Monahismul ortodox in Romania

Monahismul ortodox in Romania Mareste imaginea.


Monahismul ortodox in Romania

Asa cum afirma un cunoscut teolog roman ca daca pe de o parte, atat in lumea noastra contemporana spirituala cat si in cea a istoriei a existat si exista o sete permanenta care vrea rasturnari totale de orizonturi - transformari in culmi din umile si nestiute coline, este de remarcat faptul, pe de alta parte ca aceeasi lume arsa de dorul altor lumini, priveste nedumerita si intrebatoare spre visul, inalt cat cerul, al trairii monahale si ramane nedumerita in fata lui. De aceea, problema vietii monahale este rezolvata adesea pentru unii cu un zambet de semnificativa indulgenta si cu o soapta de multiple intelesuri - din care deduci ca putini sunt acei ce cred in realitatea vie a unei existente plamadita din puritati spirituale. Este curios faptul cum aceiasi oameni care doresc frumusetile tainice ale cerului dar traiesc pe pamant, desi ar vrea sa viseze ca sunt pe pamant si sa traiasca in cer - cand cineva porneste spre luminile acestui dor ca sa-l concretizeze in viata sa - sceptici nu vor sa-si creada ochilor si se intorc spre aceleasi zari care-i chinuiesc cu platitudinea lor. Dar visul acesta dupa sfintenie si eternitate, care este imprimat in om, este glasul vrerilor din adanc, glasul constiintei ca fiinta umana este creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26), ca acest om este chemat sa imprime si in lumea concreta din care face parte aceasta constiinta, constiinta ca totul isi are originea in Dumnezeu si totul este chemat sa se orienteze spre El. Aceasta lege rational-spirituala il pune pe om intr-o stare de antinomie si contradictie cu sine-insusi.

E tragedia contradictiilor ce ne sfasie pentru ca intuim desavarsirea spirituala, dar nu indraznim s-o privim in fata; o dorim, dar automatismul vietii ne inlantuie de prejudecatile veacului. Simtim in noi imboldurile si chemarile inaltimii ca niste aripi nevazute ale nazuintelor noastre, dar grauntele pamantului din noi ne "domesticesc". De aici si nedumerirea ce o provoaca uneori vocatia monahala care subjuga inima unui anumit tineret.

Dupa felul cum este alcatuita de Creator, fiinta umana, in adevar, apare ca fiind impartita in doua; ea balanseaza intre cer si pamant. Avand in vedere acest adevar, Sfantul Apostol Pavel spunea : "Cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul legii pacatului" (Romani 7, 25). Dar se stie ca prin Iisus Hristos s-au spart boltile neelintirilor albastre, ca de sus sa cada peste lume ploaia de lumini a harului. Chipul lui Dumnezeu restaurat potential in om prin Intruparea Mantuitorului este viata noua, energie care fortificand vrerile umane, le face sa creasca, sa se desavarseasca si sa dea roadele mantuirii. Prin harul revarsat in lume, ceea ce omul a indraznit sa intrezareasca i s-a dat, ba inca mai mult decat dorise: "Har peste har" (Ioan 1, 16). Dar pentru ca acest har sa devina activ trebuie ca vatra sufletului nostru sa arda in valvataile iubirii; perfectiunea desavarsirii este totodata si desavarsirea iubirii, iar aceasta devine posibila prin atasarea efortului uman la lucrarea sfintitoare a harului. Porunca este pentru toti a iubi pe Dumnezeu din toata inima si din tot cugetul (Matei 22, 27), adica fara limita. Sub aripile acestei iubiri se incheaga cararile - umbrite de har - ale vietii crestine. Ea potenteaza acel duh de lepadare de sine si de lume, prin care omul nu mai este rob amagit de visuri, ci stapan care raspandeste lumina plinatatii lui spirituale peste toate.

Idealul monahal si in aceasta perspectiva are aceeasi situatie; el este culmea naturala a vrerilor de desavarsita realizare. De fapt sfaturile evanghelice - specifice vietii monahale, care au drept scop tocmai de-a inlatura tot ceea ce ar putea impiedica desavarsirea iubirii - sunt suprema renuntare, suprema lepadare de sine fructificata intr-un eroism moral si spiritual ce-si hraneste neinduplecarile din tariile iubirii. Viata monahala, prin simplificarile ei de ultima limita, pune la dispozitie conditii si mijloace mai prielnice pentru concretizarea "suspinului" dupa desavarsire, pe care-i picura lacrima de lumina a iubirii in adancurile sufletului. Omul in lume are atatea greutati si griji incat mai rar isi poate aduce aminte de seninatatile cerului; in orice caz e mai greu sa se daruiasca din tot sufletul lui Dumnezeu. "Legile vietii sunt tot atatea fire nevazute care-l leaga de nevoile trupului si ale pamantului". Cat de clare, de patetice - in concentrata lor expresie- sunt, in acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel! "Eu as vrea ca toti oamenii sa fie ca mine.", adica necasatoriti (n. n.). Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui, unul asa, altul intr-altfel. "Cel necasatorit se ingrijeste de ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se ingrijeste de ale lumii, cum sa placa femeii. Si aceasta o spun chiar spre folosul vostru. spre buna cuviinta si alipirea neclintita de Domnul" (I Corinteni 7, 7 si 32-35). Acesta este sfatul inflacaratului apostol; acesta este glasul vietii si al experientei crestine.

In realitate este una si aceeasi viata a lui Hristos in toti; radacina ei este in aceeasi iubire a lui Dumnezeu care este mai presus de toate". Din cele prezentate pana acum vedem ca ascetismul crestin, sau mai corect cel biblic, din care s-a dezvoltat monahismul, izvoraste din Evanghelie. Aici se spune ca un tanar intreband pe Iisus despre calea vietii eterne, Mantuitorul ii raspunde: "Inca una iti lipseste (pentru a fi desavarsit); vinde toate cate ai si le imparte saracilor si vei avea comoara in ceruri si vino de urmeaza Mie" (Luca 18, 22), sau: "Adevarat graiesc voua, nu este om care sa-si fi lasat casa, sau frati, sau surori, sau mama, sau tata, sau copii, sau tarine pentru Mine si pentru Evanghelie si sa nu ia insutit acum, in lumea aceasta - case si frati si surori si mame si copii si tarine, iar in lumea ce va sa vina - viata vesnica" (Marca 10, 29-30). Aceste cuvinte ale Domnului Iisus Hristos au avut de la inceput un puternic rasunet in sufletele crestinilor si multi dintre ei au urmat pe Domnul in acest sens.

Astfel, asceza individuala crestina se transforma in asceza sociala si acesta este monahismul crestin in Biserica Ortodoxa de pretutindeni. Intr-adevar, daca ne-am referi la starea viitoare a omenirii transfigurate in nemurire - "cand nu se vor mai insura, nici nu se vor marita." (Marcu 12, 25) - monahul este anticiparea terestra a acelei stari, de aceea se zice a fi "chip ingeresc". Putem afirma prin urmare ca monahismul crestin urmareste acel stil de viata consacrata unei experiente personale a Duhului Sfant, prin ascultare, saracie si curatie (feciorie). Cele trei "voturi" permanente pe care monahul le face in fata lui Hristos si a indrumatorului sau spiritual.

Consideram ca este necesar a sublinia de la inceput faptul ca intrucat monahismul reprezinta un aspeot de prima importanta a spiritualitatii si moralei Evangheliei lui Iisus Hristos, el a existat din primele zile ale crestinismului, fiind practicat sub forma abstinentei si ascezei in cadrul familiei. Adeptii lui imitau viata Mantuitorului nostru Iisus Hristos, a Sfintei Fecioare Maria si a Sfintilor Apostoli. Din zorii crestinismului deci aflam, spre exemplu, ca Filip, unul din cei sapte diaconi, avea patru fiice, care traiau in feciorie (Fapte 21, 9).

Catre finele secolului I si inceputul celui de al II-lea, exista deja o invatatura bine definita despre modul de vietuire al celor ce se consacrau trairii feciorelnice. Aceasta invatatura o gasim expusa de catre Sfantul Clement Romanul, episcopul Romei (92-101), in cele doua epistole ale sale, si de catre Sfantul Policarp (70-156), episcopul Smirnei, in Epistola catre Filipeni".

De asemenea in secolul al II-lea, Sfantul Iustin Martirul si Filosoful mentioneaza, in prima sa Apologie, ca sunt "multi barbati si femei care au ajuns la o varsta de saizeci sau saptezeci de ani, care din frageda varsta traiesc in continua feciorie, fiind convinsi de sublimul invataturii lui Hristos", iar Athenagora, alt aparator al crestinismului din acest secol, scrie: "Se afla printre noi multi barbati si femei, care imbatranesc necasatoriti, in nadejdea de a trai in mai stransa unire cu Dumnezeu".

Dupa opinia lui Origen, fecioria este un dar al lui Dumnezeu; raspuns la o vocatie. Numai cu darul lui Dumnezeu fecioria se poate pastra si prin ea omul are partasie cu Fiul lui Dumnezeu. Dar fecioria este si un dar adus Domnului; un sacrificiu oferit de suflet in altarul trupului. El este darul cel mai desavarsit, in urma celui al martirilor. Paza inimii pentru a o feri de gandurile josnice, paza simturilor, mortificarea trupeasca, rezistenta la ispite sunt de fapt elementele ofrandei pe oare omul o prezinta Domnului, el fiind totodata preot si jertfa, asemenea lui Hristos pe Cruce. Virginitatea sau fecioria nu se integreaza in ordinul poruncilor, al invatamintelor (preceptelor); ea este suplimentara, este peste obligatia propriu-zisa si mai presus de acestea. Fecioria contine un schimb de daruri intre Dumnezeu si om. Singura feciorie cu valoare crestina este cea practicata spre lauda lui Dumnezeu si nu cea cu vreun scop de castig sau pentru oricare alt motiv omenesc. Si ea se cade sa fie practicata dintr-o credinta pura.

De fapt in secolul al III-lea apar scrieri directe care trateaza despre felul cum trebuie sa traiasca cei care se hotarau sa renunte la casatorie din dragoste fata de Iisus Hristos. Cea mai cunoscuta scriere in acest sens este lucrarea Despre purtarea fecioarelor a Sfantuiui Ciprian, episcopul Cartaginei (200-258). In toate documentele pastrate din primele trei secole crestine despre acest gen de viata care stau la temelia monahismului pana azi, nici un, scriitor din acel timp nu vorbeste despre feciorie ca despre ceva existent si necontrazis de nimeni. Scriitorii respectivi cauta numai sa adanceasca o astfel de viata si sa-i arate maretia. Vedem prin urmare ca ascetismul, deci monahismul crestin, izvoraste din Evanghelie. Monahismul de fapt este forta ascetica acumulata, devenita creatoare si expansiva; el este o putere de primul rang in istoria dezvoltarii morale, intelectuale, artistice si materiale a omenirii.

Referitor la viata chinoviala sau cenobitica, adica viata comunitara specifica trairii monahale organizate, ea apare de la inceputul crestinismului in Biserica din Ierusalim. Aici, in epoca Sfintilor Apostoli, toti crestinii duceau o viata in comun si toti aveau un cuget si o inima (Fapte 2, 22-46). Masa se lua in comun, iar in comunitate domnea o desavarsita intelegere si o supunere generala. Bucuria binefacatoare, vie si profunda strabatea intreaga comunitate, fara ca morala sa sufere atingeri.

In decursul istoriei, monahismul crestin s-a realizat sub doua forme principale: a) eremitica (de la latinescul eremus - desert) sau anahoretica (de la grecescul ana + chorin = a merge departe), adica sub forma unei vieti total retrase de lume, in chilii individuale numite schituri sau ermitaje, pentru practicarea ascezei si pocaintei si b) chinoviala sau cenobitica (de la grecescul koinos + bios, sau latinescul coenobium), adica viata comunitara organizata intr-o manastire. De altfel, dupa modelul Bisericii din Ierusalim, "koinonia" este definitia comunitatii monastice.

Viata profund religioasa, nascuta in taina pe intreg cuprinsul lumii crestine din primele secole s-a impus cu o forta uimitoare. Ea a reprezentat vocatia martirilor pentru predicarea noii credinte si lauda Bisericii, incat prin ea crestinismul a devenit o forta creatoare care a uimit lumea pagana. Numai cei ce traiau viata crestina in adancurile ei, in primele secole, puteau sa faca deosebire intre asceti si crestinii obisnuiti. Dezgustate de framantarile lumii pagane care era preocupata numai de problemele cotidiene ale vietii obisnuite, unele suflete alese lasau toate, dupa indemnul Sfintei Scripturi (Ioan 15, 18-27; Evrei 13, 13-15) si se retrageau pentru totdeauna in adancul pustiei. Retragerea lor a fost ceva providential. Dupa cum in cele peste doua secole de persecutie a Bisericii crestine, lumea pagana a fost cucerita prin trairea si sublimul vietii crestine, acum se cerea creat, spre desavarsirea biruintei, un alt front de lupta spirituala in adancul pustiului. Reprezentantul model al eremitilor izolati a fost, dupa cum se stie, in afara de Pavel Tebeul, Sfantul Antonie cel Mare (250-356), considerat drept fondatorul monahismului de forma eremitica, iar intemeietorii monahismului de formal chinoviala sunt Sfantul Pahomie (290-340) - primul intemeietor de reguli monahale, Sfantul Vasile cel Mare (329-379) - autorul Regulilor monahale mici si mari, Sfantul Ioan Cassian, zis si Romanul (365-435), care a scris "Institutiile cenobitice", sub influenta Sfantului Pahomie, Fericitul Ieronim (347-420), Sfantutl Benedict de Nursia (480-547), Sfantul Teodor Studitul (826) s.a.

La inceputul secolului al IV-lea, atat aspectul anahoretic, cat si cel cenobitic al vietii monahale erau bine conturate.

I. Despre monahismul romanesc (secolele IV-XIV)

Consideram ca este un fapt verificat sub aspect istoric si arheologic, cand afirmam ca monahismul crestin, sub cele doua forme amintite, anahoretic si cenobitic, si-a facut aparitia pe meleagurile actuale ale patriei noastre concomitent cu formarea poporului roman si raspandirea crestinismului in Dacia, adica inca din secolele IV-V.

Stravechea patrie a poporului roman, Dacia, cucerita de imparatul Traian intre anii 101 si 3 06, ca si provincia situata la rasarit, Scythia-Minor, Dobrogea noastra actuala, au constituit din timpuri indepartate adevarate spatii si cai de manifestare a civilizatiei orientale si occidentale in viata stramosilor nostri. Dunarea, Pontul Euxin sau Marea Neagra, ambitiile sau afacerile riveranilor puneau in legatura nenumarati oameni venind din tinuturi foarte indepartate sau indreptandu-se spre ele. Izvoarele literare uneori si mai ale sapaturile arheologice atesta, indeosebi pentru Dobrogea, o succesiune de civilizatii bogate si variate prezentand interes deosebit pentru istorie".

Stramosii nostri (daco-romanii) fiind oameni religiosi si iubitori de liniste, in Dacia, dar mai ales in teritoriul dintre Dunare si Mare, viitoarea provincie Scythia-Minor, au cunoscut de timpuriu si noua invataura a lui Iisus Hristos. Dupa Pogorarea Sfantului Duh si intemeierea Bisericii crestine din Ierusalim, in ziua Cincizecimii, Sfintii Apostoli si apoi ucenicii lor au inceput misiunea de predicare a Evangheliei, potrivit poruncii date lor de Mantuitorul Insusi inainte de inaltarea Sa la cer (Matei 28, 19).

Potrivit unei traditii consemnate in Istoria bisericeasca a lui Euebiu de Cezareea Palestinei (265-340), Sfantul Apostol Andrei a predicat Evanghelia in Dacia Pontica, viitoarea provincie romana Scythia Minor (Dobrogea noastra de azi). De fapt sub Diocletian, Dacia Pontica a devenit Scythia Minor. "Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca in acest timp tarmul Marii Negre (Pontul Euxin) era impanzit de o serie de colonii grecesti, ceea ce ne face sa credem ca acestea au solicitat lucrarea misionara a uneia dintre primii misionari ai noii invataturi crestine. Din Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni (3, 11) ar reiesi ca si "scitii auzisera cuvantul lui Dumnezeu", inca din primul secol al erei crestine. Chiar daca am intelege prin Scythia lui Eusebiu nordul Marii Negre (asa numita Scythia Mare), din Crimeia de azi, Sfantul Apostol Andrei tot ar fi putut trece prin Dobrogea noastra, caci plecand spre sud calea i-ar fi fost mult mai lesnicioasa pe aici, pe tarmul apusean al Marii Negre, decat sa-i faca inconjurul tocmai prin Caucaz .

Pe de alta parte, tinand seama de relatiile comerciale ale cetatilor grecesti din Dacia Pontica : Tomis, Histria, Callatis, Dionysopolis, Durostorum, Axiopolis etc, dar si ale dacilor cu centrele economico-politice din Asia Mica, Siria, Palestina, Egipt, insulele grecesti. Macedonia, Tracia, Grecia, in care crestinismul era larg raspandit, in urma predicarii Sfintilor Apostoli si a ucenicilor lor, putem presupune ca invatatura crestina a fost cunoscuta sporadic si in Dacia, inca de la finele secolului I.

In afara de misiunea apostolica in Dobrogea, dupa cucerirea Daciei de catre romani, invatatura crestina s-a putut raspandi in nordul Dunarii pe mai multe cai: prin colonisti, prin ostasii din armata romana dintre care unii erau crestini, prin sclavii crestini prin negustori etc. Despre o crestinare in masa a daco-romanilor din Dacia putem vorbi numai dupa anul 271, anul parasirii Dacie de catre Aurelian. Odata cu legiunile si administratia imperiului s-a retras peste Dunare si religia statului. Deci crestinii puteau de acum sa-si marturiseasca nestingheriti invatatura lui Hristos fara teama de legile romane care considerau crestinismul ca religie nepermisa. Tinand seama de aceasta stare de lucruri ne puterm explica faptul ca in jurul anilor 300, in timpul persecutiei lui Diocletian, continuata sub Licinius, intalnim o seama de martiri in partile Dunarii de Jos, mai ales in Scythia Minor.

Incepand din secolul al IV-lea, dar mai exact din al V-lea se gasesc la noi basilici, uneori impozante, in marile centre ca Tropaeum Traiani, Tomis, Callatis, Histria etc. Dar mai ales personalitati bisericesti marcante din Scythia Minor au pus in relief tinuta si rolul crestinismului din acea epoca, prin pozitia, activitatea si relatiile pe care le-au avut. E vorba de un numar de episcopi si de monahi care s-au facut apreciati in randul populatiei din tara noastra de atunci si in sanul Bisericii universale.

Tomis, singura episcopie a Scythiei Minor, care se bucura se pare destul de tarziu, de oarecare autocefalie, numara printre episcopii ei pe: Evangelicus sub Diocletian, Philius sau Titus sub Licinius, Betranius sau Vetranio sub Valens, Gerontius sub Theodosie I, Teotim I sub Theodosie I si Arcadius, Timotei sub Theodosie II, Ioan sub Theodosie II, Alexandru sub Marcian, Teotim II sub Leon, Paternus sub Anastasie I si Valentinian sub Justinian.

Este greu de conceput ca printre comunitatile crestine de la Dunarea de Jos, crunt lovite de persecutii, sa nu fi existat si manastiri- focare active de traire crestina si centre sigure de repliere in timpul de restriste. Legaturile dintre tinuturile dobrogene cu vestitele centre monahale din Palestina si Egipt au contribuit si la raspandirea monahismului pe meleagurile tarii noastre. Viata crestina se dezvoltase considerabil si in curand s-a facut simtita necesitatea unei organizari eclesiastice, organizare care a dus, in cele din urma, la infiintarea Episcopiei de Tomis. Prin urmare viata monahala pe teritoriul acestei "eparhii" trebuie sa fi existat inainte de aparitia ei, "caci renumitii ei ierarhi au desfasurat o activitate intensa pe taram religios si modul lor de viata era exemplar" .

Teotim I, se spune, era scit (dac) la origine, crescut si educat in invatatura si viata monahala, pe care el o studia si o traia. El ducea o viata cumpatata, plina de infranari si renuntari, necedand pornirilor trupului, ci cautand sa le domine; purta tot timpul plete, ca semn al trairii monahale. Episcopul Teotim I nu putea fi singurul reprezentant al monahismului in eparhia tomitana si desigur ca " va fi avut sub jurisdictia sa manastiri si sub pastorire monahi". Alta personalitate aleasa a monahismului nostru primar este Sfantul Ioan Cassian (365-435). El s-a nascut in Dobrogea si a fost contemporan cu mari personalitati crestine, ca Sfantul Ioan Hrisostom, Fericitul Augustin etc. Ghenadie de Marsilia (492/505), in cartea sa De viris illustribus, cap. LXII, zice : "Cassianus natione scytha".

Meritul de a fi rezolvat definitiv problema mult discutata a locului de nastere a Sfantului Ioan Cassian revine savantului franez Henri J. Marrou, care a dovedit ca nu este altul decat Dobrogea. El a facut asociatie intre stirea laconica, dar clara a lui Ghenadie de Marsilia din De viris illustribus, unde scrie "Cassianus natione scytha", si intre doua inscriptii grecesti, datand din secolele II-III, descoperite de Vasile Parvan, in Padurea Seremetului, pe valea Casimcei, jud. Constanta, in care se vorbeste despre hotarele Casianilor si ale speluncilor". Casianii sunt parintii si stramosii Sfantului Ioan Cassian, a caror proprietate se intindea pana la pesterile mentionate in inscriptiile de hotar. Numele lor se leaga de cel al satului in care locuiau, de pe Valea Casimcei.

Prin urmare indicatia lui Ghenadie de Marsilia asupra originii scitice a Sfantului Cassian isi pastreaza intreaga sa valoare, cu atat mai mult cu cat inscriptiile de la Seremet-Cassian si de la Mangalia, cum si alte elemente istorice, nu numai ca nu infirma aceasta origine, ci ii deschid perspective generale de confirmare. Henri J. Marrou "face observatia judicioasa ca daca numele de Cassian s-a putut mentine mai mult de un secol aproape de actualul Seremet, este pentru ca acest nume era legat nu de o familie, ci de pamant".

Avand o educatie aleasa inca din sanul familiei, Sfantul Ioan Cassian a cunoscut si chiar a cercetat direct comunitatile monahale din vecinatatea locului sau de nastere, intrucat chiar el declara ca "se stabilise de mic copil printre calugari, de la care asculta indemnuri si vedea exemple". Afirmatia sa se refera cu siguranta la o manastire din Dobrogea si nu la vreuna din Palestina, pentru ca el spune "de mic copil". Deci existau manastiri in Scythia Minor, adica in Dobrogea.

Pornind din Dobrogea la varsta maturitatii spre Palestina Sfantul Ioan Cassian a strabatut Asia si Italia, stabilindu-se in cele din urma in Galia, la Marsilia. Aici a infiintat el doua manastiri - una de calugari si alta de maici -, pe care le-a condus pana la sfarsitul vietii sale (435), dupa interesante reguli de viata duhovniceasca scrise de el insusi (Institutiile cenobitice). Prin aceste reguli, asemanatoare cu cele din Egipt si Palestina, dar si prin numeroase scrieri teologice de profunzime, Sfantul Ioan Cassian, zis si Romanul, a transmis Apusului invatatura traditionala a Rasaritului crestin.

Ceea ce a fost Sfantul Vasile cel Mare pentru Rasarit, a fost Sfantul Ioan Cassian pentru Apus, cu aceasta deosebire ca ceea ce Sfantul Vasile nu a reusit sa realizeze prin numeroasele sale scrisori fratesti adresate episcopilor Apusului, Sfantul Ioan Cassian a izbutit sa implineasca prin cele doua manastiri ale sale din Marsilia si prin scrierile sale monahale. E vorba de crearea constiintei unitatii crestine a Europei sau pe scurt de unitatea morala a Europei grav nelinistita de invaziile barbare.

Un alt reprezentant de seama al monahismului nostru primar din Dobrogea este Dionisie cel Mic sau Exiguul. Dionisie Exiguul este prezentat de biograful si prietenul sau Casiodor ca fiind "de neam scit, dar de maniere intru totul romane, foarte priceput in ambele limbi (greaca si latina), cunoscator desavarsit al Sfintei Scripturi si al dogmaticii". Dionisie insusi, in prefata uneia din traducerile sale din Sfantul Chiril al Alexandriei in latineste, prezenta Scythia drept patria sa. Intr-o alta prefata, la o traducere din acelasi Sfant Parinte isi arata recunostinta fata de un episcop cu numele Petru, pentru zelul cu, care i-a daruit "hrana duhovniceasca" in timpul copilariei. Probabil este vorba de un episcop din Dobrogea. Nascut in jurul anului 470 a intrat de tanar intr-o manastire din Constantinopol, de unde a fost chemat la Roma de papa Gelasiu. A trait intr-o manastire de acolo pana catre anul 545. A facut multe traduceri din limba greaca in limba latina: Canoanele Sinoadelor ecumenice si Biografii ascetice. Si a editat Decretele pontificale, a intocmit lucrari de cronologie: Cartea despre Pasti (pascalia), Argumente pascale si a scris doua epistole. In afara de aceste valoroase opere teologice, Dionisie Exiguul a ramas celebru in istoria Bisericii universale, prin faptul ca el este autorul unui nou sistem de numaratoare a anilor de la Hristos. El este cel care a introdus era crestina sau era noastra. Anul I este considerat anul 754 de la fondarea Romei, in loc de 749 ab.u. condita, cand a avut de fapt nasterea trupeasca a lui Iisus Hristos. Prietenul lui Dionisie, Casiodor, il aseaza in randul barbatilor ilustri, stralucitor de podoaba invataturilor sanatoase. Alaturi de Casiodor, Dionisie a predat la Roma dialectica in Manastirea Vitanium, fiind intelept, simplu si smerit.

O alta marturie importata a existentei monahismului pe meleagurile Patriei noastre, in Dobrogea, la inceputul secolului al VI-lea (anul 519), este prezenta calugarilor "sciti". Leontiu, ruda a generalului Vitalian, Ioan Maxentiu, ierodiaconul Petru, Mauriciu, Achille etc Acesti calugari au jucat un rol remarcabil in controversa "teopashita si, asemenea lui Dionisie Exiguul, au calatorit din Scythia la Constantinopol, la Roma si inapoi in Dobrogea. Toti acesti monahi erau originari din Scythia Minor si, asemenea lui Ioan Cassian si Gherman, erau angajati in probleme de teologie si in problemele bisericesti ale timpului.

Calugarii sciti sunt cunoscuti datorita disputei hristologice la care au participat prin sustinerea formulei: "Unul din Sfanta Treime a suferit in trup". Aceasta doctrina a fost declarata de imparatul Justinian (15 martie 533) obligatorie pentru cei ce marturisesc credinta ortodoxa, iar in Sinodul V ecumenic (553) ea a triumfat, definitiv.

Se pare ca in Dobrogea existau in aceasi epoca si alte centre manastiresti importante si anume in cetatile Callatis (Mangalia), Sucidava, Axiopolis (Cernavoda) si mai ales la Histria (Istria). "Cele cinci basilici descoperite aici (la Histria), la care s-ar putea adauga si altele in viitor, formau - spune Ierom. Ioanichie Balan - un puternic centru calugaresc in mijlocul Daciei Pontice, cu stranse legaturi duhovnicesti atat in manastirile din sud cat si cu cele peste 30 de basilici paleocrestine din secolul II-IV descoperite in Dobrogea, din care 21 in judetul Constanta si 9 in judetul Tulcea, erau manastiri misionare locuite de calugari daco-romani. Se mai afirma ca "cea mai bine organizata manastire in aceasta epoca era la Niculitel ale carei ruine s-au descoperit in anul 1971, impreuna cu cripta (martirionul) in care se aflau sase sfinti martiri, patru cunoscuti: Zoticos, Atalos, Camasis si Filipos si doi necunoscuti". Alte asezari monahale la gurile Dunarii ar fi fost la Dinogetia-Garvan, la Noviodunum (Isaccea), la Troesmis (Iglita.) si in alte cetati daco-romane.

Este de la sine inteles ca centrele monahale din Schytia Mynor, atat episcopiile cat si manastirile si sihastrii intretineau vii legaturi nu numai cu Bizantul, Capadocia, Roma si Palestina sau Egiptul, dar si cu localitatile daco-romane de la Nordul Dunarii, indeosebi din zona Braila-Galati, Lunca Siretului, Codri Vlasiei si mai ales Valea Buzauiui pana in adancul Carpatilor de curbura, loc de refugiu pentru stramosii nostri in vremuri de persecutie. Vestitul ansamblu sihastresc din satele Nucu-Alunis, comunele Colti-Bozioru din jud. Buzau, este cel mai vechi centru monahal cunoscut in Carpati, existent din epoca paleocrestina, secolele IV-VII. Numeroasele pesteri si bisericute rupestre sapate in piatra, ca si profunda traditie isihasta locala fac din aceasta zona cea mai puternica vatra sihastreasca din centrul tarii noastre dupa Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea). Plantarea vietii monahale in tinutul Buzaului se datoreste stranselor legaturi duhovnicest dintre manastirile de la gurile Dunarii cu Dacia nord-dunareana. Cele mai puternice dovezi in acest sens sunt martiriul Sfantului Sava, misionar capadocian, inecat in apa Buzaului, in anul 372 si prezenta pestelui, simbol paleocrestin la intrarea uneia din pesterile sihastresti de la Nucu-Alunis. Invazia slavilor pe la guriie Dunarii in drum spre centrul Traciei (secolul VII) si distrugerea celor mai mari cetati si manastiri din Dacia Pontici (Dobrogea) a silit pe multi crestini si calugari sa se refugieze in muntii Buzaului si codrii Vlasiei, cotribuind prin aceasta si mult la raspandirea vietii monahale la nordul Dunarii.

Avandu-se in vedere stransele legaturi etnice si traditionali dintre daco-romanii traitori pe ambele versante ale Carpatilor acelasi lucru se poate spune si despre viata monahala prezenta din timpuri imemoriale in stravechile asezari manastiresti de la Namaesti-Muscel, Rameti-Alba sau Perii Maramuresului.

Desi invazia popoarelor nomade din secolele VI - IX si X a tulburat nu numai activitatea economica si politica a tinuturilor de la Dunarea de Jos, ci si pe cea religioasa, in acest sens avand exemplu incetarea scaunului episcopal de la Tomis, totusi viata crestina a continuat aici fara intrerupere si infloritoarea sa dezvoltare n-a putut disparea cu totul. Daca navalirea avara din secolul al VII-lea in Dobrogea dusese la incetarea activitatii misionare a scaunului episcopal de la Tomis (asa cum am mai mentionat, se presupune ca acest centru eparhial a continuat sa functioneze in alta localitate), sapaturile arheologice efectuate in ultimul timp in Dobrogea au dat la iveala numeroase vestigii crestine care dovedesc continuitatea vietii religioase aici, chiar in timpurile cele mai grele.

Din timpul imparatului bizantin Ioan Tzimiskes (968-976) care a reinstaurat dominatia bizantina la Dunarea de Jos, detinem vechi urme arheologice si mentiuni documentare cu privire la viata bisericeasca si monahala in partile noastre: "In aceasta perioada cand procesul de formare a poporului roman era incheiat, asezamintele monahale din Dobrogea contribuie si ele la apararea statornicia pentru totdeauna a ortodoxiei credintei pe pamantul romanesc. Acum apar noi asezari calugaresti in Dacia Pontica un nou centru episcopal la Vicina, care isi intinde jurisdictia si la nord de Dunare".

Cea mai cunoscuta asezare monahala din aceasta perioada este centrul isihast cu patru biserici rupestre in creta de la Basarabi-Murfatlar (secolele VIII - XI). De asemenea asezarea monastica de la Dervent (secolele IX- XI) un vechi centru roman nu departe de Durostorum, iar in nordul Dobrogei - Sihastria Sfantului Atanasie cel Mare de la Niculitel (secolele XII-XV) transformata un secol mai tarziu in manastire. Asezarea Sfantul Atanasie este poate cea mai organizata manastire din Dobrogea pentru acea epoca, cu calugari sihastri vestiti si cu mari aparatori al Ortodoxiei la gurile Dunarii. Dintre vechile asezari calugaresti se mai mentionau doar Chilia si Sfantul Gheorghe din Delta Dunarii, care dispar spre sfarsitul secolului al XV-lea.

Prin urmare, manastirile si monahii din Dobrogea au avut un rol aparte in raspandirea si intarirea credintei crestine pentru noporul roman. Personalitati ca Sfantul Ioan Cassian, Dionisie cel Mic (Exiguul), "calugarii sciti" si de buna seama episcopii de Tomis au fost animati in aceste asezaminte monahale de inalta traire duhovniceasca. Ruinele asezamintelor manastiresti descoperite pe pamantul romanesc dobrogean in urma sapaturilor arheologice sunt marturii sigure ale unei vieti spirituale la Dunarea de Jos si ale continuitatii vietii crestine in aceste tinuturi, chiar daca au fost si imprejurari istorice ostile dezvoltarii ei. Aceste asezaminte si urme istorice sunt marturia unei vieti religioase durabile si organizate, ce a dainuit din primele secole si s-a raspandit cu timpul pe intreg cuprinsul romanesc din trecut si de azi.

Recomandam in mod deosebit a se lua in consideratie faptlul ca o descoperire "fara pereche", care in mod implicit contine interesante informatii si despre viata religioasa de pe meleagurile patriei noastre din secolele XII-XIII este CODEXUL RAHONCZI. Cercetatoarea Viorica Enachescu-Mihai a stabilit ca textul respectiv a fost redactat in Valahia, in secolele XII-XIII, intr-o manastire care ar fi putut fi in comuna Corbi, satul Jghiaburi, judetul Arges, iar limba lui este limba latina vulgara. Autoarea a mai descifrat in textul Codexului si faptul ca in afara de sprijinirea religiei crestine ortodoxe statul vlah (roman), carmuit atunci de Vlad, sprijinea si dezvoltarea stiintelor, a matematicii, a astronomiei etc, care se invatau in manastiri. Iar noi stim ca grota din Jghiaburi - comuna Corbi, jud. Arges este considerata ca asezare monahala din timpuri imemoriale. Prin urmare in bisericile romanesti s-a folosit limba latina vulgara pana in secolele XII-XIII, iar stramosii nostri din acea epoca nu numai ca vorbeau latineste, ci si scriau in aceasta limba si aveau centre monahale traditionale bine organizate.

II. Monahismul romanesc din secolele XIV pana in prezent

Este unanim recunoscut faptul ca in ultimii ani, la noi, cel mai important si actual tratat masiv de istorie bisericeasca la romani il constituie lucrarea P. C. Pr. prof dr. Mircea Pacurariu, intitulat Istoria Bisericii Ortodoxe Romane tomul I, II, III. In cele ce urmeaza, pentru epoca anuntata, referitor la datele istorice asupra monahismului romanesc, ne vom orienta in general, dupa lucrarea Parintelui profesor Mircea Paeurariu.

Din cele prezentate pana aici se constata ca monahismul a patruns pe teritoriul patriei noastre prin Dobrogea (Scythia Minor), la inceputul secolului IV, dar si pe alte cai, in timpul invaziei popoarelor nomade. Apoi, secol de secol, facilitat si de imprejurarile istorice, monahismul s-a extins la nordul Dunarii, in Codrii Vlasiei, in Carpati si peste Carpati, in Moldova si podisul Transilvaniei, ajungand prin secolele X-XII in toate zonele tarii noastre, de la Hodos-Bodrog- Banat pana in nordul Bucovinei, de la Tomis si Niculitel pana dincolo de Sighetul Marmatiei.

In Moldova, monahismul s-a raspandit prin secolele X-XI, venind atat din Dobrogea si Muntii Buzaului, cat si direct din Bizant, cu care Moldova avea stranse legaturi spirituale prin calugarii si episcopii misionari care mergeau pana in centrul Europei.

In Transilvania monahismul a patruns atat prin Banat, cat si direct din Tara Romaneasca si Moldova, prin calugarii misionari trimisi de Patriarhia de Constantinopol si prin legaturile fratesti dintre romanii care populau ambele versante ale Carpatilor din timpuri straromane.

Viata monahala care se raspandea in Tarile Romane, Valahia, Banat, Transilvania, Moldova si Dobrogea era in s-a dezvotat in stransa legatura cu cea de la Muntele Athos, din Palestina, cat si din Alexandria sau chiar de la Muntele Sinai. De aceea, Parintele Mircea Pacurariu spune ca "monahismul romanesc (organizat) este mult mai vechi decat al vecinilor nostri slavi". Din cele prezentate mai sus am constatat existenta monahismului in Scythia Minor (Dobrogea) si a unor "calugari sciti" inca din secolele V-VI.

In teritoriile intracarpatice, indata dupa anul 1 000, voievodul Ohtum a ridicat o manastire, cu hramul Sfantul Ioan Botezatorul, in cetatea Morissena din Banat, in care au fost adusi "calugari greci", adica ortodocsi, in frunte cu un egumen. In aceeasi perioada s-au intemeiat si alte manastiri ortodoxe in Transilvania, de exemplu cele de la Meses, Hodos s. a.

Exista, prin urmare, dovezi documentare care confirma existenta unei vieti monahale in Romania inainte de venirea Sfantului Nicodim la noi (a doua jumatate a secolului XIV), deci inainte de fondarea marilor manastiri romanesti: Vodita, Tismana, Cozia, Prislop, Neamt etc. Insusi cuvantul romanesc sihastrie (ca si derivatele lui: sihastrul, sihastresc) - cu rezonanta lui de mare vechime si caracterul familiar si popular, raspandit in toate regiunile tarii, constituie o dovada ca miscarea isihasta a fost bine cunoscuta la noi si ca a influentat intens viata monahala din toate tarile locuite de romani.

In anul 1359, prin hotararea sinodala de stramutare a mitropolitului Iachint de la Vicina in scaunul de Mitropolit al Tarii Romanesti de la Curtea de Arges se prevedea ca toti cei sfintiti, "sa-l asculte si sa i se supuna lui. De remarcat ca toate aceste masuri organizatorice ale Bisericii si ale monahismului la romani aveau loc inainte de venirea Sfantului Nicodim in tara noastra. Astfel ca preotii si credinciosii nostri au cunoscut prin ei insisi, nemijlocit, si inainte de venirea Cuviosului Nicodim viata manastireasca athonita, organizata dupa principiile vechi-patristice si ale isihasmului, atat de raspandite in Rasaritul Ortodox in secolul al XIV-lea. Deci, teza veche a istoriografiei noastre sau a vecinilor nostri (slavi), potrivit careia Nicodim ar fi fost "intemeietorul" vietii calugaresti in patria noastra, trebuie corectata, in sensul ca el a fost numai un priceput organizator al acestei vieti (monahale), dupa izvod bizantin-athonit, potrivit suflului duhovnicesc adus de isihasm. Putem spune deci ca "opera lui Nicodim inseamna mai mult sfarsitul unei evolutii istorice a vietii manastiresti in Tara Romaneasca decat inceputul ei".

Dupa infiintarea Mitropoliei Tarii Romanesti la Curtea de Arges (1359), este de la sine inteles ca atat voievodul cat si ierarhia superioara a Bisericii au pornit si la organizarea pe plan administrativ a Bisericii in general si deci si a manastirilor, construindu-se locasuri rezistente din piatra si caramida. Sub acest aspect Sfantul Nicodim de la Tismana apare ca un mare si priceput organizator al monahismului ortodox roman. Cu sprijinul material al voievozilor romani, Nicodim zideste cunoscutele manastiri: Vodita, Tismana, Gura Motrului, Topolnita, Prislop etc.

Dupa Vodita, care din nefericire se pastreaza numai sub forma de ruine, incep sirul manastirilor pastrate in cea mai mare parte. De la sfintirea Voditei (1370), pana la finele secolului XIV-lea se gasesc pe tot cuprinsul pamantului romanesc peste douazeci de manastiri zidite din material rezistent, inzestrate cu tot felul de danii si privilegii ctitoricesti si patriarhale. Biserica Domneasca din Curtea de Arges, manastirile Cozia (1386), Cotmeana-Arges, Snagov-Ilfov, precum si cele din Moldova: Neamt, Bistrita Pobrata, Moldovita, Mirauti-Suceava, Sfantul Nicolae din Radauti si altele, dintre care majoritatea dainuiesc si azi, au fost ridicate si ctitorite in secolul al XIV-lea. In afara de importanta lor ca locasuri de inchinare si traire morala-duhovniceasca, manastirile au indeplinit si un insemnat rol cultural si national-patriotic. In manastiri s-au intemeiat primele scoli unde se pregateau calugari si preoti sau dieci pentru cancelaria domneasca. Tot in manastiri se invata si mestesugul picturii, apoi arta miniaturii, a broderiilor etc.

De asemenea, in Transilvania numarul manastirilor a spori mereu, incat in anul 1204 papa Inocentiu III (1198-1216) delega pe episcopul sau de la Oradea sa le cerceteze si sa constate daca nu era posibila infiintarea unui episcopat dependent de Roma pentru a atrage pe ortodocsi la catolicism. Dupa aceasta data s-au construit tot mai multe biserici si manastiri ortodoxe, mai ales in partile Hunedoarei si in Banat, realizari majore ale arhitecturii si picturii romanesti. Acest proces este strans legat de afirmarea politica si militara a cnezatelor si voievodatelor romanesti. O buna parte din manastirile romanesti din teritoriile intracarpatice existente in secolele XIV-XV si-au continuat existenta pana tarziu iar altele dainuiesc si in prezent: Prislop, Ramet, Nicula etc. La acestea s-au adaugat intre timp manastirile din Lancram (secolul XVI), Toplita si Moisei (secolul XVII), Sambata de Sus, ctitoria lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) s. a. In afara de acestea, in Transilvania au existat aproximativ 200 de schituri din lemn, ridicate din evlavia si darnicia credinciosilor de aici. Se stie insa ca cea mai mare parte din aceste schituri si biserici au fost distruse cu tunurile sau incendiate intre 1761-1762. Dupa aceasta perioada viata monahala ortodoxa din Transilvania a incetat pentru un timp, credinciosii romani din Ardeal care doreau sa se calugareasca trecand Carpatii in manastirile din Tara Romaneasca si Moldova.

Revenind la starea de lucruri din secolele XV-XVII, putem afirma ca domnia lui Stefan cel Mare si a lui Petru Rares in Moldova si cea a lui Matei Basarab si Constantin Brancoveanu in Muntenia reprezinta pentru cele doua tari romane epoca de glorie a organizarii si dezvoltarii vietii monahale pe toate planurile: arhitectonic, artistic, cultural etc. In afara de consolidarea si dezvoltarea marilor manastiri existente in Moldova pana la aceasta data memorabila (1457), marele voievod Stefan cel Mare sporeste numarul lor prin noi manastiri, schituri si biserici ctitorite de el, de membrii familiei sale sau de unii dntre dregatorii tarii. Dintre manastirile ctitorite si inzestrate in intregime de Stefan cel Mare, pe primul loc se situeaza Manastirea Putna (1466) cu hramul Adormirea Maicii Domnului, apoi Manastirea Voronet (1472), cu hramul Sfantul Gheorghe, Manastirea Tazlau, cu hramul Nasterea Maicii Domnului (1481), Manastirea Dobrovat (1499), cu hramul Pogorirea Sfantului Duh, precum si numeroase schituri si biserici.

Inca din timpul lui Stefan cel Mare Manastirea Putna, alaturi de celelalte manastiri mai vechi, a devenit un mare centru cultural si artistic al tarii. Importanta ei creste si prin faptul ca Putna este gropnita lui Stefan cel Mare, a familiei sale si a urmasilor sai pana la Petru Rares. Petru Rares (1527-1538 si 1541-1546) este considerat unul dintre cei mai mari ctitori de asezaminte bisericesti si civile in Moldova. Sub domnia sa, constructiile de manastiri si biserici au cunoscut un mare avant. Din initiativa sa au inceput atunci si picturile exterioare ale bisericilor, din care multe se pastreaza pana azi, cum ar fi Sfantul Gheorghe din Harlau, Probota, Humor, Moldovita, Balinesti, Arbore si Voronet. Manastirea Rasca in apropiere de Falticeni a fost ridicata din porunca lui Petru Rares, in 1542, prin grija episcopului Macarie al Romanului.

Manastirile Slatina (1554-1558), biserica de piatra a Manastirii Pangarati (1560), refacerea bisericii Manastirii Bistrita sunt ctitoriile lui Alexandru Lapusneanu, iar renumita Manastire Sucevita (1580--1583), care trece printre capodoperele artei vechi romanesti, a fost ctitorita de familia Movilestilor. Se stie ca alaturi de renumitele centre monahale de la Vodita, Tismana, Cozia etc., la finele secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea, in Tara Romaneasca au fost reinfiintate, pe temeliile unor asezari mai vechi, inca doua centre monahale importante, care aveau sa aiba rol deosebit de insemnat pentru monahismul romanesc si anume: Manastirea Dealu (1500) si Manastirea Govora (1502), ambele construite in timpul lui Radu cel Mare, cunoscute prin importanta lor culturala pentru Biserica si poporul nostru, dar si prea frumoasa manastire a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Arges, care a fost sfintita la 15 august 1515 de patriarhul Constantinopolului si de clerul din Tara Romaneasca, in prezenta marelui voievod Neagoe si a doamnei sale Despina. Cam in acelasi timp ia fiinta comunitatea monahala de la Ostrov-Calimanesti (1522) si Manastirea Bistrita-Valcea (1520-1521), ctitorite de boierii Craiovesti.

O epoca de reimprospatare a vietii spirituale in istoria monahismului romanesc o reprezinta, desigur, Cuviosul Paisie Velicicovschi de la Neamt (+1794), care prin viata sa duhovniceasca si prin toata osteneala depusa in slujba monahismului, pe plan duhovnicesc si cultural, a reusit sa renasca acea orientare a monahismului de traditie patristica si isihasta (athonita) in majoritatea manastirilor romanesti din epoca sa si de atunci pana in prezent. Manastirile Dragomirna, Secu, Neamtu, Poiana Marului s. a. sunt centre monahale la romani care s-au reorganizat in mod direct de Cuviosul Paisie si de ucenicii sai. De fapt manastirile Sihastria, Cernica, Frasinei-Valcea, precum si altele, se orienteaza chiar in prezent dupa regulile monahale imprimate de Paisie si de ucenicii sai: Veniamin Costache, staretul Gheorghe de la Cernica, Grigorie Dascalul, Sfantul Ierarh Calinic etc. La Manastirea Neamt, Cuviosul Paisie a reusit sa-si pregateasca urmasi vrednici pentru lucrul calugaresc: Sofronie, succesorul sau la staretie (1794-1803) Ioan, fost egumen, luminatul Dosoftei, Dorotei, ucenicul lui Sofronie, Stefan - ierodiaconul traducator, Isaac Schimnicul, Iosif, Stratonic, Antonie, Rafail si mai ales Gherontie.

Curentul cel nou de viata si cultura monahala a trecut repede la Agapia, care era atunci manastire de calugari, la Hangu, la Bisericani, Rasca, de unde a iesit Gherasim cel dintai tipograf muntean. De aceea, in randul ucenicilor lui Paisie intalnim si munteni: Rafail de la Hurezi, Grigore de la Bucuresti, care apoi se aseaza la Manastirea Caldarusani si a devenit Mitropolitul Tarii Romanesti (+1834) si altii. De asemenea stranse legaturi cu viata paisiana a avut-o si alte centre monahale din Muntenia si Oltenia : Iezerul Varzaresti, Ghighiu, Dalhauti, Ciolanul, Cheia etc.

De aceea, dupa Sfantul Nicodim de la Tismana, Cuviosul Paisie Velicicovschi este pe drept cuvant socotit ca al doilea Parinte reorganizator al monahismului romanesc. Reorganizarea adusa monahismului romanesc de Nicodim de la Tismana, de Paisie de la Neamt, de staretul Gheorghe si Sfantul Calinic de la Cernica s-a transmis in toate manastirile din Romania si in felul acesta viata monahala din epoca patristica, de la Sfantul Pahomie cel Mare , Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Cassian, incepatorul vietii de obste, Ioan cel Sfintit (Palestina), Teodor cel Sfintit, precum si atmosfera isihasta de la Athos se gasesc azi in toate cele peste 150 de manastiri si schituri din tara noastra, iar cei aproape 3000 de monahi si monahii romani dau viata acum manastirilor ortodoxe romanesti si se calauzesc dupa principiile clasice ale vietii calugaresti, "ora et labora" isi indeplinesc in mod zilnic si constiincios obligatiile lor sfinte fata de Biserica stramoseasca, se straduiesc cu timp si fara timp sa observe acel indemn biblic si permanent al marelui apostol din Epistola catre Evrei: "Aduceti-va aminte de mai marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu si, privind cu luare-aminte cum si-au incheiat viata, sa le urmati credinta" (13, 7).

Manastirile Curtea de Arges, Cozia-Valcea, Frasinei-Valcea, Sihastria, Secu, Horaita si Bistrita Neamt; Agapia si Varatec-Neamt, Tismana-Gorj, Hurezi-Valcea, Putna-Suceava, Moldovita, Dintr-un Lemn-Valcea, Celic-Dere-Tulcea, Ramet-Alba, Sambata de Sus-Brasov, Cetatuia-Iasi, Durau-Neamt, Cernica, Pasarea, Tiganesti, Ghighiu, Sinaia, Dragomirna, Sucevita si Slatina-Suceava, Vorona-Botosani, Zamfira, Suzana, Rohia-Maramures si altele sunt cu adevarat niste comunitati-model ale monahismului romanesc actual, atat pe plan spiritual cat si organizatoric.

Alaturi de documentele vechi, de filele batranilor cronici, predanile stramosilor si de obiceiurile pamantului, asezamintele monahale din Biserica Ortodoxa Romana sunt izvoare nesecate care ne ajuta sa cunoastem aspecte din istoria poporului nostru, sa intelegem mostenirea artistica, culturala si religioasa a strabunilor.

Astfel se explica nevoia reinvierii vietii monahale in unele manastiri : Voronet, Humor si Probota-Suceava, Golia, Galatia, Dobrovat si Barnova-Iasi, Tazlau, Pangarati si Razboieni-Neamt.

In fiecare locas de inchinare, in fiecare piatra, in fiecare element decorativ, in fiecare fresca, pastrate pana in zilele noastre, deslusim ideile si sentimentele adanci ale celor ce au trait inainte de noi, suntem in legatura cu diferite aspecte din viata culturala a poporului roman.

De aceea monahismul romanesc a avut si are un rol constructiv atat in istoria, cat si in viata actuala a Bisericii noastre si a poporului roman in general.

Arhim. dr. Chesarie Gheorghescu

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11947

Voteaza:

Monahismul ortodox in Romania 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE