Nefericirea de a te numi Virgil

Nefericirea de a te numi Virgil Mareste imaginea.

Mă numesc Virgil Gheorghiu. Prima mare şi adevărată nefericire în viaţa mea a fost aceea de a purta prenumele Virgil. Nimeni nu-şi alege numele. Mai mult, destul de târziu, uneori chiar foarte târziu, ne dăm seama de numele pe care-l purtăm. Din toată familia, o aflăm cei din urmă. Imi amintesc, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, că în jurul leagănului meu era o vie mişcare, mi se făceau semne, şi că toţi, absolut toţi, apropiindu-se, îmi rosteau acelaşi cuvânt, silabisindu-l, strigându-l, mimându-l, şoptindu-l.

Era cuvântul Virgil. Voiau ca eu să-l învăţ. Să mi-l întipăresc în memorie. Să-mi dau seama că numele meu era Virgil. Că acest nume îmi aparţinea, aşa cum îmi aparţine trupul meu şi propria mea viaţă.

Când mi-am dat seama că mă numeam Virgil am fost foarte mândru. Era a doua mea proprietate pe pământ. L-am acceptat aşa cum accepţi o jucărie. Trupul şi numele sunt primele lucruri pe care le primim aici jos şi pe care le păstrăm toată viaţa. Cu trupul şi cu numele trăim şi mergem în mormânt. Nu există nici un risc de a fi despărţit de ele. In caz de nefericire sau de fericire, chiar dacă pierdem totul ne rămân numele şi trupul. Pentru totdeauna. Virgil era un nume pe gustul meu şi îmi făcea plăcere să-l aud mereu în jurul meu. Dintre toate cuvintele pe care le-am auzit la începutul vieţii mele, cel mai frumos era, desigur, Virgil. Fără îndoială pentru că rostindu-l toată lumea mă privea cu încântare, cu înduioşare, cu bucurie. Cu iubire putem schimba în muzică orice nume, oricât de urât ar fi el.

Mai târziu, mi-am dat seama că, în sine, Virgil este într-adevăr un nume frumos. De o frumuseţe sobră. Chiar rigidă. De o frumuseţe asemenea brazilor. Asemenea munţilor. E un nume uneori greu de purtat. E un nume pe care nu-l poţi purta în orice zi, în orice împrejurare, aşa cum nu poţi purta pe cap un joben mereu şi pretutindeni. Virgil e un nume care refuză orice diminutiv.

Mult mai târziu însă mi-am dat seama care sunt rădăcinile şi sensul cuvântului Virgil. El înseamnă virginitate, feciorie, castitate, puritate. Grecii numeau virginitatea parthenia, cuvânt care înseamnă literal „apropiere de Dumnezeu" iar Părinţii Bisericii nu au încetat niciodată să o laude spunând: Virginitatea nemureşte trupurile noastre2. S-a spus chiar că Domnul a coborât şi S-a făcut om pentru a împodobi trupul omenesc cu platoşa virginităţii. Virginitatea e deci o podoabă a cerului.
Cu trecerea anilor am aflat că Virgiliu este de asemenea numele celui mai mare poet al Imperiului Roman. Acesta a trăit în epoca de apogeu a Romei antice. A fost prietenul personal al împăratului. Nu era doar cel mai mare poet al celui mai mare imperiu de pe pământ, dar, la o mie de ani după moartea sa, era încă poetul care-i întrecea pe toţi ceilalţi în întreg universul. Dante Aligheri l-a luat drept călăuză în faimoasa sa Divina Comedie. Iată deci două glorii suprapuse. Gloria lui Virgil dublată de faptul că este călăuza lui Dante.

Aceasta este pe scurt gloria mondială a lui Virgil. După două mii de ani, orice elev, din Patagonia până în Alaska şi din Finistere până în Japonia, află câte ceva despre Virgil. Dar în ţara mea na-tală, în România, el are o glorie mai mare decât în orice altă ţară din lume. In România, cununa lui Virgil este întreită. Fiindcă noi, cei douăzeci de milioane de români care trăim într-o ţară rotundă ca luna, la nord de Dunăre, în Carpaţi, noi suntem urmaşii romanilor. O arată însuşi numele nostru, căci între romani şi români diferenţa nu e decât de o literă. Şi pentru că suntem latini şi urmaşi ai Romei îl socotim pe Virgil ca pe un fel de compatriot. El ne aparţine, ca toţi strămoşii noştri.

Şi acest lucru e valabil nu numai pentru Virgil - omonimul meu -, ci pentru toată moştenirea romană. Să luăm de exemplu Lupoaica, celebra statuie a lupoaicei alăptându-i pe cei doi prunci, Romulus şi Remus. Nicăieri pe pământ nu întâlneşti mai des această statuie decât în România. La noi - în această provincie romană - ea se găseşte în toate marile spaţii publice, în saloanele ministerelor, în Parlament, la Banca Naţională. Lupoaica este imprimată pe toate copertele caietelor şi manualelor şcolare, pe monede şi pe medalii. In cele Zece Porunci, Dumnezeu porunceşte: cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta! Or lupoaica romană este doica noastră. Trăind departe de Roma, în marile periferii răsăritene ale Europei, înconjuraţi de popoare străine, fără nici o rudă latină în apropiere, ne-am străduit să păstrăm mereu prezentă în faţa ochilor imagine Romei, mama noastră. Când suntem departe, păstrăm aproape de inimă fotografiile rudelor noastre. Nu atunci când trăim împreună cu ele. Din această pricină, de îndată ce intri în România, nu auzi decât nume romane. Dacă soseşti cu trenul, auzi pe peroanele gărilor numele Traian, Livia, Virgil, Lucia, Aurelian, Cezar, Ovidiu şi Horaţiu. Şi numele latine răsună pe toate străzile. Le citeşti în toate paginile ziarelor, pe vitrinele magazinelor, pe plăcuţele străzilor. Fiindcă în România toată lumea poartă nume romane.

Când mi-am dat seama că nu purtam doar un nume latin cum stă bine unui urmaş al Romei, ci şi numele celui mai mare poet al Imperiului Roman, am fost foarte mândru. Este lucru omenesc să fii mândru de ceea ce ai. Să-l arăţi şi celorlalţi şi să te lauzi cu el.

De mai multe ori, datorită numelui meu latin, m-am simţit ca un păun împodobit cu pene multi-colore. Şi am întrebat-o pe mama preoteasă, mama mea:

- In ce zi cade sărbătoarea mea?

Trebuie precizat de îndată că noi - românii - nu ne sărbătorim niciodată aniversarea, cum se face în alte ţinuturi ale pământului. Naşterea fiziologică - ziua în care ieşi din pântecele maicii tale -nu este în ochii noştri un eveniment care să merite atenţie. Sau la care să te gândeşti. Fiindcă, logic vorbind, naşterea fiziologică n-are nimic excepţional pentru o fiinţă omenească. Nici nu este prilej de bucurie. E un eveniment departe de a merita să fie transformat în zi de sărbătoare. Sau de care să-ţi aduci aminte în fiecare an al vieţii tale. Sau a cărei dată să o faci cunoscută celorlalţi. Naşterea noastră fiziologică e identică cu naşterea tuturor animalelor numite mamifere. A ne aminti data naşterii înseamnă a ne aduce aminte că am venit pe lume asemenea câinilor, pisicilor şi vacilor. Nu e un spectacol prea frumos. Mai degrabă respingător. Şi umilitor. In orice caz, nu este un eveniment demn de reţinut. Nu mai mult decât alte funcţii fiziologice pe care le săvârşim în secret.

Dar nu numai pentru că naşterea noastră nu ne deosebeşte cu nimic de animale şi pentru că venim pe pământ la fel ca şobolanii, vacile şi şoarecii, nu doar pentru aceasta evităm cu grijă să vorbim despre această zi. Nu e doar din pudoare, nici din mândrie. Nu suntem, desigur, mai orgolioşi decât alte popoare de pe pământ care cântă, dansează, îşi invită toţi prietenii şi sărbătoresc până la dimineaţă cu muzică şi şampanie această afacere fiziologică. Nu doar pentru aceasta. Există un motiv mai profund. E pentru că noi, românii, suntem nu numai urmaşii direcţi ai romanilor, ci suntem de asemenea, şi în primul rând, un popor creştin. Numele de creştin e tot ce avem mai scump pe pământ. Fiindcă suntem înainte de toate creştini, de aceea pentru noi naşterea fiziologică este nu doar lipsită de frumusete şi asemănătoare venirii pe lume a tuturor animalelor înzestrate cu mamele, ci ne aduce aminte şi de cel mai dureros eveniment ce i s-a întâmplat omului de la crearea sa. Naşterea fiziologică ne aduce aminte suprema tragedie umană: izgonirea din rai.

Fiindcă înainte de greşeala protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, înmulţirea pe cale sexuală era străină omului. La origine, omul a fost creat nemuritor. El ignora sexul. Naşterea. Durerea. Moartea. în cer nu exista căsătorie. De ce căsătoria nu a apărut înainte de cădere? De ce nu au existat relaţii sexuale în rai? De ce înaintea blestemului nu au existat durerile naşterii? Pentru că aceste lucruri erau atunci de prisos şi nu au devenit necesare decât mai târziu, din pricina infirmităţii noastre. Ele şi toate celelalte3. Sexul, procrearea, boala, bătrâneţea şi moartea sunt pedepse pentru om. Cu privire la naştere şi sex Sfântul Grigorie al Nyssei este la fel de explicit ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur: Cât despre împărţirea în sexe, ea a fost făcută ulterior; fiindcă nu trebuie cugetat că firea dumnezeiască şi fericită e împărţită în sexe. Dând însă omului ceea ce ţinea de firea animală, Dumnezeu a dat firii noastre un mod de înmulţire care nu se potrivea cu înălţimea creaţiei sale dintâi. De aceea, potrivit Scripturii, „Dumnezeu l-a făcut" mai întâi „pe om după chipul Său" - ceea ce Sfântul Pavel ne învaţă şi el atunci când spune că în omul nou nu va fi „nici parte bărbătească, nici parte femeiască" şi că abia mai apoi a adăugat trăsăturile proprii firii animale ,făcându-l bărbat şi femeie"4.

Orice naştere pe cale sexuală, asemănătoare celei a animalelor, era deci străină omului înainte de cădere. Adam n-a cunoscut-o pe Eva înainte de a fi fost izgoniţi din rai şi de-a fi fost osândită Eva să nască în dureri pentru faptul de a fi păcătuit5.

Păcatul s-a introdus în lume prin înşelăciune sub forma plăcerii. Dar după acest simţământ de plăcere vine foarte repede ruşinea şi frica şi, prin urmare, Adam şi Eva nu mai îndrăznesc să se înfăţişeze înaintea ochilor Ziditorului, ci s-au ascuns sub frunziş, în umbră. După care au fost îmbrăcaţi în haine moarte de piele şi au fost surghiuniţi în acest ţinut nesănătos şi anevoios în care a fost născocită căsătoria ca mângâiere pentru moarte.

Orice naştere fiziologică, trupească, ne aduce aminte de izgonirea din rai. Şi de îmbrăcarea în hainele de piele, aceste veritabile uniforme penitenciare, şi de căderea noastră, şi de împingerea noastră în categoria animalelor mamifere. Inmulţirea pe cale sexuală a fost introdusă în natura umană mai târziu, ca o pedeapsă. Fecioria s-a ivit încă dintru început şi înaintea căsătoriei, dar, din pricina arătată, căsătoria a fost introdusă mai târziu şi a fost socotită ca un lucru necesar, în vreme ce dacă Adam ar fi rămas în ascultare, n-ar fi avut nevoie de ea6. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: Dumnezeu n-avea nevoie de căsătorie ca să înmulţească oamenii pe pământ7. Există nenumărate făpturi cereşti care se înmulţesc fără să cunoască sexul.

Iată ce ne aduce aminte ziua naşterii noastre fiziologice. Sărbătorindu-ne aniversarea, am fi asemenea unui ocnaş care-şi prăznuieşte cu muzică, bucurie şi manifestări de bucurie aniversarea zilei şi orei în care a fost trimis la ocnă, unde a primit lanţurile şi uniforma de ocnaş. Acest lucru depăşeşte logica noastră. Fiindcă nu putem sărbători nenorocirile şi catastrofele. Nu putem dansa şi cânta aducându-ne aminte condamnarea noastră şi îmbrăcarea uniformelor noastre penitenciare, aceste înspăimântătoare haine de piele ţesute din patimi animalice...

Iată de ce noi facem totul pentru a nu ne aduce aminte de ziua naşterii noastre animale.

Personal nu mi-am sărbătorit niciodată aniversarea. Nimeni dintre cunoscuţii mei nu o sărbătorea. Această zi, ziua naşterii noastre fiziologice, n-are importanţă la noi decât pentru poliţie, justiţie, birourile de stare civilă şi pentru cazierul judiciar. Este ceea ce se numeşte lumea de jos. E vorba de aceleaşi servicii ce se ocupă de amprentele digitale ale omului, de greutatea sa, de înălţimea sa, de culoarea părului, a pielii sale, de numărul dinţilor şi de alte detalii asemănătoare. Detalii ce se înscriu de altfel în paşapoarte în acelaşi mod ca buletinele de vânzare şi cumpărare ale cailor, vacilor şi câinilor. In lumea de jos, aceste lucruri au o foarte mare însemnătate.

Pentru noi, înscrierea acestor detalii priveşte exclusiv natura noastră animală şi pământească, şi o suportăm din partea autorităţilor care ne eliberează paşapoartele şi buletinele de identitate ca o consecinţă a izgonirii noastre din rai. Ca o umilire printre altele. Ca boala. Bătrâneţea. Moartea. Putrezirea. Tatăl meu, cinstitul preot Constantin, al cărui prim copil am fost, a refuzat de altfel să mă înscrie la primărie la naşterea mea. Acest lucru îl umilea. Un copil ce se naşte nu este o materie cu oarecare greutate, ce trebuie înscrisă într-un buletin, declarată şi pentru care primeşti în schimb - ca pentru o marfă - o chitanţă.

Abia mai târziu am aflat din gura mamei preotese, mama mea, cum s-au petrecut lucrurile:

- După ce ţi-am dat numele Virgil, nume mândru între toate, l-am rugat pe tatăl tău să meargă să te declare la primărie, a spus ea. Tatăl tău a refuzat şi timpul a trecut. O lună după naşterea ta, jandarmii satului au sosit la casa parohială, cu carabinele, revolverele, baionetele lor, şi cu aerele lor ameninţătoare. S-au îndreptat spre tatăl tău pentru a-i pune cătuşele. Pentru a-l pune în lanţuri aşa cum sunt puşi asasinii. Il ameninţau. Spuneau că îl aruncă în fundul unei celule. Pe paie umede. Toate acestea pentru că tatăl tău n-a declarat naşterea ta la primărie, aşa cum porunceşte legea oricărui cetăţean, sub pedeapsa închisorii. De această dată, tatăl tău a fost obligat să declare că tu exişti. Că te-ai născut. Altfel n-ar fi făcut-o. Şi tu ai fi trăit clandestin pe pământ... Acum eşti declarat... Dar inexact... Pe buletinul tău de identitate stă scris că eşti născut pe 15 septembrie. Or acest lucru nu este adevărat. Tu te-ai născut pe 9 septembrie8.

Am fost foarte încântat de acest incident. Nu numai că mă simţeam eliberat de omul vechi prin Botez, dar data naşterii mele fiziologice dis- ; păruse chiar şi din actele stării civile. Pentru că este o zi care trebuie uitata.

Dacă noi ceilalţi, urmaşii romanilor din Carpaţi, nu sărbătorim ziua naşterii noastre fiziologice, sărbătorim în schimb cu o bucurie fără asemănare, cu muzică, invitaţi şi cu tot fastul posibil, sărbătoarea noastră onomastică. Cu alte cuvinte sărbătorim numele pe care l-am primit la Botez. Fiindcă ziua Botezului nostru e ziua adevăratei noastre naşteri. A primi Botezul înseamnă a primi însăşi existenţa, înseamnă a fi creaţi din nimic9.

Căci în El viem, ne mişcăm şi suntem10. Naşterea noastră fiziologică e un eveniment stricat de boala de care ne-am molipsit în rai11.

Botezul este un act reparator. El restaurează, regenerează, ne creează din nou. Cât despre cuvintele „naştere din nou" şi „creare din nou", ele ne spun că cei care prin mijlocirea Botezului au fost născuţi şi aduşi la o nouă viaţă avuseseră această viaţă încă de mai-nainte, dar au pierdut-o şi o regăsesc prin această Taină, întocmai ca şi marmura unei statui stricate, pe care meşterul o ciopleşte din nou ca să îi redea frumuseţea de la început12.

Numele meu Virgil - nume pe care îl voi purta aici jos şi în veşnicie - nu l-am primit în ziua naşteri mele, ci în ziua Botezului meu. A adevăratei mele naşteri. Şi, pe lângă celelalte nume, Botezul se mai numeşte şi ziua numelui sau ziua onomastică. Pe aceasta o sărbătorim noi. Fiindcă în această zi memorabilă nu ne primim numele din gura preotului, nici din cea a mamei noastre, ci din gura lui Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri şi Creatorul nostru. Dumnezeu e Cel ce coboară din cer şi Se pleacă asupra noastră. El ne dă un nume. Recunoaşte în noi pe unul din fiii Săi. Sfântul Ioan Hrisostom este categoric: Când te botezi, nu preotul te botează, ci Dumnezeu însuşi atinge creştetul tău cu puterea Sa nevăzută. Nici înger, nici arhanghel, nici altă putere nu cutează să se apropie şi să te atingă13.

In acea zi Dumnezeu devine Tatăl nostru exclusiv. Iar noi devenim în mod legal, pentru veşnicie, fiii Săi. Este o naştere incomparabil mai frumoasă, mai nobilă decât mizerabila noastră naştere fiziologică. Iar dovada că în acea zi Dumnezeu însuşi ne naşte atingându-ne cu mâna Sa şi acordându-ne numele prin care ne va recunoaşte şi pe care îl vom purta în veşnicie (căci din această nouă naştere ieşim nemuritori), ne-o dă tot Sfântul Ioan Gură de Aur: Nu numai mâna preotului atinge capul celui botezat, ci şi mâna dreaptă a lui Hristos, cum reiese din înseşi cuvintele celui ce botează. Căci preotul nu spune: „Botez pe cutare...", ci zice: „Botează-se cutare...", arătând astfel că e doar un slujitor al harului şi că nu face decât să-i împrumute acestuia mâna14. In acea zi Dumnezeu ne spune: Fiul Meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut15.

Sentinţa prin care Dumnezeu îl condamna pe om la moarte: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce, este anulată la Botez. Era o osândă dumnezeiască şi ea nu putea fi desfiinţată de starea omenească. Dar s-a dat un leac: ca omul să moară şi să învie16. Şi aceasta este Botezul: moartea omului condamnat şi învierea unui om curat, nou.
Pentru noi, creştinii români din Carpaţi, naşterea fiziologică nu prezintă nici un interes. Ce să sărbătorim? O cădere? O condamnare? O alungare şi o existenţă în exil? Venirea la existenţa biologică pe pământ? Sosirea într-un loc de pe pământ pe care nu noi l-am ales. Aşa cum nu ne alegem nici mama, nici tata, nici limba care o vom vorbi cu ceilalţi oameni.

Este ilogic să sărbătorim toate aceste lucruri, în timp ce pentru cealaltă naştere, cea a Botezului, lucrurile stau exact pe dos. Din ea ieşim fii ai lui Dumnezeu. Suntem, în mod legal, nemuritori, înfiaţi de Creator şi moştenitori ai împărăţiei cerului. Suntem mai mult decât nişte domni ai acestei lumi, mai mult decât fiii unui împărat pământesc. In loc de purpură, făptura se îmbracă în virtute, veşmântul cel mai împărătesc dintre toate. In loc de sceptru, se sprijină de fericita nemurire. In loc de cunună împărătească, poartă cununa dreptăţii, ca totul în ea să arate vrednicia ei împărătească prin asemănarea cu frumuseţea Arhetipului17. Suntem în întregime goi. Micuţi. Dar, ieşind din apele Botezului, avem deja toate acestea.

Prin Botez, sentinţa Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce18 este anulată. Dar aceasta nu e totul. Omul nu este pur şi simplu amnistiat şi readus la starea de nevinovăţie în care se găsea înainte de cădere. E mai mult decât era înainte. Omul ieşit din apele Botezului este incomparabil superior lui Adam. Botezul este o nouă creaţie a omului, mai bună decât prima. Fiindcă la crearea primului om, Dumnezeu a zis: „Să-i facem ajutor potrivit pentru el"19. Nimic asemănător la Botez, această creaţie din nou. De ce ajutor ar fi putut avea nevoie cel ce primeşte harul Duhului Sfânt şi care e desăvârşit în trupul lui Hristos? Intâiul om a fost zidit după chipul lui Dumnezeu. Omul nou e unit cu Dumnezeu. Intâiul om poruncea animalelor. Omul nou e aşezat mai presus de ceruri. Intâiul om a fost zidit în ziua a şasea, dar omul nou e zidit în ziua întâi, căci prin Botez - care e învierea noastră, Pastele nostru, duminica noastră - ne întoarcem în ziua întâi, în care a fost zidită lumina20.

Aşa cum, prin înscrierea lor la consulatul din ţara îndepărtată unde văd lumina zilei, nou-născuţii devin cetăţenii adevăratei lor patrii, tot aşa prin Botez copiii născuţi din femeie, pe pământ, devin cetăţeni ai cerului. Ei îşi primesc drepturile de cetăţeni de sus, adică nemurirea. E ceea ce se întâmplă în fiecare biserică, oricât de mică ar fi ea, oricât de păcătos ar fi preotul şi oricât de mizeră ar fi condiţia celui botezat. Fiindcă un act consular, un act notarial, nu depinde de mărimea edificiului în care este parafat, nici de valoarea consulului care face oficiul de notar, şi nici de ofiţerul de stare civilă. Acest eveniment are o atât de mare importanţă pentru noi - locuitorii creştini ai marii periferii răsăritene a Europei -, încât în ochii noştri sărbătorirea aniversării venirii noastre fiziologice în lume e un lucru ruşinos. Fiindcă avem data naşterii noastre spirituale la care asistă nu doar vecinii noştri, prietenii noştri de aici şi părinţii noştri după trup, ci toate puterile cereşti. Este un spectacol atât de uluitor, cu o asistenţă atât de extraordinară, pe care nici un om, oricât de bogat ar fi, nu-l poate avea vreodată la aniversarea sa fiziologică. Iată ce spune Sfântul Ambrozie despre Botez: îngerii v-au văzut apropiindu-vă şi starea omenească întinată odinioară de negreala păcatului au privit-o strălucind dintr-odată. Şi atunci au zis: „Cine se înalţă dalb în pustiu?"21. Se minunează, aşadar, şi îngerii22.

Prin Botez, noi, creştinii, devenim cetăţeni ai Ierusalimului ceresc, care este adevărata noastră cetate. Cele trei cufundări în apele Botezului înseamnă cele trei zile pe care le-a petrecut Hristos în mormânt. Sub pământ. Orice om botezat suferă moartea lui Hristos, punerea în mormânt şi învierea. Omul născut din femeie moare. Şi din ape învie un om nou. Iar cel înviat primeşte numele de creştin, care înseamnă unsul. Fiindcă este însemnat cu ulei, cu sphragis, cuvânt care înseamnă textual „pecete". Uleiul sfânt cu care este însemnat nou-născutul este pecetea Duhului Sfânt. Sfântul Mir pe care îl numim Hagion Myron conţine efectiv Sfântul Duh. Nu este un simbol. Sfântul şi Marele Mir pe care îl primim ca pecete este preparat cu cel mai mare ceremonial pe care-l desfăşoară vreodată Sfânta Biserică Ortodoxă. Doar patriarhul prepară Marele Mir, Hagion Myron, a cărui pecete o primim la Botez, primind numele de creştin. El este făcut din unt-delemn şi din treizeci şi opt de esenţe aromatice diferite, care se adaugă pe măsura desfăşurării ceremoniei. Prepararea untdelemnului şi a celor treizeci şi opt de esenţe, aduse în vase speciale, de o frumuseţe nespusă, începe din miercurea celei de-a şasea săptămâni a Postului Mare. Vasele sunt duse în incinta bisericii, în Sâmbătă dinaintea Duminicii Floriilor, Sâmbăta învierii lui Lazăr. Şi ceremonia pregătirii, săvârşită de patriarhul însuşi cu toţi ierarhii, preoţii şi credincioşii, se desfăşoară treptat, în fiecare zi, atingându-şi apogeul în Joia Mare.

Inainte, în Legea Veche, erau unşi doar împăraţii, regii şi prorocii. Acum, orice creştin este uns. Fiecare creştin este un împărat. Un fiu de împărat. Fiul celui mai mare împărat din lume, al lui Dumnezeu Creatorul cerului şi al pământului. Aşa cum pâinea şi vinul, după sfinţire, nu mai sunt pâine şi vin ci aievea Trupul şi Sângele lui Hristos, tot aşa untdelemnul şi cele treizeci şi opt de arome sunt aievea Duhul Sfânt. Şi cu Duhul Sfânt - materializat în Sfântul şi Marele Mir - suntem însemnaţi. Având trupul şi sufletul însemnate prin ungerea cu Sfântul Duh, precum Israelul de odinioară prin sângele nocturn şi protector al nou-născuţilor, ce ţi se mai poate în-tâmpla cu o astfel de pavăză23? După ce ai primit pecetea sfântă -sphragis-ul - „de te culci, nu-ţi va fi teamă, iar de adormi, somnul tău va fi dulce"24.

La Botez, prin mâna preotului, primim pecetea de la Duhul Sfânt iar de la Dumnezeu Tatăl însuşi primim numele, numele nostru, pe care-l vom purta toată viaţa şi care va fi săpat pe crucea mormântului nostru.

La noi - români şi creştini - adevărata noastră sărbătoare aniversară este deci ziua creaţiei noastre din nou, în care fiecare din noi îşi primeşte numele. Este o dublă sărbătoare onomastică. Fiindcă în acea zi noi primim două nume, suntem unşi ca împăraţii şi prorocii Vechiului Testament. Mai întâi este sărbătoarea noastră onomastică, căci ne primim numele de creştini. Sfântul Chirii al Ierusalimului ne explică: Fiindcă vi s-a îngăduit să primiţi Sfântul Mir, primiţi numele de creştin şi vă justificaţi acest nume [unşi]25. Primind numele de creştini, pecetea Duhului Sfânt, sphragis, suntem însemnaţi direct de Dumnezeu şi aceasta înseamnă că îi aparţinem. Ne aflăm sub ocrotirea Sa. Ea ne pune în afara atingerii duşmanilor noştri. Fiindcă orice comoară pecetluită este în siguranţă. Oaia care poartă pecetea stăpânului ei va fi respectată. Odinioară, îngerul exterminator i-a cruţat pe copiii însemnaţi şi nu i-a lovit decât pe ceilalţi. Tot astfel cei însemnaţi cu pecetea primită la Botez sunt recunoscuţi de către îngeri şi de către demoni ca făcând parte din familia lui Hristos. In faţa acestui semn demonii tremură, sunt dezarmaţi şi o iau la fugă. Ingerii, dimpotrivă, se grăbesc spre creştin - spre purtătorul de pecete, de sphragis - ca spre un membru al familiei26.

Ingerii pregătesc apa Botezului: Curăţiţi în ape cu lucrarea unui înger, suntem pregătiţi pentru Duhul Sfânt. Şi aici merge înainte preînchipuirea: căci aşa cum Ioan a fost înainte-mergător al Domnului, gătind căile Lui, tot aşa un înger îndrumă căile Duhului Sfânt care vine, prin iertarea păcatelor pe care o cere credinţa27.

Dar îngerii care participă la Botezul nostru nu fac numai asta. Ei cântă, ca orice alt cor, în biserică, la slujbe. Ingerul este o creatură imnologică28.

Dacă vă ridicaţi ochii - nu ochii trupului, fiindcă trupul nu vede lucrurile cereşti, ci ochii inimii - veţi vedea îngerii care vă înconjoară la Botez şi cântă: înălţaţi-vă acum ochii minţii, închipuiţi-vă cetele îngerilor, pe Dumnezeu Stăpânul a toate pe scaunul Său, pe Fiul Său Unul-născut aşezat de-a dreapta Sa şi pe Duhul Sfânt de faţă lângă Ei, tronurile şi stăpâniile ce-şi împlinesc slujirea.

Tot îngerii sunt cei care ne înscriu numele în cer, aşa cum preoţii îl înscriu la biserică. Din această pricină nu mă simt în largul meu atunci când sunt strigat cu amândouă numele mele. Eu am un singur nume, cel pe care l-am primit la Botez. Ingerii l-au înscris în Cartea cerului. E numele meu de cetăţean al Ierusalimului ceresc. Şi cu numele de Virgil mă va chema Dumnezeu la Judecata de Apoi. La împărtăşanie când mă cuminec la altar spun: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, preotul Virgil." Nu spun: preotul Gheorghiu. Gheorghiu e un nume pe care Dumnezeu nu-l cunoaşte. Care nu-mi aparţine. La Spovedanie când mă aflu în genunchi, sub epitrahil, în faţa icoanei lui Hristos Pantocrator, preotul duhovnic mă întreabă păcatele numindu-mă „părintele Virgil". Niciodată nu sunt Gheorghiu. Acest nume, Virgil, va fi rostit în ziua morţii şi a îngropării mele de către preot în rugăciunile lui, şi acest nume, Virgil, va fi scris pe lemnul crucii mele, în cimitirul unde voi aştepta învierea morţilor şi viaţa veşnică. La biserica unde sunt preot, credincioşii mei, fiii şi fiicele mele în Hristos, şi toţi creştinii ortodocşi mă numesc întotdeauna „părinte Virgil". Nici unul nu mă strigă „părinte Gheorghiu". Fiindcă acesta nu există. Gheorghiu este un nume care ţine de viaţa mea pământească, trecătoare, biologică, fiziologică. Gheorghiu e un nume care nu are semnificaţie decât pentru lumea de jos, pentru societate, pentru istoria pământească. Virgil este un nume pentru veşnicie. Un nume primit de sus. Direct de la Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu ştie să împartă poporul Său în chip drept şi cuvenit, nu numai după seminţii, spiţe şi case, dar şi după nume, pe fiecare29.

Din această pricină Gheorghiu e un apelativ care ţine de haina mea de piele, de viaţa mea de exil pe pământ, şi nu este valabil decât pe pământ în birourile vamale, în registrele de stare civilă, în birourile de recrutare şi ale poliţiei pentru străini.

Constantin Virgil Gheorghiu

Cum am vrut sa ma fac sfant, Editura Deisis

Cumpara cartea "Cum am vrut sa ma fac sfant"

Note:
1 METODIUDINOUMP, PG18, 277.
2 METODIU DIN OLIMP, PG 18,261.
3 SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, De virginitate XV, 2, PG 48,545
4 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, De hominis opificio XVI, PG 44,181A; cf. Facerea 1,27; 2,22-23; Galateni 3, 28.
5 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, De virginitate XII, 4, PG 44,302C.

6 SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, De virginitate XVII, 5, PG 48,546.
7 SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, De virginitate, ibid.
8 VIRGIL GHEORGHIU, De la vingt-cinquieme heure ă l'heure eternelle, Paris, 1965, p. 86 [trad. rom. M.-C. Ică jr: VIRGIL GHEORGHIU, Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică, Ed. Deisis, Sibiu, ed. a IlI-a, 2008 (1998).
9 SFÂNTUL NICOLAE CABASILA, De vita in Christo, PG150, cartea II [trad. rom. pr. prof. T. Bodogae: NICOLAE CABASILA, Scrieri, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989].
10 Faptele Apostolilor 17, 28.
11SFÂNTUL SOFRONIE AL IERUSALIMULUI, PG 87,3335B.
12 SFÂNTUL NICOLAE CABASILA, De vita in Christo, PG 150, cartea II.
13 SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, In Mattheum homiliae, PG58,5O7
14 JEAN CHRYSOSTOME, Deuxieme catechese baptismale 26, ligne 12 (ed. A. Wehger, Paris, 1957), SC 50, Paris, 1957, P-148.
15 Faptele Apostolilor 13,33.
16 SFÂNTUL AiMBROZiE, De Sacramentis II, 17, PL16,447.
17 SFÂNTUL GRIGORIE AL NYSSEI, De hominis opificio IV, PG44,136D.
18Facerea 3,19.
19 Facerea 2,18.
20 SFÂNTUL IOAN HRISOSTOM, In Ioannem homilia 25, PG 59,150.
21 Cântarea Cântărilor 8,5.
22 SFÂNTUL AMBROZIE, De Sacramentis IV, 2, PL16,456.
23 SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ, Oratio 40,15.
24 Proverbe 3, 24.
25 SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Mystagogica III de sancto chrismate, PG 33,1092C.
26 SFÂNTUL CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Mystagogica III de sancto chrismate, PG 33,1072B; SFÂNTUL VASILE CEL MARE, Homilia in S. Baptismum XIII, 4, PG 31, 423-444; SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZ14NZ, Oratio 11,4, PG 35, 837.
27 TERTUUAN, De baptismo 6, PL1,1314.
28 PSEUDO-ATANASIE, Quaestiones ad Antiochwn, PG 28, 616B.
29 ORIGEN, In Numeros homilia 21, PG 21, 737C.


 

03 Noiembrie 2016

Vizualizari: 1295

Voteaza:

Nefericirea de a te numi Virgil 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE