Muntele Athos - insemnarile netacutelor carari

Muntele Athos - insemnarile netacutelor carari Mareste imaginea.

(9 martie, 2014)
E prima noastră dimineaţă athonită, suntem în Duminica Ortodoxiei şi aşteptăm cuminţi în biserica Mănăstirii Dohiariu startul procesiunii. Şi aici se iese cu sfintele icoane, se dă ocol bisericii celei mari, monahi şi pelerini formează un lanţ viu al mărturisirii şi triumfului dreptei credinţe.

„Noi păstrăm toate predaniile, scrise sau orale, printre care şi cea referitoare la sfintele icoane, care stă în armonie cu vestirea Evangheliei, căci Logosul divin S-a întrupat în realitate şi nu în aparenţă. Urmând calea împărătească, învăţăturile inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh, mărturisim cu toată convingerea şi claritatea că, precum semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, tot aşa şi sfintele icoane demne de cinstire sunt, să fie pictate sau lucrate în mozaic sau din alt material şi să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase, veşminte, ca fresce sau icoane portabile, în case sau la răspântii, fie că este icoana dumnezeiescului nostru Stăpân şi Mântuitor Iisus Hristos, fie că sunt icoanele neprihănitei Stăpânei noastre, ale Sfintei Maicii Sale, ale sfinţilor îngeri, ale tuturor sfinţilor şi drepţilor (...) căci, cu cât sunt mai des contemplate ca reprezentări biblice, cu atât mai mult este îndreptat credinciosul să-şi amintească de prototip, să-i urmeze exemplul, să-i acorde cucernică venerare prin manifestări pioase, fără a fi aceasta înţeleasă ca adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, căci acea venerare adusă semnului sfintei şi de viaţă făcătoarei Sfintei Evanghelii şi altor sfinte obiecte, adică prin tămâiere, aprindere de lumânări şi candele, cum ne învaţă vechea predanie, căci cinstea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în ea. Cine cinsteşte icoana cinsteşte persoana zugrăvită pe ea." (3 octombrie 787, şedinţa a VII-a a Sinodului al VII -lea Ecumenic de la Niceea).

I-am urmărit cu atenţie pe părinţii athoniţi cum ieşeau tăcuţi, în ordine, serioşi, gravi chiar, cu sfintele icoane, unele de o vechime seculară, făcătoare de minuni, gata oricând să anunţe o primejdie, un avertisment personal sau să binecuvânteze cu o miraculoasă vindecare.

„Eu nu cinstesc materia (icoana), ci pe Acela Care din iubire pentru mine S-a făcut materie, pe Iisus Hristos [...] Prin icoanele vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual", scrie Sfântul Ioan Damaschin, a cărui mână însăşi, apărătoare a Dreptei Credinţe cu preţul sacrificiului şi mutilării, este teologie îngăduită de Maica Domnului în a sa icoană „Triherusa", cinstită la Mănăstirea Hilandar, a sârbilor de pe Sfântul Munte. Ne reamintim acum şi poate că şi grecii de aici, în cântările lor din procesiune, îi pomenesc pe cei care au luptat, au mărturisit uneori cu sânge, ca martirii primelor veacuri, integritatea credinţei noastre ortodoxe. Nu doar pe cei prigoniţi timp de peste un secol, în Imperiul Roman de Răsărit, în perioada iconoclastă, ci şi pe cei care, în toate timpurile, între păgâni sau atei în uniforme, L-au mărturisit pe Dumnezeu Cuvântul, cel întrupat, Răstignit şi înviat.

Ne ţinem de procesiune pentru că ea este condusă, invizibil, de însuşi Hristos. Unii îl văd, în Duh, cu ochii Credinţei şi gătiţi în slava Smereniei, alţii văd şirul de Icoane: sfinţi, cuvioşi, martiri, drepţi. Modele care au îndrăznit către Hristos, au avut puterea să lase totul, au primit chemarea. Cel puţin în aceste momente sublime, încântătoare şi înmiresmate de tămâie şi aerul marin aghiorit, suntem „urmarea lui Hristos". Trebuie ca acest eveniment să fie un „început bun" al pelerinajului nostru, Paul a insistat să venim acum pe Sfântul Munte, să prindem Duminica Ortodoxiei. Suntem cu bagajele făcute, în cameră, şi cum se încheie procesiunea vom porni mai departe, spre Mănăstirea Grigoriu, un traseu ce va să ne ocupe, practic, întreaga zi. Ne bazăm însă şi pe posibilitatea ca vreo maşină să ne ia în drum, mai ales între Dafni şi Simonos Petra, cuibul cocoţat pe stânci, refăcut din temelie, cândva, de Mihai Viteazul.

Dohiariu-Grigoriu este un „traseu" de o zi, în condiţiile noastre de pelerini cu rucsaci în spinare, cărora le place să străbată potecile Sfântului Munte cât mai mult posibil pe picioare. Dar cum noi trebuie să ajungem la Grigoriu până la ora 17:00, să fim siguri de o masă caldă, chit că ar putea însemna doar un binecuvântat ceai cu chimen, măsline şi o portocală de mărimea unei mingi de tenis. Un finiş de ora 18:00 ar echivala, practic, cu somn la malul mării, pe pietriş athonit, noi trei îmbrăţişându-ne creştineşte, ca nişte urşi polari, generând şi consumând căldură umană. Cu multă rugăciune, desigur.

Aşa că ieşim pe poarta Sfintei Mănăstiri Dohiariu cu nădejde în oareşicare trimişi ai Maicii Domnului, adică maşini care să ne ia şi pe noi de pe drum, fie şi pe bucăţele de traseu, oricum, în orice combinaţie, nu ne-ar deranja nici aceea în care au loc doar bagajele noastre, iar noi trebuind să venim agale sau în pas vioi pe urma rucsacilor şi maşinilor de teren athonite.

Drum lung înainte, vorbă multă. Pe măsura înduhovnicirii noastre sau a lipsei ei, mai degrabă. Vremea nu e aspră cu noi, dar nici nu ne dezmiardă. Nu dosim căciulile în rucsaci, dar cel puţin vântul e suportabil, temperatura joacă onest pe la 12-13 grade, după prognoza preluată din ţară. Nicio şansă de ploaie. De hartă nu avem nevoie, mergem de-a lungul mării, o cărare pe care am mai bătut-o şi cu alte ocazii. Avem parte de calm, nu şi de voluptate, aici conceptul baudelairian nu şi-ar găsi niciun sens, lascivitatea şi-ar vedea goliciunea şi s-ar face una cu nisipul. Şi nici nu e braţul potrivit al Peninsulei pentru aşa experimente, ar trebui să te muţi câteva mile mai jos, spre Sithonia ori Kassandra, dar noi tocmai de pe un tărâm similar venim. Iată însă că am lăsat gândul ăsta să zburde vesel şi acum îmi târâie în urechi ca un greier chiriaş.

De la Baudelaire la Matisse nu e decât un pas, apoi încă unul până la Pallady. Dar Matisse are şi acea IE (la blouse roumaine, n'est-ce pas?), cuprinsă până şi în „vechile" manuale de limba franceză, ce ne facem Paulică, ia uite până unde am ajuns cu aceste liane ale voluptăţilor de rivieră franceză? Toujours du Baudelaire, carevasăzică preia tu legătura cu Jim Morrison, via Pere-Lachaise, bien sur... „This is the strangest life I've ever known/ Can't you feel it, now that Spring has come, That it's time to live in the scattered sun/Waiting for the sun..." Aşa grăit-a atunci Paul, cocoţat pe un bolovan din drum, cu mâna-i dreaptă în dreptul inimii, privind în depărtări, peste capetele noastre...

- Băi, fraţilor, ne întrerupe Dan reveria cu vocea lui suavă, de plăci tectonice care se desprind, io zic dacă tot aţi dat-o pe poezie decadentă, mucegai şi penicilină, hai mai bine să ne întoarcem la Uranopoli, ţărăncuţa aia sigur mă aşteaptă, nu ştiu de voi, dar vă salvează cumva boemia.

- Dane, nu te grăbi la întâlniri câmpeneşti la malul mării, noi nu ne dedăm la „calme et volupte" fără „luxe", îi răspund eu râzând. Jumătăţile de măsură nu sunt pentru noi, ori tripleta completă, ori calmul athonit.

Iar dacă într-o zi de pelerinaj ne trezim într-o zonă de „luxe et volupte", aici nu ar mai fi Grădina Maicii Domnului. Reţea de hoteluri vile sau săli de conferinţe, unde o să vină şi Paul Slayer la traduceri, trimis de Comisia Europeană!

- Ferească Dumnezeu! spune Paul grav, întărindu-şi vorbele cu semnul crucii, nu înainte de a-şi scoate căciula, căci am ajuns într-un loc tare drag inimii lui. Suntem la Sfântul Pantelimon, trecând rapid pe lângă Xenofon, iar cronometru! ceasului made undeva în UE, poate şi la Paşcani, dacă ar primi emigranţi basarabeni, ne comunică faptul că suntem de 40 de minute pe drum, ne-am mişcat bine, merităm un scurt popas la această mănăstire, care de la an la an consolidează şi ridică tot mai multe corpuri de clădire, ca un centru universitar (teologic şi monahal), cu cămine de studenţi, ucenici, fraţi, nefamilişti, râvnitori la tainele aghiorite sau pur şi simplu oameni descompuşi, aduşi de valuri la acest liman al ultimei speranţe. Russikonul imperial ţarist renaşte, dar ceea ce ne mişcă în acest loc nu e impozanta desfăşurare de zid, piatră, cărămidă, ci duhul Sfântului Siluan Athonitul. Şi în acest moment de popas îi suntem recunoscători părintelui Rafail Noica pentru imensa muncă de traducere şi prin intermediul căruia l-am cunoscut pe acest uriaş (şi fizic) personaj al Ortodoxiei din secolul'al XX-lea, a cărui viaţă întru Hristos s-a desăvârşit aici, pe Sfântul Munte, venind tocmai din Rusia. Patruzeci şi şase de ani s-a nevoit Sfântul Siluan pe Athos, în Mănăstirea Marelui Mucenic Pantelimon, trecând la Domnul în septembrie 1938. .
Imposibil de rezumat, în câteva fraze, importanţa şi roadele nevoinţelor Sfântului Siluan Athonitul pentru lumea creştină. Atunci când Sfântul Siluan, „L-a văzut pe Hristos Cel Viu", după cum ne spune Părintele Arhimandrit Sofronie, ucenic al său din 1931 şi până în ziua săvârşirii sale, „o flacără i-a umplut inima şi întreg trupul cu atâta putere, încât dacă vedenia s-ar fi prelungit încă o clipită, ar fi murit. De atunci el niciodată nu a mai putut uita acea negrăit de blândă, nemărginit de iubitoare privire a lui Hristos, plină de bucurie şi de o covârşitoare pace, şi următorii îndelungaţi ani ai vieţii sale a purtat necontenit mărturia faptului că Dumnezeu dragoste este, dragoste nemărginită, de necuprins".

Sunt pe aceeaşi undă de recepţie cu Paul, ne tremură cartea în mână şi, nu de puţine ori, lacrimi ni s-au prins în barbă încercând să desluşim trăirile smeritului Cuvios Siluan, aşa cum s-a priceput el, cu puţine clase, dar cu rugăciune de foc, să le aştearnă în cuvinte potrivite.

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" - este, poate, cea mai cunoscută formulă „testamentară" a Sfântului Siluan Athonitul. Acesta fiind răspunsul lui Dumnezeu, „în inimă", pentru nevoitorul care, cu adâncă şi disperată rugăciune cere de la Domnul „cum să facă pentru a i se smeri sufletul". Lăsăm în urmă şi Russikonul, dând slavă Domnului şi mulţu-mindu-i, cu glas, Sfântului Siluan Athonitul pentru această fugară întâlnire, chiar în arsanaua mănăstirii.

Dar nu apucăm să facem prea mulţi paşi, că din urmă ne prinde un mirean, cu glas de dincolo de Nistru. E destul de roşu în obraji, îmbrăcat primăvă-ratic, înalt cât un urs şi cărând cu el o plăsuţă ca o boccea. Engleză nu ştie, dar, spre norocul lui, în vocabularul de filorus al lui Paul mai rătăcesc câteva cuvinte dostoievskiene. Aşa aflăm că Ivan e muncitor la Mănăstirea Sfântul Pantelimon, e în drum spre Xiropotamu (ceea ce înseamnă că va fi tovarăşul nostru de drum pe o porţiune, noi urmând, la un moment dat, să trecem prin micul port Dafni, despărţindu-ne astfel).

Când află de la Paul că destinaţia noastră e Grigoriu, Ivan se opreşte în drum şi spune răspicat că e IMPOSIBIL să ajungem în timp util până la mănăstirea vizată de noi!

Mai cu degetele, mai cu cuvinte stâlcite, Paul încearcă să-i explice că mergem tot înainte, ca ostaşul sovietic, şi dacă nu ne ţin încălţările până la Berlin, măcar la Grigoriu să poposim peste noapte. Ivan nici nu îl mai aude, gesticulează întruna, ca şi cum ar vorbi singur. Văzând că nu o scoate la capăt cu noi, scoate mobilul dintr-un buzunar al pantalonilor, sună şi începe să vorbească precipitat. Paul nu înţelege mare lucru, de parcă s-ar fi declanşat brusc un dialect. Dan îl trage deoparte şi, cu aerul lui sceptic şi iritat, îi propune lui Paul să-l abandoneze pe rusnac, care miroase năpraznic a'băutură şi nici nu ştie unde mergem. Până la urmă lucrurile se clarifică, pe scurt: să mergem cu el până aproape de Xiropotamu, acolo îl aşteaptă un prieten căruia trebuie să îi dea bocceaua, un ins care va veni însă cu maşina, la rugămintea lui, pentru a ne transporta pe noi la Dafni. Schema propusă e acceptată imediat de noi, cu mulţumiri şi recunoştinţă. Pe lângă o binevenită odihnă, în maşină, aveam să mai scurtăm drumul cu cel puţin jumătate de oră.

Reîntâlnirea cu micul port Dafni înseamnă automat şi atac la minunatele plăcinte athonite. In orice combinaţie ar fi adaosurile de legume, preţul este tot 1,5 euro bucata.

Nu ne întindem la altele (suveniruri sau „comenzi" din ţară) - oricum ne vom întoarce aici în ultima zi, pentru a lua vasul spre Uranopoli. Răgazul de plăcintă e numai bun, lăsăm pentru câteva minute ruc-sacii din spinare. între timp, un soare de martie ne mângâie blând şi ne convinge să ascundem căciulile, mai ales că şi vântul s-a potolit. Cu ultima înghiţitură ne săltăm bagajele, nu înainte de a întreba nişte muncitori care e drumul spre Simonos Petra, singurul punct de popas de pe drumul nostru.

E deja trecut de prânz şi începe să se înfiripe teama că nu o să ajungem la timp la Grigoriu. Drumul din faţa noastră începe să şerpuiască pe munte, cutele sunt tot mai multe şi destul de largi. De data asta vom urca puţin pe munte, cuibul de vulturi de la Simonos Petra este ridicat pe stâncă, la peste 300 metri deasupra mării. Probabil cea mai spectaculoasă mănăstire athonită, prin această poziţionare, fiind una dintre atracţiile preferate ale tuturor fotografilor, pelerini pe Sfântul Munte sau turişti pe vasele de croazieră.

A văzut Maica Domnului ce nevoi aveam şi s-a milostivit către noi: nu am mers nici o oră şi prima maşină care a apărut avea loc şi pentru noi trei. Iată-ne, în sfârşit, şi la Simonos Petra, făcându-ne intrarea în mănăstire pe maiestuoasa construcţie în piatră, ca un pod suspendat, care mie îmi aduce aminte de teribilul Khazad-dum din Stăpânul inelelor (din peştera Moria). Pentru prima oară mă aflu aici, Paul şi Dan sunt deja familiari cu locul şi, pe lângă spectaculozitatea aşezării, îmi doream mult să mă închin în acest lăcaş, unde Mihai Viteazul este cinstit ca un ctitor. Şi poate chiar ca sfânt. Mergem direct la arhondaric şi ne întâmpină un părinte tânăr, cu o engleză-americană perfectă, ceea ce face parte din peisajul cosmopolit al acestei mănăstiri, reînviate în 1974 prin sosirea unei obşti de la Meteore, în frunte cu stareţul Emilian, originar de undeva din Asia Mică.

Lăsăm rucsacii într-un colţ al ospitalierei încăperi, mai curate şi decât multe saloane de spital şi, până să ne tragem sufletul, cercetând împrejurimile de la ferestre, suntem invitaţi la tava cu bunătăţi, binecunoscuta kerasma: uzo, apă rece, rahat, cafea.

Nu îmi pot suprima bucuria întâlnirii cu Marele nostru Voievod: chiar deasupra banchetei pe care ne aşezasem, fixat în perete, un splendid tablou religios în gând de icoană îl reprezintă pe Mihai Viteazul, care primeşte binecuvântare de la Hristos, în calitate de ctitor la Simonos Petra. Povestea acestei legături între românii din Ţara Românească şi Simonos Petra e mai veche decât apariţia lui Mihai în peisajul istoric.

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, jupâneasa Caplea din Stăneşti reface o mănăstire din Bucureşti, poziţionată undeva pe Dealul Spirii, biserica primind hramul Sfântul Nicolae. După care o închină mănăstirii athonite Simonos Petra. In această biserică, numită şi Biserica Albă-Postăvari, la icoana Sfântului Nicolae intră banul Mihai Viteazul să se închine şi să ceară ajutor Divinităţii în drumul său spre eşafod, la porunca voievodului Alexandru cel Rău. Ce s-a întâmplat mai departe au consemnat cronicarii şi tradiţia populară: călăul se sperie, scapă securea şi fuge!

Incă din 1591, Mihai Vodă ridică şi îngrijeşte mănăstire nouă, dar într-un loc ceva mai sus, să nu mai fie nici miasmele aducătoare de boli ale unei mlaştini din preajmă, la rugămintea egumenului athonit, Evghenie, în acea perioadă, stareţul de la Simonos Petra se afla la Bucureşti, mănăstirea athonită fiind mistuită complet de flăcări, la 1580, iar noua mănăstire a lui Mihai Vodă este închinată simonopetriştilor printr-un document întărit şi de Patriarhul de Constantinopol din acea vreme (Gramata patriarhală din octombrie 1591).

Aşa începe o nouă etapă de viaţă la Simonos Petra, voievodul nostru dăruind şi alte proprietăţi, dar şi o frumoasă Evanghelie, pierdută însă într-un alt incendiu devastator.

De menţionat şi faptul că, în 1762, a venit aici, în mănăstire, Sfântul Paisie Velicikovschi cu obştea sa, dar nu a putut sta mult din cauza datoriilor, turcii neiertând niciun galben. Astfel că a ajuns în Moldova, mai întâi la Dragomirna, apoi la Neamţ, mănăstire devenită, sub stăreţia sfântului isihast şi cărturar, un focar al vieţii spirituale şi culturale pentru toată lumea ortodoxă.

ALEXANDRU RĂDESCU
Fragment din cartea „ATHOS. Insemnările netăcutelor cărări”; Editura Doxologia

Cumpara cartea "ATHOS. Insemnările netăcutelor cărări"

13 Octombrie 2016

Vizualizari: 610

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE