Neacceptarea celorlalti si cauzele acesteia

Neacceptarea celorlalti si cauzele acesteia Mareste imaginea.

Mai înainte de toate, adresându-ne chiar acelor fanatici care, în loc să se vrăjmăşească cu demonii, se vrăjmăşesc cu oamenii, subliniem: acceptarea celorlalţi nu este deloc sinonimă cu încuviinţarea viciilor lor. Sfinţii Părinţi spuneau: „Urăşte păcatul, dar pe păcătos iubeşte-l!" Ceea ce înseamnă că acceptarea tuturor oamenilor, chiar a celor mai mari păcătoşi, şi chiar a celor care se pornesc cu ură împotriva Sfintei Biserici Dreptslăvitoare, nu este câtuşi de puţin o învăţătură potrivnică acesteia.

Raportul de reciprocitate între acceptarea de sine şi acceptarea celorlalţi iese foarte uşor la iveală în viaţa noastră de zi cu zi. Atunci când omul - de obicei nemulţumit de sine - face o faptă bună, astfel că pentru câteva minute ori chiar preţ de câteva ceasuri i se pare despre sine că ar fi şi el totuşi un om „bun" vrednic de a trăi, vrednic de tot binele, atunci, în acel răstimp de vreme, el se poartă mai bine şi faţă de ceilalţi. Ii judecă mai puţin, vede mai des şi lucrurile lor bune, este mult mai deschis pentru a purta cu ei o discuţie, chiar se miră: „Ce noroc! Tare buni oameni mi-a fost dat să întâlnesc astăzi!" Dar de fapt, ca întotdeauna, cauza este înăuntrul lui: acum doar s-a apropiat puţin de ceea ce ar trebui să fie firescul, starea normală, sănătoasă, a omului.

Inţelegând că nu puţini vor fi aceia care vor parcurge paginile acestei cărţi cu ochi critic, aşteptând vreo încurcătură de la tot ceea ce este legat în mod nemijlocit de abordarea psihologică, am socotit să mai aducem o lămurire. Sfânta Biserică ne învaţă că tot ceea ce este dus la extremă este de la draci, că de Dumnezeu ne apropie mai degrabă dreapta socoteală, calea de mijloc, numită de Părinţi calea împărătească. Ca atare, a se socoti pe sine în parte un om bun, vrednic de a trăi, cu alte cuvinte, a se accepta pe sine, este tocmai acea cale împărătească. Aceasta nu înseamnă nicidecum a se socoti pe sine mai bun decât alţii sau fără de păcat. In cazul dat, ar fi două extreme: a se socoti pe sine mai rău decât toţi, nevrednic de a mai trăi, şi a se socoti mai bun decât toţi.

In lupta duhovnicească, Biserica ne învaţă cum să ne folosim în chip înţelept, cu discernământ, de toate mijloacele pe care ni le pune la îndemână. Astfel, gândul „sunt mai rău decât toţi", Părinţii nu ni-l pun înainte ca pe o pravilă de temelie a vieţii noastre de rugăciune, ci ca leac în acele situaţii în care vedem că începem să ne trufim. Dar, atunci când ne luptă întristarea, descurajarea, deznădejdea, trebuie să procedăm exact invers, amintindu-ne de faptele bune, de acele izbânzi pe care le-am avut în viaţa duhovnicească. Altfel spus, lucrarea în viaţa duhovnicească înseamnă neabătuta întoarcere la calea de mijloc (la fel şi în cazul raportării la propriul sine), de la care pururea se silesc dracii să ne abată.

De aceea, înţeleptul cuvânt al Sfinţilor Părinţi pe care l-am citat mai sus: „Urăşte păcatul, dar pe păcătos iubeşte-l!" nu reprezintă numai formula unei raportări sănătoase la ceilalţi oameni, ci şi cea pe care se cade să o avem faţă de noi înşine. Căci pe ce temei am face noi excepţie de la această regulă? Doar şi noi, şi dumneavoastră suntem creştini, oameni cu viaţa ancorată în Biserică, nu în televizor, astfel încât înţelegerea pe care noi o avem asupra noţiunii de „a iubi" nu este „apropie-te în chip pătimaş de celălalt, fă-ţi de cap, înalţă-te deasupra tuturor", ci „doreşte-i tot binele şi mântuirea sufletului şi pentru el jertfeşte-ţi egoismul şi patimile".

Pentru cei care vor citi această carte nu cu gândul de a se tămădui, ci cu alte gânduri, aducem încă o lămurire. Dacă nu aţi avut niciodată această experienţă a neaccep-tării de sine, vă este probabil cu anevoie de imaginat cu ce uriaşă putere se poate porni omul cu ură împotriva propriei sale persoane. Mie această patimă îmi este cunoscută şi din propria mea viaţă duhovnicească, dar şi din experienţa lucrului cu sute de mii de oameni luptaţi de gânduri sau de tentative de suicid, oameni care au intrat pe site-ul nostru www.pobedish.ru. Patima urii de sine este la fel de pierzătoare şi la fel de mult încurajată de demoni, pe cât este ura faţă de alţi oameni. Şi poate că încă mai rea decât aceasta, căci ea duce la suicid, iar sinuciderea, în învăţătura Bisericii, este un păcat mai greu decât uciderea. Şi de aceea omul care pătimeşte de aceasta trebuie să afle în Ortodoxie nu temeiuri pentru a se urî pe sine şi mai tare (printr-o nedreaptă înţelegere a unui cuvânt ca Cel ce nu îşi va urî sufletul său... şi altele), ci motive pentru a înţelege că e şi el un om între oameni. Adică, unul dintre acei păcătoşi pe care noi ar trebui să-i iubim, urând numai păcatul pe care îl săvârşesc. Iubirea sănătoasă faţă de sine, iubirea aceea de care spuneam, ca dorire a binelui şi a mântuirii sufletului, îi dă omului puterea de a se lupta cu patimile, începând cu deznădejdea şi terminând cu patimile trupeşti. In vreme ce pe terenul urii de sine patimile înfloresc cu flori pline de otravă.

Neacceptarea de sine îl trage pe om de pe calea împărătească spre amândouă extremele în acelaşi timp. Adesea, complexele de inferioritate pe care le va dezvolta omul în acest caz vor da naştere înălţării de sine, respectiv complexelor de superioritate, ca încercare de a-şi împlini golul. Complexele unui astfel de om se hrănesc din aceea că, neacceptându-i pe ceilalţi, judecându-i, osândindu-i, el trăieşte o mare dificultate în comunicarea cu ei (dusă chiar până la fobii sociale), iar de aici, toate eşecurile în formarea unor relaţii de prietenie, de dragoste sau în cariera profesională. Iar, în această înălţare de sine, ascendentul pe care şi-l creează omul asupra celorlalţi se poate baza pe un oarecare talent pe care şi-l descoperă; adesea însă nici măcar de aceasta nu este nevoie, căci înseşi complexele hrănesc înălţarea de sine. Dacă un talent există totuşi, atunci omul îi va acorda o importanţă cu totul ieşită din comun; în adâncul sufletului înţelegând, fireşte, că în ceea ce este mai important - în dragoste -, el este nedreptăţit, neîmplinit şi adânc nefericit. Este nefericit din pricină că simte el însuşi netrăinicia acestei stări.

Spunem toate acestea pentru a convinge că dreapta înţelegere a procesului acceptării de sine este fără îndoială un lucru bun şi pe deplin în consonanţă cu învăţătura Sfintei noastre Biserici.

DMITRYSEMENIK
PROBLEMELE PSIHOLOGICE: OBSTACOL PE CALEA VIEŢII DUHOVNICEŞTI, Editura Sophia

Cumpara cartea "PROBLEMELE PSIHOLOGICE: OBSTACOL PE CALEA VIEŢII DUHOVNICEŞTI"

Pe aceeaşi temă

11 Ianuarie 2017

Vizualizari: 320

Voteaza:

Neacceptarea celorlalti si cauzele acesteia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE