Monahismul romanesc

Monahismul romanesc Mareste imaginea.

Monahismul romanesc in constitutia si lucrarea Bisericii

Introducere

Trimiterea la propovaduire a Sfintilor Apostoli de catre Mantuitorul Inviat, ramane o porunca si o obligatie constanta de vestire a adevarului evanghelic catre toata faptura: "Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16,16). Retinem ca pe un fapt fundamental si de o semnificatie aparte ca: aceasta trimitere in lume a Apostolilor este precedata de 0 perioada importanta de pregatire la inalta scoala a Mantuitorului, pe un parcurs de mai bine de trei ani si jumatate la care se adauga imbracarea cu putere de sus prin pogorarea Duhului Sfant asupra lor la Cincizecime. Inainte deci, de a vesti altora Cuvantul lui Dumnezeu pentru renasterea in Hristos, trebuie ca mai intai propovaduitorul insusi sa fie un om reniascut duhovniceste. Cuvantul Mantuitorului: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti!" (Luca 4,23) se erijeazla intr-o exigenta permanentia pentru toti slujitorii Donmului. Cuvantul vestit nu are putere de transformare decat atunci cand este izvorat dintr-o convingere putemica si traire personala; el este in primul rand marturisire, in sensul aratat de Sfantul Apostol si Evanghelist loan in prima sa epistola:       „Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si maini/e noastre au pipait despre Cuvantul vietii aceea va vestim. Si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal §i s-a aratat noua. Ce am vazut si am auzit, va vestim si voua, ca si voi sa aveti impartasire cu noi." ( I loan 1,1-3).

In sensul celor afirmate, misiunea dobandeste un dublu sens: unul indreptat spre interiorul fiintei umane, avand ca scop curatirea de patimi si sfintirea launtrica, iar un alt scop este indreptat spre exterior, ca revarsare a darurilor primite de la Dunmezeu, ca marturisire si impartasire de Cuvantul vietii.

Credem ca monahismul  si-a aratat roadele sale in acest dublu sens si ca, in mod paradoxal si in ciuda departarii de lume, aspiratia monahilor spre Dumnezeu a catalizat  idealurile crestine ale societatii traditionale indreptandule spre piscurile chemarii  Evangheliei.  Exemplul viu al monahilor desavarsiti,  fie ca este vorba de cei  retrasi sau de cei implicati  in activitatea  de  conducere a Bisericii  si  lucrarea cultural-socialla, au constituit 0 forta  constanta de transfigurare a omului traitor in lume si a societatii omenesti, in general.

Monahismul este un stil de viata evanghelica, consacrata rugaciunii, contemplatiei si ascezei; in retragere de lume si in deplina ascultare fata de un parinte duhovnicesc[1].

Cauzele aparitiei monahismului

Daca majoritatea cercetatorilor sunt de acord ca geneza ascetismului crestin a avut loc la rascrucea secolelor  III - IV, in Orientul apropiat, mai precis in Egipt si Siria, in ceea ce priveste cauzele care l-au determinat, parerile sunt foarte variate[2].

Pentru aceasta renuntare la cele pamantesti  s-a indicat existenta  impulsurilor  care  deja  in antichitatea pagana erau active, poate idealul de libertate al cinicilor, telul stoic al ataraxiei (omul trebuia sa  tinda  spre  o  stare de liniste  sufleteasca  prin detasarea de framantarile lumii) sau conceptul orfic-pitagoreic al perfectiunii, fara a mai vorbi de modelele iudaice ale separarii de lume si ascezii (terapeuti, esenieni).

Drept cauza a aparitiei monahismului crestin au mai fost invocate si posibilele influente ale maniheismului si chiar ale indepartatului budism.

Monahismul a aparut ca dorinta  a celor ce voiau sa-l urmeze pe Hristos, ca iubire desavarsita fata de Dumnezeu si ca o prelungire a martiriului de pana  atunci. Sfanta Scriptura este plina de exemple de prooroci si Sfinti ce s-au retras in pustie,  Noul Testament avand ca incepator pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos care a stat retras in pustiu timp de patru zeci de zile fiind ispitit de diavol.

Scopul vietii monahale

Un prim tel al monahismului este intalnirea sI unirea cu Hristos, participarea vie si intensa la suferintele Sale si la slava Sa cea cereasca : « Va indemn, deci fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa  infatisati trupurile voatre ca o jertfa vie,  sfanta,  bine placuta  lui  Dumnezeu,  ca  inchinarea  voastra  cea duhovniceasca » (Romani XII, 1).

Monahismul a aparut in istorie ca o noua dimensiune a vietii in Hristos ; crestinii de exceptie au incercat redresarea vietii crestine,  reducerea ei la limitele maximalismului evanghelic si ale perioadei apostolice fara a iesi din spatiul comunitatii eclesiale[3].

"Monahul, ca om al lui Dumnezeu doreste cu ardoare intoarcerea la viata crestina din primele zile ale Bisericii, dar si la starea cea dintai a omului, de locuitor al Raiului, in apropierea lui Dumnezeu. Dorinta dupa Rai este dorinta  vietii adevarate pe care ne-o comunica  Fiul,  Intaiul Nascut intre cei vii, datatorul de viata [4].

Sfantul Vasile cel Mare opune « viata crestinului» a monahului, in ceea ce « este monotrop, avand un singur scop, prea marirea lui Dumnezeu » vietii din afara, care este schimbatoare in functie de imprejurari[5].

Idealul unui « monahos» ni se pare a avea o stransa  legatura  cu una dintre notiunile fundamentale ale eticii iudeo-crestine,  aceea de «simplitate ». Simplitatea apare ca virtute fundamentala atat in Testamentele celor doisprezece patriarhi, cat  si in alte scrieri iudaice din aceeasi perioada.  Asemenea unitatii inimi din Sfanta Scriptura, simplitatea este strans legata de « frica de Domnul », cu alte cuvinte de evalvie, in slujirea lui Dumnezeu : «Si acum,  copii mei,  va  poruncesc sa va temeti  de Domnul Dumnezeul vostru din toata inima si sa  pasiti cu simplitate in toate, respectand legea Lui» (Test.Levi 13, 1). 0 paralela intre frica lui Dumnezeu si simplitatea inimii aflam si la Clement Romanul: « Parintele eel intru toate milostiv si bine faeator ii iubeste pe eei ee se tem de El si da eu blandete si cu bunavointa  harurile Lui eelor ce se aproprie de El, eu inima simpla. De aeeea sa  nu ne impartim  sufletele ... » (Epistola catre Corinteni 23, 1-2t).[6]

Am mentionat mai sus cateva scopuri pentru care a luat fiinta monahismul, dar cele mai importante la intrarea in monahism sunt : pocainta ca lepadare de lume, usurararea de povara pacatelor si castigarea Imparatiei Cerurilor.

Despre acestea vorbeste Sfantul loan Scararul spunand ca cei ce nu au fost calauziti de nici unul din scopurile de mai sus, indepartarea lor de lume este fara nici un sens [7]. Directia si rodnicia vietii spirituale manastiresti  o da  motivul lepadarii de lume, acesta fiind un fel de temei, un fel de cheie care regleaza viata.

Adevarata  renuntare  la  lume, care aduce roada insutita  in  cei  ce  se  nevoiesc este cea care s-a facut din dragoste : « Cine va renunta la lume din frica de chinurile vesnice se aseamana  tamaii aprinse, care a inceput cu buna mireasma si sfarseste cu fum; cine, pentru rasplata pe lumea acesta este in situatia pietrei de moara  care se invarteste  intotdeauna in acelasi fel; cine, din dragoste de Dumnezeu, castiga numaidecat si de la inceput un foc  dumnezeiesc ce aprinde in data, aruncat in materia trupului o mare flacara duhovniceasca »[8].

Desigur, toti acestia capata mantuirea, daca  ei staruie in virtute, dar fiecare la un anumit niveI, caci « stea de stea se deosebeste in slava ». Retragerea din lume nu este numai un act fizic ci mai ales un act psihic. Adevarata  renuntare la viata specifica lumii se realizeaza  in timp si este intreita:  ruperea legaturilor cu toate lucrurile, cu mirenii, chiar cu parintii si rudele ; lepadarea de vointa proprie , adica de raul furisat in ea ; renuntarea la slava desarta ceea ce se infaptuieste prin ascultare[9].

"Sfantul loan Cassian dezvolta  notiunea  potrivit careia  viata monahala are un scop ce ilustreaza felul in care metaforele si vocabularul sau evolueaza de-a lungul operelor sale. In cartea 5 a Asezamintelor compara concentrarea monahului asupra cerului cu concentrarea atletului asupra liniei de sosire.

El incepe cu "tinta" la care sunt aruncate lancile, dupa care metaforele se deplaseaza spre linia de sosire a alergatorului invocat de Pavel in Epistola catre Filipeni 3, 13-14.

In Convorbiri vorbeste despre imaginea vietii monahale ca o calatorie in vederea unui scop, dupa care revine la metaforele atletice din Asezaminte: ochiul unui aruncator de sulite trebuie fixat pe tinta ca sa nu o rateze. El argumenteaza ca viata monahala are atat un scop apropiat   << curatirea inimii », cat si un scop ultim << imparatia cerurilor».

Pentru a distinge scopul apropiat de cel ultim, el foloseste distinctia stoica  dintre skopos (tel) si telos (sfarsit), adaptata deja in scopuri crestine de Clement Alexandrinul. Pentru monahi, punctul in jurul caruia se roteste totul este dragostea de Dunmezeu.

Plecand din acel punct poate fi desenat si construit in inima un templu duhovnicesc al lui Dunmezeu"[10]

Inceputurile monahismului ortodox romanesc

Asa cum inceputul crestinismului este atestat in tara noastra in Dobrogea, unde si-a desfasurat activitatea misionara Sfantul Apostol Andrei, in urma carei activitati s-au infiintat paisprezece episcopii subordonate Mitropoliei Tomisului in veacul al VI-lea, si sunt atestati 11 episcopi tomitani[11] ;

Tot aici aflam si primele semne ale monahismului de pe teritoriul tarii noastre deoarece acesti episcopi aveau in jurul lor calugari, iar din secolul al IV-lea demnitatea de episcop trebuia sa fie detinuta numai de calugari.

Pana la sfarsitul secolului al III-lea nu avem nici o informatie de ordin documentar sau arheologic care sa ateste existenta vietii ascetice crestine in tinutul istro-pontic.

Primele stiri documentare ne sunt oferite de textul hagiografic al patimirii Sfantului Epictet si Astion. In acest text hagiografic intalnim pentru prima data termenul de « monah» legat de provincia Dobrogea  « Astione monacho ».

 "Dar, pentru ca in acea perioada (286-303 d.Hr) monahismul nu fusese institutionalizat, cercetatorii au ridicat problema autenticitatii calitatii de monah atribuita Sfantului Astion,[12]. Tot in Dobrogea, "informatii arheologice si documentare dovedesc existenta si a altor asceti crestini, in secolul al III-IV;

In acest sens, ii putem arminti pe Sfintii Mucenici de la Niculitel: Zoticos, Attalos, Kamasis si Philippos, care au patimit la Noviodunum, in timpul persecutiei lui Diocletian (303-304 d.Hr), sau in timpul persecutiei lui Liciniu (319-324 d.Hr),[13].

Alt exemplu de ascetism este cel al episcopului misionar Efrem (304 d. Hr) trimis in Scitia pe la anul 300 d.Hr, EI a venit din Palestina, provincie in care ascetismul era practicat de timpuriu, si este de presupus ca el insusi duce un trai ascetic.

Tot despre monahii traitori in Dobrogea vorbeste si Sfantul Ioan Cassian cand isi aminteste de patria sa natala : « foarte multe intinderi pline de singuratate ; pe cat de dulce, tot atat de folositoare. Ce placere pentru un calugar sa petreaca in ascunzisul padurilor, dar si imbelsugate mijloace de existenta »[14]

Astfel, "se poate spune ca la inceputul secolului  al IV-lea, in Dobrogea exista o miscare  pre-monahala ; nu o putem numi monahala pentru ca lipsea organizarea bazata pe reguli obligatorii, general acceptate.

La mijlocul secolul al IV-lea este atestat si in Dobrogea monahismul institutionalizat. Acesta este legat de activitatea lui Audius, calugarul din Mesopotamia, exilat in tinutul istro-pontic, de catre imparatul Constantius al II-lea (337-361), fiul lui Constantin cel Mare. Exilul a fost determinat de tulburarile pe care Audius si adeptii lui (audienii) le produceau in Biserica datorita rigorismului vietii lor, precum si unor practici si invataturi gresite,[15].

"In afara manastirilor audiene trbuie sa mai fi existat in Gotia si alte manastiri ortodoxe. Documentele epocii mentioneaza pe un anume calugar ortodox, Arpylas, martirizat impreuna cu alti doua zeci si cinci de crestini cu ocazia unei persecutii gotice[16].

Alta mare personalitate a monahismului din Dobrogea este Dionisie Exiguul sau  « Smeritul». El s-a nascut in 470 dupa Hristos, cu o suta de ani mai tarziu decat Sfantul loan Cassian. In timpul copilariei a primit «hrana duhovniceasca» de la episcopul Petru. Daca acest episcop face parte dintre «calugarii sciti» atunci Dionisie a primit educatia intr-o manastire din Dobrogea. Spre deosebire de Sfantul loan Cassian, Sfantul Dionisie vorbeste mai mult despre patria sa : « ... acolo, intr-o comunitate terestra expusa (tuturor relelor), s-a produs renasterea, cu harul lui Dumnezeu, prin botez, a unui numar de oameni dintre care unii sunt fericitii Parinti cu care aceasta regiune se slaveste ca de o fertilitate duhovniceasca deosebita ... ». Acesti « fericiti Parinti» mentionati si laudati de Dionisie, sunt probabil calugari sciti, care s-au invrednicit de darul arhieriei [17]

La inceputul secolului al VI-lea, documentele mentioneaza un grup de calugari dobrogeni : Ioan Maxentiu, Leontiu, loan, Mauriciu, Petre Diaconul, loan si Ahile. Ei sunt cunoscuti datorita disputei hristologice la care au participat, sustinand formula : « Unul din Sfanta Treime a suferit in trup», formula care a triumfat la Sinodul al V-lea ecumenic.

Despre monahismul romanesc din secolele VII-VIII nu avem dovezi, dar existenta episcopului Uranus din sec al VIII-lea, intr-o regiune in care s-au pastrat urme de o intensa viata religioasa, cu manastiri infloritoare, ne indeamna sa credem ca si monahismul s-a mentinut in aceste secole, continuand bogatele traditii anterioare.

Incepand cu secolul al IX-lea avem stiri despre intensificarea vietii bisericesti organizate, in care apar preoti calugari, egumeni si episcopi. "Primele manastiri de pe teritoriul patriei noastre sunt bisericutele de la Basarabi din judetul Constanta, sapate intr-un munte de creta. Este un adevarat complex manastiresc, format din biserici si paraclise, in numar de sase, datand de la sfarsitul secolului  al IX-lea. Pe peretii acestor bisericute sunt gravate zeci de cruci, figuri de Sfinti dar si figuri zoomorfe si geometrice, precum si inscriptii (graffiti) cu caractere chirilice, sunice si grecesti.

Toate acestea identifica o asezare monahala foarte veche «un fel de Lavra a Pesterilor», care ne duce cu gandul la grotele din Egipt, de la Betleem, din lordan si mai tarziu de la Kiev.

Se presupune ca viata ansamblului monastic din Basarabi s-a prelungit pana la sfarsitul secolului al X-lea sau inceputul secolului  al XI-Iea[18].

"Un alt complex isihast este eel de la Buzau care ni se pare a fi cel mai vechi centru monahal din Tarile Romane, trebuie spus ca este alcatuit dintr-un numar impresionant de schituri si chilii rupestre care se afla in muntii de la curbura Carpatilor, in momentul de fata fiind toate abandonate sau dezafectate.

Fara a putea stabili cu certitudine epoca in care au fost sapate si istoria lor, in lipsa oricarei atestari documentare dinaintea secolul al XVI-lea, unele indicii cum ar fi: cruce, peste, graffiti si alte reprezentari pe pereti permit ipostaza conform careia obarsia lor ar data din cele mai vechi timpuri          (cca. secolul al IV-lea).

Denumirea de «Martiri» este data masivelor muntoase, evoca epoca martirilor (persecutiile gotice din secolul al IV-lea in care a fost martirizat si Sfantul Sava « Gotu I», inecat in raul Buzau), si denumirea «Cecilia» care putea fi o degradare a numelui Cilicia din Asia Mica, de unde au venit pe pamantul vechii Dacii misionari si calugari ; aceste  nume, deci, ar putea fi invocate in favoarea vechimii complexului isihast de la Buzau si a legaturii sale cu calugarii din Anatolia si din Cilicia, regiuni in care sihastriile rupestre erau deosebit de raspandite[19].

Prima manastire de pe teritoriul tarii noastre mentionata documentar este cea de la Morisena, ctitorita in jurul anului 1002 de voievodul Ahtum.

In secolele XI-Xll, romanii, sub denumirea de« vlahi » au luat contact direct cu monahismul inferior din Muntele Athos.

In secolul al Xll-lea sunt atestate manastiri si in Transilvania, din ordinul papei Inocentiu al III-lea care porunceste episcopului catolic de la Oradea sa vizeze manastirile « calugarilor greci », adica ale calugarilor ortodocsi romani.

In secolul al XIV-lea, un document important pentru cunoasterea monahismului romanesc era «Viata Sfantului Grigorie Sinaitul », din care aflam ca in 1325, deci cu 50 de ani inaintea venirii Sfantului Nicodim in Tara Romaneasca, Sfantul Grigorie a organizat la Paroria stilul de viata sihastra. Printre ucenicii Sfantului Grigorie sunt mentionati unii chiar in regiunea « cea de dincolo de Istru », care nu este alta decat Tara Romaneasca.

Dupa moartea Sfantului ucenicii:  "au iesit ca niste stele stralucitoare si au impodobit marginile  pamantului[20]

Aceasta invatatura din viata si cultura manastireasca bizantino-athonita, pe care calugarii romani au dobandit-o la Paroria, au adus-o in patria lor inainte de venirea Sfantului Nicodim.

Un alt document care atesta existenta monahismului romanesc in prima jumatate a secolului al XIV-lea este Actul Sinodului Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, emis in anul 1359, cu ocazia infiintarii Tarii Romanesti. La ceva timp dupa aceste atestari ale monahismului romanesc vine in patria noastra  Sfantul Nicodim care apare ca un mare si priceput organizator al monahismului ortodox romanesc.      

Cu sprijinul material al voievozilor, el zideste urmatoarele manastiri : Vodita, Tismana, Gura Motrului, Topolnita, Prislop[21] etc.  

Dupa Vodita incepe sirul manastirilor pastrate, in cea mai mare parte, pana in vremea noastra. De la sfintirea Voditei  pana la sfarsitul secolului al XIV-lea  vom gasi pe tot cuprinsul pamantului romanesc peste 20 de manastiri, zidite din material durabil.[22]  

Asadar, putem afirma ca inceputul crestinismului pe teritoriul patriei noastre a deterninat si aparitia monahismului romanesc neinstitutionalizat, pentru ca mai tarziu acesta sa se organizeze, in special, dupa regulile Sfantului Vasile cel Mare.

Concluzii

In Biserica Ortodoxa,  monahismul a indeplinit in decursul veacurilor un mare si sfant rol.

S-a avantat in lupta pentru pastrarea nestirbita a credintei, combatand ereziile si schismele ce se iveau in viata Bisericii, abuzurile imparatilor sau stapanitorilor si aparand drepturile celor fara de aparare, uneori chiar cu sacrificiul vietii multor monahi.

Cele mai alese personalitati teologice, care au ridicat gandirea si cultura pe culmile cele mai inalte, au crescut si s-au format in c1imatul de evlavie si de munca din manastirile Rasaritului ortodox.

In manastirile si schiturile noastre, calugarii scriau si multiplicau carti de ritual, tipareau carti de zidire sufleteasca si de povatuire pentru viata duhovniceasca a credinciosilor. Aici infloreau caligrafia, miniaturistica si alte ramuri de arta bisericeasca, menite sa vesniceasca valorile credintei noastre.

Biserica Ortodoxa Romana a avut in monahismul romanesc o putemica faclie de luminare a credinciosilor romani, de raspandire a Evangheliei, de afirmare a valorilor noastre nationale, de iubire si de dragoste intre oameni.

Paginile istoriei au insemnat la loc de cinste muIte figuri de monahi care au promovat cultura si de monahi care s-au dovedit a fi pilde de viata duhovniceasca, de sfintenie si de jertfelnicie pentru Hristos.

Pilda de patriotism si jertfelnicie intalnim, in secolul al XVIII-lea, la calugarii transilvaneni, Sfintii Marturisitori Sofronie si Visarion, care au aparat credinta stramoseasca si unitatea neamului nostru impotriva silniciilor dezlantuite de imparatia habsburgica. Pentru vredniciile lor acestia sunt trecuti in randul sfintilor pe care-i cinsteste Biserica Ortodoxa.

In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, monahismul din Moldova este luminat de chipul vestitului staret Paisie de la Manastirea Neamt si de alti vestiti stareti ai manastirilor moldovene: Putna, Slatina, Secu s.a.

Manuscrisele de la Manastirea Neamt, ca si cele de la Manastirea Putna, s-au raspandit nu numai in Biserica romaneasca, ci si printre mirenii care doreau sa cunoasca operele Sfintilor Parinti, traduse in limba romana.

Modelul vietii crestine este Mantuitorul Iisus Hristos. Desavarsirea este. asemenea inaltimii muntelui, ideal la care se poate ajunge pe diferite cai. Una din caile ce duc la acest ideal este si cea monahala, care, fara indoiala, nu-i fara primejdii, mai ales daca pornim pe ea fara calauza. Aceasta cale are insa si frumusetile ei, nebanuite la inceput pentru cel ce voieste sa o imbratiseze cu toata hotararea si statornicia.

Pe calea aceasta, nazuim sa ajungem, prin rugaciune, munca si, cu ajutorul Domnului, in varful muntelui duhovnicesc, la Stapanul si Mantuitorul nostru al tuturor, Iisus Hristos.

Doctor in teologie : ANTONIU-CATALIN PASTIN

BIBLIOGRAFIE

1.      Bria, Pr.Prof.dr. Ion, Dictionar de teologie ortodoxa A-Z., ed. a II a, IBMBOR, Bucuresti, 1994.

2.      Ciurea, Pr. Conf. Al. I, Momente si aspecte esetiale ale influentei Sfantului Munte asupra vietii religioase din Tara Romaneasca, in rev. « Ortodoxia », (V) 1953, nr.2.

3.      Guillaumont, Antoine, Originile vietii monahale, trad. de Constantin Jinga, Editura Anastasia, Bueuresti, 1998.

4.      Holubeanu, Prep. Univ. Pr. Drd. lonut, Momahismul Dobrogean in secolul al IV-Iea, in rev. «Sfantul Apostol Andrei», (III) 1993, nr. 5.

5.      Manolache, Dumitru, Sfantul Apostol Andrei la Dunarea de Jos, Editura Episeopiei Dunarii de Jos, Galati, 2001.

6.      Miele, Arhimandrit Prof. Veniamin, Despre monahismul ortodox roman, anterior secolului al XIV-Ie, in rev. «Glasul Bisericii», (LXXXVII) 1978, nr. 3-4.

7.      Muntean, Pr.lconom Vasile V., Organizarea Manastirilor Romanesti in comparatie cu cele bizantine(pana in 1600), in rev. «Studii Teologice », 1984, nr 1-2.

8.      Popa, Arhimandrit loasaf, Temeiurile vietii monahale de obste, Editura Anastasia, Col. « Comorile Pustiei », Bucuresti, 1998.

9.      Ramureanu, Pr. Prof. loan, Miscarea audienilor in Dacia Pontica si Nord-Dunareana (sec. IV-V), in rev. «Biseriea Ortodoxa Romana », (XCVI) 1978, nr.9-10.

10.  Idem, Istoria Bisericeasca  Universala, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1992.

11.  Rusu, Pr. drd. Augustin, Dimensiunile duhovnicesti-spirituale ale monahismului ortodox", in rev. «Biseriea Ortodaxa Romana », 1996, nr.7-12.

12.  Scararul, loan, Scara Raiului, trad. de Mitropolit Nicolae Cordeanu, Editura Amarcord, Timisoara, 1997.

13.  Serafirn, Mitropolit,  lsihasmul, Editura Anastasia, Bucuresti, 1994.

14.  Simedrea, Tit, Viata maanastireasca in Tara Romaneasca, inainte de anul 1370, in rev. «Biserica Ortodoxa Romana », (LXXX) 1962, nr. 7-8.

15.  Stewart, Columba, Cassian monahul. Invatatura ascetico-mistica., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

 


[1] Pr. Prof. dr. Ion Bria., Dicţionar de leologie ortodoxă. A-Z, ed. a II- a, IBMBOR, Bucureşti, 1994.

[2] Pr. lconom Vasile V.. Muntean, Organizarea  Mânăstirilor Româneşti în comparaţie cu cele bizantine (până în 1600), în rev. «Studii Teologice », (1984),1-2, p. 31.

[3] Pr. Drd. Augustin Rusu, Dimensiunile duhovniceşti-spirituale ale monahismului ortodox, în rev. <<Biserica Ortodoxă Română>>, 1996, Nr. 7-12, p. 364.

[4] Ibidem, p. 362

[5] Antonie Guillaumont, Originea vieţii monahale, trd. de Constantin Jinga, cap. Filon şi orgnizarea monahismului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 73.

[6] Ibidem, p. 87.

[7] Ioan Scăraru, Scara Raiului, trd. de Mitropolit Nicolae Cordeanu, Editura Amacord, Timişoara, 1997, p.144.

[8] Ibidem. p.147.

[9] Arhimandrit loasaf Popa,  Temeiurile vieţii monahale de obşte,  Editura Anastasia, Col. «Comorile Pustiei », Bucuresti, 1998, p.169-170.

[10] Columba Stewart, Cassian monahul, Învăţătura  ascetico-mistică,  Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.80-81.

[11] Dumitru Manolache,  Sfântul Apostol Andrei la Dunărea de Jos, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001, p. 78.

[12] Prep. Univ. Pr. Drd. lonut Holubeanu, Monahismul Dobrogean în secolul al IV~Iea,  în rev. Sfântul Apostol Andrei, (Ill) 1993, nr. 5, Constanţa.

[13] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Sfinti mărturisitori şi martiri cinstiţi de strămoşii noştrii pe pământul românesc dintre Dunăre şi Mare, în lumina mărturiilor istorice,epigrafice şi arheologice, în Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, în trecut şi astăzi, Galaţi, 1981, p.12-17 .

[14] Arhimandrit Prof. Veniamin Miele, op. cit., p. 304.

[15] Pro Prof. loan Rămureanu, Mişcarea audienilor în Dacia Pontica şi Nord-Dunăreană (sec. IV-V),  în  rev. «Biserica Ortodoxă Română »,       (XCVI) 1978, nr.9-10, p. 1053-1070 .

[16] Mitropolit Serafim, Isihasmul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 34-35.

[17] Arhimandrit Prof. Veniamin Miele. Despre monahismul ortodox român,  anterior secoluJui al XIV-lea,  în rev. «GIasul Bisericii», (1978),        nr. 3-4, p. 306.

[18] Mitropolitul Serafim, Isihasmul,  Editura Anastasia, Bucureşti, 1994. 

[19] Ibidem

[20] Tit Simedrea, Viaţa mânăstirească în Ţara Românească înainte de anul 1370, în rev.,  « Biserica Ortodoxă Română »,  an 1962, nr. 7-8,  Bucureşti,  p. 679.

[21] Pr. Conf. Al. I. Ciurea, Momente şi aspecte esenţiale ale influenţei Sfântului Munte asupra vieţii religioase din Ţara Românească, în rev. «Ortodoxia »,  an1953, nr. 2, p. 282.

[22] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune, Bucuresti, an 1957, p.205-206.

 

 

 

Despre autor

Antoniu-Catalin Pastin Dr.în teologie Antoniu-Catalin Pastin

Colaborator
15 articole postate
Publica din 21 Mai 2012

14 Mai 2012

Vizualizari: 2120

Voteaza:

Monahismul romanesc 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE