolele III-IV.

Intr-adevar, pe vremea Sf. Antonie (251-356) si a Sf. Pahomie (256-349), parintii monahismului, in Scythia Minor exista deja o viata monastica de sorginte orientala (Palestina, Syria, Egypt, Asia Mica).

 

La Niculitel (judet Tulcea) - veche asezare romaneasca pe teritoriul vechii cetati Noviodunum - in anul 1971, cercetarile arheologice au dat la iveala o cripta - martyrion sub altarul unei bazilici, inaltata la sfarsitul secolului al IV-lea d. Hr., in vecinatatea unui mormant martiric mai vechi. In sicriul din cripta s-au descoperit moastele a patru "Martiri ai lui Hristos, Zotikos, Attalos, Kamasis si Philippos, asa dupa cum se mentioneaza in cele doua inscriptii, in limba greaca.

 

S-a estimat ca acestia sunt "cei mai vechi martiri" din Scythia Minor, mar­tirizati pe timpul domniei lui Decius (250-251) in cetatea Noviodunum. Nu este exclus ca acesti sfinti martiri sa fi cunoscut si viata anahoretica. Nu demult, pamantul Dobrogei a dat la iveala si osemintele monahului Astion, care a primit cununa muceniceasca pentru Hristos in anul 303, la Halmyris (Judet Tulcea). Osemintele sale au fost descoperite sub ruinele unei bazilici, construita dupa anul 324.

 

Identificarea celor doi martiri, Epictet preotul si Astion, a fost posibila datorita unei inscriptii in limba greaca, zugravita pe unul dintre peretii criptei descoperita in vechea cetate Halmyris, situata in nord-estul Dobrogei, la apro­ximativ 2,5 km. de satul Murighiol (judetul Tulcea).

 

Sfantul mucenic Astion - unul dintre protomartirii Europei - a trait deci pe pamantul romanesc, unde, dupa toata probabilitatea a pus si bazele unei vieti ascetico-monahale, de traditie rasariteana.

 

Arheologii ne asigura ca "monahismul scythic pomenit in izvoarele literare poate fi probat acum si pe plan arheologic prin descoperirea complexului mo­nahal de la Slava Rusa (Ibida).", care a fost "construit in mai multe faze". Bazilica acestui complex monastic paleocrestin dateaza din secolul al IV-lea.

 

Aceiasi arheologi afirma ca la "Slava-Rusa" (a Il-a jumatate a sec. IV) avem de-a face cu "primul complex monahal din Scythia Minor". De altfel, acest complex fusese deja identificat de istoricii Bisericii noastre cu una din cunoscutele manastiri scitice aflate ".sub dependenta canonica a provinciei ecleziastice Scythia Minor si a lui Paternus, episcop de Tomis".

 

Primele centre monahale din Scythia Minor par a se fi organizat pe langa bazilicile cimiteriale (martyrion). Or, unul dintre acestea a fost si cel de Slava Rusa (sec. IV), a carui bazilica cimiteriala a fost probabil construita pe mor­mantul vreunui martir.

 

Fireste, putine natii crestine ale lumii se pot mandri cu asemenea odoare de pret ale credintei neamului lor, pe care dupa mai bine de 1700 de ani le putem vedea si venera, asa cum s-a intamplat in Dobrogea romaneasca cu moastele Sfintilor martiri de la Halmyris si de la Niculitel.

 

Episcopii Tomisului, din secolele IV-VI, sunt in majoritatea cazurilor -daca nu toti - recrutati dintre monahi. Unul dintre acestia a fost si Sfantul Teotim I (aprox. 390-407), despre care istoricul Sozomen scria ca ducea o viata ascetica, purta plete lungi si se bucura de calificativul de "filosof".

 

Sfantul Teotim poseda si practica intr-adevar acea "monastica philosophia". Dar, "Scitul" (daco-romanul) Teotim I, episcop mitropolitan de Tomis (aprox. 390-407), n-a fost numai educat "a monastica philosophia" (in filosofia monahala), care presupunea a iubi si a practica intelepciunea trairii monahale, adica "asceza", ci si in cultura si filosofia greaca, dovedindu-se a fi - cu prisosinta - si un "monah" intelectual din stirpea lui Evagrie Ponticul (346-399), despre care s-a spus "ca este primul calugar caruia i se poate atribui cu siguranta o importanta activitate literara".

 

Sfantul Teotim, mentionat pe la anul 392 de Fericitul Ieronim cu titulatu­ra de "Scythiae Tomorum episcopus", a fost deci si un filosof. Filosofia pe care a cultivat-o n-a fost asadar numai "monastica philosophia", ci si filosofia lui Platon, Plotin, Seneca etc. Ideile sale filosofice, ca de exemplu, despre grija fata de cele materiale, adeveresc cu prisosinta si aceasta realitate. "In mintea tulburata si plina de griji - scria ierarhul filosof al Tomisului - nu se afla nici un gand frumos si nu se revarsa peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desavarsirea sufletului inseamna a-1 elibera de griji, caci datorita grijilor il ni­miceste. De aceea, se spune despre sufletul desavarsit ca este, intr-adevar, ca un crin in mijlocul spinilor. Caci crinul din Evanghelie inseamna sufletul lip­sit de griji, care nici nu se osteneste, nici nu toarce si totusi s-a imbracat mai frumos decat slava lui Solomon (Matei VII, 28-29)".

 

Fireste, numai un teolog ca Teotim, cu o solida formatie filosofica, putea fi in stare sa ia atitudine fatisa si impotriva celor care intinau memoria lui Origen, adica, ". memoria unui om - declara Sf. Teotim - care a murit de mult timp in credinta", si ca atare, nici nu trebuia sa se faca "lucru nelegiuit, condamnand car­tile pe care inaintasii nostri nu le-au condamnat, .".


Un alt calugar scit (daco-roman), Sf. Ioan Cassian (360/365 - 435), este considerat a fi "primul mare creator de gandire teologica si morala din partile noastre". Prin opera sa, "Despre intrupare", Cassian a facut cunoscuta atat hristologia ortodoxa a Rasaritului in Apus, cat si crezul eterodox al unor eretici, precum ebionitii, sabelienii, arienii, eunomienii, macedonienii, fotinienii si apolinaristii. Totodata, el a facut cunoscuta Rasaritului erezia pelagienilor, si indirect si doctrina Fericitului Augustin despre har.

 

Ioan Cassian, care si-a facut "o cultura frumoasa in scolile de pe litoralul Pontului Euxin,.", avea sa traiasca ani de-a randul prin marile lavre mona­hale din Palestina (Betleem) si Egipt, impreuna cu fratele sau de cin si de neam, Gherman. Dupa 20 de ani petrecuti in Egipt, Sf. Ioan Cassian avea sa se sta­bileasca la Constantinopol (399/400), unde este hirotonit diacon de Sf. Ioan Gura de Aur. In anul 404, il aflam la Roma, unde intervine pe langa papa Inocentiu I in favoarea arhiepiscopului Constantinopolului, Sf. Ioan Gura de Aur, exilat pentru a doua oara din ordinul imparatului. Dupa 10 ani petrecuti la Roma, el ajunge in Galia (415), unde infiinteaza doua manastiri (una de barbati si cealalta de femei, langa Marsilia). Intr-adevar, la Marsilia, Sf. Ioan Cassian "a intemeiat doua manastiri, una la sud de oras, de cealalta parte a portului, manas­tire de calugari care avea sa devina celebra abatie Saint-Victor, cealalta, chiar in oras, manastire de calugarite, cunoscuta mai tarziu sub numele de Saint-Sauveur". In Galia (Franta), Cassian ramane pana la sfarsitul vietii sale, adica pana in anul 435, fiind considerat unul dintre ctitorii monahismului apusean.

 

Henri Irenee Marrou considera ca Ioan Cassian ajunge la Marsilia datorita episcopului Lazarus de Aix (en Provence), care fusese hirotonit de catre Proculus din Marsilia. Episcopul Lazarus 1-a acuzat in fata mai multor Concilii galice pe episcopul Brittius, succesorul Sf. Martin de Tours. In anul-412, epis­copul Lazarus a fost exilat de papa Zosimus. Fostul episcop de Aix, care fusese "un discipol al Sfantului Martin de Tours", devenit indezirabil in patria sa, ".a mers in Palestina; aici il vedem reaparand pe post de acuzator, de data aceasta al lui Pelagius". Dar, Lazarus, insotit de Heros, depus si el de papa, nu s-au prezentat la Sinodul de la Diospolis, prezidat de mitropolitul Eulogius din Cezareea, unde introdusera procedura de judecata impotriva lui Pelagiu.

 

Intai de toate, trebuie retinut ca episcopul Lazarus era ucenicul Sf. Martin de Tours, originar din spatiul geografic locuit de daco-romanii lui Cassian. Apoi, constatam ca atat el, cat si prietenul sau, nu s-au prezentat la Conciliul a carui convocare au provocat-o. In fine, retinem ca Ioan Cassian vine in Galia, la Marsilia, insotit de cei doi episcopi, Lazarus si Heros. Dar, ce afinitati au avut ei? Ce 1-a determinat pe Cassian sa accepte invitatia de a veni in patria lor?!

 

Pana in prezent, nu s-au precizat cauzele si motivatiile acestor relatii fra­testi dintre cei doi episcopi din Galia si Ioan Cassian. Dupa-parerea noastra, prima cauza a fost determinata de faptul ca episcopul Lazarus fusese ucenicul Sf Martin de Tours, originar din Panonia, pamant locuit la vremea respectiva de cei de un neam cu Cassian, adica daco-romanii. A doua cauza si motivatie a fost disputa pelagiana. Nu este asadar exclus ca Sf. Ioan Cassian sa fi fost cel care a determinat pe cei doi episcopi din Galia sa nu se mai prezinte la Sinod ca acuzatori ai lui Pelagiu, care atrasese mania Romei asupra lui. In fine este vrednica de retinut atitudinea lor comuna de aparatori ai acelui nobil ideal de ascetism si sfintenie pe care Sfantul Martin de Tours il aparase in Galia.".

 

Dionisie Exiguul (Smeritul) - cel mai reprezentativ calugar scit (daco-roman) - dadea marturie ca patria lui, Scythia Minor, desi era "ingrozitoare prin frig si prin barbari", stiuse "sa-si creasca barbati . (care) au tinut cu tarie neinfricata totdeauna dogmele credintei ortodoxe, caci, desi erau simpli in cuvant, in stiinta nu erau nepriceputi". Ei au ramas intr-adevar statornici marturisitori si aparatori ai dogmelor credintei ortodoxe stabilite indeosebi la primele patru sinoade ecumenice (Niceca, 325; Constantinopol, 381; Efes, 431 si Calccdon, 451).

 

Despre Ioan Maxentiu, care semna uneori si "Maxentiu cel Mic" (Exiguus), adica Smeritul, ca si compatriotul si prietenul sau, canonistul Dionisie, s-a spus ca "a fost cel mai invatat dintre "calugarii sciti". Oricum, este stiut ca unele lucrari de ale sale, ca de pilda, acel opuscul "Libellus fidei" - prin care lua pozitie oficiala fata de Biserica Romei - au fost aprobate pana si de papa Hormisdas insusi, care le-a gasit conforme cu doctrina formulata de Si­noadele ecumenice (III si IV). Primii "scriitori religiosi" romani nu sunt deci calugarii Nicodim de la Tismana si Filotei de la Cozia, ci "calugarii sciti" (Cassian, Dionisie, Ma­xentiu, Laurentiu etc), din secolele IV - VI, a caror opera teologica, literara, fi­losofica, canonica, haghiografica etc, contine un tezaur de mult pret atat pen­tru patrimoniul culturii romane, cat si al celei europene.

 

De aceea, daca ar fi sa invocam o prima motivatie pentru reinaltarea sau reactivarea Scaunului de la Tomis la treapta de mitropolie, atunci, aceasta ar fi "Calugarii sciti" - al caror rol in evanghelizarea neamului daco-romanilor, al caror merit in afirmarea si impunerea specificului culturii (teologice si profane) autohtone in Europa epocii lor, a caror contributie la afirmarea princi­piilor ecleziologico-canonice ale Ortodoxiei ecumenice (unitatii, autocefaliei etc.) si la apararea invataturii de credinta raman marturii graitoare despre existenta unei Biserici locale, de tip mitropolitan, bine organizata, care se bucura de vechiul ei statut de autocefalie, de ortodoxia Crezului ei niceo-calcedonian si de prestigiul si recunoasterea unanima in concernul celorlalte Bi­serici locale ale ecumenicitatii crestine.

 

Ar- fi desigur suficient sa amintim doar "formula hristologica" a acestor Parinti "sciti" (din Dobrogea de azi) ca sa ne dam seama si de rolul lor considera­bil intru explicitarea si apararea dogmei Calcedonului. De altfel, acesti "calugari sciti", condusi de celebrul teolog si filosof Ioan Maxentiu, au fost si cei care au propus o solutie pentru rezolvarea controversei tensionate dintre Roma si Constan­tinopol in privinta explicitarii dogmei Calcedonului."

 

Dionisie Exiguul a tradus din greaca in latina unele epistole ale Sf. Chiril al Alexandriei la solicitarea compatriotilor sai, Ioan Maxentiu si Leontiu, aflati in manastirile din Constantinopol. Acestia au apelat la Dionisie, fiindca ei "aveau nevoie stringenta de acribia lingvistica si dogmatica a tratatului scriito­rului pe care numai Dionisie putea sa o redea; versiunea latina era apoi nece­sara - preciza Pr. prof. dr. I. G. Coman - pentru masa monahilor sciti,.", buni cunoscatori de latina, limba patriei lor natale.  

 

In anul 519, "calugarii sciti" s-au aflat la Roma, unde au pledat in fa­voarea acceptarii formulei lor teologice. Dar, in ciuda sprijinului dat de con­fratele lor, Dionisie Exiguul, parintele Dreptului canonic apusean - pe atunci sef al Cancelariei papale - " ale carui traduceri din Chiril le-au fost folositoare in controverse, "Calugarii sciti" n-au reusit sa gaseasca suport la Roma. Dupa o sedere de 14 luni, ei au fost expulzati".

 

Expulzarea lor s-a datorat de fapt intrigilor si urzelilor tesute de grecii constantinopolitani, care - printre altele - nu agreau afirmarea unor calugari-teologi proveniti dintr-o Scoala teologica, bilingva (latina si greaca), de inalta tinuta academica, apartinand unei Biserici care nu facea parte din jurisdictia canonica a Patriarhiei de Constantinopol.

 

Lesatul papal la Constantinopol, Dioscur - prin intermediul caruia "Achinitii" din Constantinopol isi urzisera complotul lor contra calugarilor sciti - recunostea intr-un raport adresat papei Hormisdas (416-523) ca, "prin formula lor Calugarii sciti gandeau sa prezinte Calcedonul intr-un mod antinestorian mult mai clar, scotand in evidenta invatatura sa autentic-pozitiva referitoare la unitatea lui Hristos". De altfel, in cele din urma, insusi imparatul Justinian a recunoscut "ortodoxia chiriliana" a Calugarilor sciti, in apelul sau catre papa Hormisdas, adresat chiar "in numele calugarilor sciti inanul 519".

 

Unul dintre acesti vestiti "calugari sciti" a fost si "Dionysius monachus, Scythiac natione, sed moribus omnino romanus, in utraque lingua valde doctissimus" (monahul Dionisie, de neam scit, dar de maniere intru totul romane, foarte iscusit in ambele limbi (greaca si latina, n.n.). Dupa propria-i marturisire, Dionisie si-a dobandit "hrana duhovniceasca"  intr-una din manastirile din patria lui natala (Scythia Minor), unde se aflau numerosi ".preafericiti parinti, cu care acel tinut se mandreste ca de o rodire duhov­niceasca deosebita". Fireste, printre acesti "preafericiti parinti "sciti (daco-romani), unii au excelat atat in "filosofia monastica" (trairea ascezei monastice), cat si in filosofia lui Platon si Aristotel. Cert este ca acestia i-au fost dascalii "pricopsiti", de la care Dionisie a cules nectarul cunostintelor dumnezeiesti si omenesti. De la ei a luat primele lecturi despre calculul astronomic, despre dreptul roman si cel canonic, despre istoria lumii si a Bisericii ecumenice, despre filosofia antica si despre filosofia lui Hristos, adica, despre Evanghelia Sa, despre istoria Parintilor din desertul Tebaidei, despre politica imparatului roman de la Constantinopol etc.

 

Din nefericire, despre Dionisie Exiguul - a carui opera a ramas necunoscuta pentru multi din patria sa natala - se fac insa afirmatii care frizeaza ignoranta. De pilda, unii istorici ai literaturii "dobrogene" fac afirmatii care tradeaza o totala necunoastere a contributiei sale pana si in domeniul care l-a consacrat, pe plan european si mondial, adica Dreptul canonic.

 

Intr-o revista de cultura, recenta, se afirma ca ". prin traducerile de texte (sic) de Drept canonic ale Smeritului daco-roman (sic) sunt de inteles transpunerile (sic) din greaca in latina, in doua versiuni, si alcatuirea culegerii cuprinzand canoane. ,". Or, este vorba de legislatia canonica, ecumenica, de limba greaca, care a fost tradusa in limba latina. Prima traducere a canoanelor a fost publicata spre sfarsitul secolului al V-lea; a doua - cunoscuta si ca a II-a versiune -a fost publicata in jurul anului 514. In fine, in a treia versiune, care a incorporat si decretatele (epistolele) papale, a fost publicata in jurul anului 525.

 

Despre Dionisie Exiguus aflam insa unele afirmatii eronate si intr-un Dictionar, aparut recent (2003), de limba romana, in care autorul, profesor de istoria religiilor afirma ca Dionisie a tradus ".canoane bisericesti (sic), fixate (sic) la diferite sinoade sau concilii (sic), care fusesera redactate in limba greaca. Este adevarat - scrie autorul respectivului dictionar - ca o parte din canoane circulau in traduceri latine aproximative (sic) si in colectii incom­plete, ca de exemplu, Prisca vers io a lui Justello (sic) si altii. Inexactitatile tra­ducerii si faptul ca aceasta colectie era incompleta, ii va fi determinat pe epis­copii Romei sa-i ceara lui Dionisie sa revizuiasca si sa adune la zi canoanele sinodale si conciliate (sic). In consecinta, Dionisie - conchidea domnia sa -compune trei culegeri juridice (sic) distincte. ".

 

In primul rand, trebuie precizat si retinut ca Dionisie n-a tradus "canoa­nele bisericesti" sau canoane "sinodale si conciliate" (sic), ci legi bisericesti sau canoane, care au fost edictate, si nu "fixate" de sinoade. In al doilea rand, trebuie scos in evidenta faptul ca, in limbajul eclcziologico-canonic, rasaritean, termenul de "sinod" nu este identic celui de "conciliu", propriu limbajului ccleziologico-canonic, romano-catolic, si nu exprima aceeasi reali­tate ecleziologica. In fine, trebuie precizat si retinut ca Dionisie n-a compus trei culegeri juridice, ci a alcatuit doar o singura Colectie canonica, care a cu­noscut insa trei redactari sau versiuni.

 

In acelasi Dictionar se afirma insa ca Dionisie a "realizat" si "o a treia Co­lectie" (sic), din care n-a retinut ". decat canoanele sinoadelor grecesti cu o traducere paralela in latina ". Or, in realitate, in aceasta colectie aflam tex­tul original al unor canoane edictate de diferite sinoade (ecumenice si locale) intrunite in Rasarit, in traducerea latina pe care ne-a lasat-o Dionisie, si canoanele Bisericii Africane (Codex Ecclesiac Africanae), care au fost redac­tate in latina si incorporate - pentru prima data intr-o colectie canonica, ecu­menica - de Dionisie Exiguus .

 

Afirmatii de genul celor de mai sus, pline de inexactitati si inadvertente, umplu de altfel multe din paginile acestui dictionar, care tradeaza intr-adevar nu numai lipsa de cercetare sau macar de lecturare a lucrarilor ctitorilor cul­turii medievale, europene, Cassian si Dionisie, ci si a metrizarii notiunilor ecleziologice si canonice elementare, frizand astfel impostura in domeniul cercetarii stiintifice, teologice, ecleziologice si canonice.

 

Pentru a evita ca asemenea afirmatii eronate sa mai circule in istoriografia si in literatura istorico-literara si teologica romaneasca si sa induca in eroare si  alte generatii de studenti, tinem sa precizam - o data in plus, fie cat si de succint nosibil - ca Dionisie a tradus doar canoanele din greceste in latineste, si ca prin cele trei versiuni (la a III-a a adaugat canoanele africane si unele decretate papale, scrise in latina) el a devenit nu un "intemeietor", ci "parintele" Drep­tului canonic apusean. "Intemeietorul" Dreptului canonic apusean, catolic, este Gratianus (sec. XII), si nu Dionisie Exiguul.             

 

Tinem totodata sa precizam ca "Versio Prisca", adica "vechea colectie" canonica, nu este a lui "Justello", asa cum afirma autorul respectivului "Dictionar enciclopedic de literatura crestina din primul mileniu". In realitate, Justellus, si nu "Justello,"doar a publicat-o prin secolul al XVI-lea.

Asemenea afirmatii eronate vadesc insa nu numai imprecizia notionala, ecleziologico-canonica, ci si lipsa unei familiarizari minimale cu literatura de specialitate (patrologie, ecleziologie, drept canonic etc). Totodata, acestea tradeaza si sursa principala de care s-a folosit autorul respectiv, adica Dictionare enciclopedice de limba engleza, de unde si imprecizia redarii corespondentului adecvat al acestor termeni, ecleziologico-canonici, in limba romana.

 

Un asemenea dictionar prejudiciaza insa nu numai informatia corecta si bogata furnizata de literatura de specialitate, de limba romana (cf. I. G. Coman), privind opera celor doi mari Parinti dobrogeni (Cassian si Dionisie), implicit si ultimele precizari si corective aduse de cercetarile de specialitate, ci mai ales contributia "calugarilor sciti" la dezvoltarea culturii umanist crestin - europene si la afirmarea unitatii crestin-ecumenice.

 

Opera teologilor daco-romani, reprezentata de nume de prim rang, precum Sf. Teotim I al Tomisului, Ioan de Tomis, Laurentiu de Novae, Sf. Niceta de Remesiana, Ioan Cassian, Ioan Maxentiu, Leontiu, zis de Bizant, Petre Diaconul, Sf. Dionisie cel Mic (Exiguul) etc, a fost cunoscuta si apreciata -atat in Rasarit, cat si in Apus - de personalitatile de marca ale epocii lor . "Scrisul si gandirea acestor autori - scria prof. Ioan G. Coman - respira o pro­funda ortodoxie si un inalt nivel spiritual si speculativ. Ei au fost apreciati de oamenii mari ai timpului, de imparatii .Iustin si Iustinian, de Sinoadele ecu­menice (Gherontie de Tomis la sinodul II), de istorici literari precum fericitul Ieronim si Ghenadie de Marsilia, de oameni de cultura contemporani, de patriarhi si papi. Ei au combatut tot timpul ereziile ca arianismul si nestorianismul, cu o competenta de un nivel putin comun, incat unul dintre invatatii epis-copi ai Tomisului - Ioan - a fost recomandat ca model in aceasta privinta".

 

Fara indoiala, opera lor teologica ramane un "mare capitol de ortodoxie si gandire stiintifica a stramosilor nostri, capitol care a intrat ca parte componenta alaturi de sangele daco-roman in etnogeneza poporului roman".

 

Din nefericire, aceasta opera teologica este insa aproape total necunoscuta in patria de obarsie a lui Cassian, Maxentiu si Dionisie Exiguul. Lipseste inca acel "Corpus Scriptorum Eclesiasticorum Daco-Romanorum", de care vorbea savantul patrolog roman, profesorul preot Ioan G. Coman, inca din anul 1986, de unde si afirmatiile eronate vehiculate inca de unii istorici, teologi, literati etc, privind viata si lucrarile lor.

 

Tributar al unor idei vehiculate de teologii apuseni, fideli ai teologiei pro­pagate de Fericitul Augustin, despre har si libertate, respectivul istoric al re­ligiilor scria, de pilda, ca textul lucrarii "Conlationes" (Convorbiri) a fost ulte­rior remaniat ,,. prin introducerea capitolului al 19-lea, in cartea a 13-a, pen­tru a se atenua conceptiile semipelagiene, ale lui Cassian, legate de problema harului", de unde si concluzia eronata ca Ioan Cassian ". nu se prezinta ca un teolog original si limpede." (sic).

Fireste, o asemenea afirmatie nu numai ca nu are acoperire in realitate, dar ea aduce mari deservicii atat adevarului istoric, cat si caracterului ortodox al teologiei romanesti, ale carei inceputuri urca tocmai la opera Sfantului Teotim si a Sfantului Ioan Cassian.

 

Exegetii operei "calugarilor sciti" au constatat ca teologia Sfantului Ioan Cassian "indica o inrudire . cu aceea a lui Grigorie al Nyssei . De ase­menea, luarile de pozitii impotriva teologiei lui Augustin, care i-au adus in Apus acuzatia neintemeiata de semipelagian, isi afla o deplina explicatie -scria prof. Gh. I. Dragulin - in influenta aceasta capadociana asupra nume­roaselor sale "conlationes". Hristologia pe care Cuviosul Ioan Cassian o trans­mitea Occidentului, preocupat atunci de combaterea nestorianismului, provine - conchidea istoricul si teologul respectiv- din surse biblice si patristice, in primul rand rasaritene".

 

Fireste, daca teologia Sf. Ioan Cassian s-a aflat sub influenta Parintilor Capadocieni, si indeosebi a Sf. Grigorie de Nyssa, caruia posteritatea i-a acor­dat numele de "Parinte al Parintilor", si a Sf. Grigore de Nazianz, numit de Rufin "splendissimum lumen scientiae", nu incape discutie ca nici ortodoxia ei nu poate fi pusa la indoiala.

 

"Faptul ca monahii constantinopolitani isi raportau ortodoxia marturisirii lor de credinta la autoritatea Sfantului Teotim - remarca un istoric si teolog ro­man - ramane fara indoiala o marturie graitoare a ortodoxiei credintei.

 

Bisericii neamului daco-roman de la nordul Dunarii. Invocarea numelui Sfantului Teotim al Tomisului - la lucrarile Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) - ca autoritate a dreptei credinte (ortodoxe), constituie insa pentru noi, romanii, de astazi si de maine - conchidea prof. dr. Ioan V. Dura - si o mar­turie de mare pret privind izvoarele ortodoxiei romanesti in crestinismul daco-roman, din care se adapa cu nesat fiii Bisericii neamului nostru stramosesc".

 

Invocarea ierarhului tomitan, Sfantul Teotim I, in cadrul lucrarilor Sino­dului IV ecumenic, ca autoritate a dreptei credinte (ortodoxe), de sorginte apos­tolica si elogierea "ortodoxiei" sale niceene, autentice, constituie insa "si o marturie graitoare" privind "vechimea crestinismului la romani". "Calugarii sciti" raman intr-adevar "o marturie incontestabila a vechimii crestinismului la romani, a existentei unei Biserici mitropolitane bine organizata pe teritoriul tarii noastre in secolul al saselea, si in cadrul careia monahismul nu numai ca era prezent, dar detinea totodata, la fel ca la Roma si Constantinopolul de atun­ci, o pozitie conducatoare pe taramul teologic si spiritual al acesteia".

 

Dupa cum s-a putut constata si din randurile de mai sus, contributia "Calugarilor Sciti" (daco-romani) la afirmarea unitatii ecumenice si la dez­voltarea culturii umanist - crestine, europene, s-a exprimat atat prin activitatea lor ecumenica, practica, cat si prin opera lor, in care invatatura ortodoxa - for­mulata de Sinoadele ecumenice (Niceea, 325; Constantinopol, 381; Efcs, 431 si Calcedon, 451) - a fost afirmata si aparata cu tarie si demnitate si impotri­va ereziilor vremii lor.

 

Prin contributia lor la afirmarea si dezvoltarea relatiilor ecumenice intre crestinatatea rasariteana si cea apuseana, prin aportul lor la cunoasterea te­zaurului dogmatic, canonic si liturgic, rasaritean, in Biserica apuseana, prin trairea acestuia in vetrele monahale stabilite de ei (Sf. Martin la Tours (Franta), Ioan Cassian la Marsilia, Dionisie la Roma etc.) chiar pe pamantul Europei de vest, "Calugarii Sciti" si-au adus intr-adevar obolul lor atat la afir­marea unitatii ecumenice, cat si la propagarea si dezvoltarea culturii umanist - crestine, europene. De altfel, la loc de frunte printre ctitorii acestei culturi europene, medievale, se numara tocmai acesti "Calugari Sciti" (daco-romani), adica Sf. Ioan Cassian, Sf. Dionisie Exiguus (Smeritul), Ioan Maxentiu etc, care raman peste veacuri cea mai graitoare marturie privind atat daco-romanitatea stramosilor nostri, cat si vechimea crestinismului roman, care urca in epoca Sfantului Apostol Andrei, incrcstinatorul populatiei din Dacia Pontica (Dobrogea din Romania de astazi), "leaganul crestinismului romanesc".

 

Despre acest crestinism romanesc, de sorginte apostolica si de certa vocatie ecumenica, a dat marturie si primul prelat al crestinatatii ecumenice, adica, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, care - printre altele - a spus ca "pamantul" nostru "romanesc", aflat, "intre latinitate si Bizant, poate deveni punct de intalnire si comuniune", fiindca manastirile si bisericile ortodoxe ro­manesti, "acoperite cu fresce, icoanele, vesmintele liturgice, manuscrisele nu sunt doar bijuterii ale culturii voastre, ci si marturii de credinta crestina, de credinta traita". Or, aceste marturii de credinta crestina, se datoreaza in primul rand monahismului romanesc, ale carui inceputuri urca in secolele III-IV si, indeosebi, "Calugarilor Sciti" din Dacia pontica, din secolele IV-VI care au stiut sa faca din patria lor nu numai un "punct de intalnire si comuniune" ecumenica, dar si un focar de cultura umanist-crestina, de talie europeana.

 

Pr. prof. dr. Nicolae Dura

 

 

.

24 Mai 2007

Vizualizari: 4530

Voteaza:

Monahismul din Dacia Pontica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE