Se obişnuieşte ca neurastenia să fie considerată cea mai frecventă formă de nevroză. In calitate de unitate nosologică de sine stătătoare, ea a fost distinsă în anii '80 ai secolului trecut. Pentru prima dată această nevroză a fost descrisă în anul 1869 de către medicii americani Bird şi Van Dusen, care lucraseră în mod independent unul faţă de celălalt. De atunci diagnosticul de neurastenie a dobândit o uriaşă răspândire. Profesorul B. D. Karvasarski dă un exemplu curios: în timpul primului război mondial, în armata britanică a fost creat un program special de calificare în urma căruia medicul primea titlul de „expert în-neurastenie".

Această maladie, precum se vede din însăşi denumirea ei, se manifestă prin slăbiciune nervoasă, irascibilitate, impulsivitate, mergând până la profunda epuizare a forţelor vitale ale omului. Se trezesc focarele infecţioase ce dormitau, încep să dea semne de viaţă colecistita, gastrita, ulcerul gastric sau duodenal. Această boală reprezintă un catalizator care grăbeşte dezvoltarea patologiei somatice.

Părintele Aleksandr Elceaninov scria: „Nervozitatea şi celelalte de acest fel sunt, mi se pare mie, pur şi simplu chipuri ale păcatului, şi anume ale trufiei. Cel mai mare neurastenic e diavolul. Vă puteţi închipui neurastenizat un om smerit, bun, răbdător ?"

„Irascibilitatea vine din necunoaşterea de sine, din trufie, precum şi din faptul că nu ne gândim la puternica vătămare a firii noastre şi că prea puţin L-am cunoscut pe blândul şi smeritul Iisus" (Sfântul Ioan de Kronstadt).

„Nimeni nu-şi poate îndreptăţi iuţimea (irascibiiitatea) prin vreo boală" (Sfântul Ambrozie de la Optina).

Despre cauzele irascibilităţii şi pierderii păcii sufleteşti arhiepiscopul Arsenie (Jadanovski) spunea: „Uneori apare în tine dintr-o dată o anumită irascibilitate, o nemulţumire de oamenii care te înconjoară sau pur şi simplu o proastă dispoziţie, o stare de spirit apăsătoare, tristeţe, dezamăgire. Cel mai mic pretext este de-ajuns ca să îţi strice dispoziţia. De ce ? Este limpede că terenul tău sufletesc era dinainte pregătit pentru o asemenea stare. Irascibilitatea, nemulţumirea sunt stârnite de invidie, de lipsa bunei voinţe faţă de ei...".

Neurastenia poate fi considerată polul opus blândeţii, smereniei, răbdării şi aşezării paşnice a duhului.

Păstorii Bisericii dădeau o deosebită atenţie păstrării păcii sufleteşti în orice împrejurări din viaţă (exterioare). „Eu nu vă doresc nici bogăţie, nici slavă, nici succes, nici măcar sănătate, ci numai pace sufletească. Acesta este lucrul principal. Dacă veţi avea pace veţi fi fericiţi" (Stareţul Alexie din pustia Zosimova). De aici concluzia logică: cel mai bun medicament pentru neurastenie este un mod creştinesc de viaţă, cu purtarea răbdătoare a crucii date de Dumnezeu, cu recunoştinţă faţă de El pentru toate, cu smerenie.

In ultimul deceniu se vorbeşte din ce în ce mai des despre aşa-numitul sindrom de oboseală cronică. Numele vorbeşte de la sine. In tabloul clinic al suferinţei, pe primul plan apar simptomele de astenie: omul se simte mereu slăbit, oboseşte repede. Aceşti bolnavi par a se „târâi prin viaţă". Ei sunt apatici, capacitatea lor de muncă este redusă. „Am obosit": iată expresia lor favorită!

După părerea mea, sindromul de oboseală cronică este foarte des rezultatul unei vieţi fără Hristos, fără harul lui Dumnezeu. Este greu să ne imaginăm o asemenea suferinţă la vreunul dintre Sfinţii Părinţi. „Bucuria mea, Hristos a înviat" - cu acest salut pascal întâmpina Cuviosul Serafim de Sarov pe oricine venea la el. Nici necazurile pricinuite de draci sau de oameni răi, nici bolile, nici vârsta nu aveau înrâurire asupra duhului împăcat al drepţilor, al ostenitorilor întru Domnul.

Viaţa multor oameni contemporani este departe de evlavia creştină, de Hristos Mântuitorul şi de Sfânta Lui Biserică. Tocmai această îndepărtare duce la pustietatea sufletească. Ce des se poate auzi de la cei veniţi pentru consult că „înăuntrul meu este pustiu şi nu mai am putere să trăiesc"!

In sens duhovnicesc, tratamentul nevrozelor este mergerea pe calea dragostei, blândeţii, smereniei, răbdării pentru Hristos - căile luptei cu păcatele şi patimile.

Poate va întreba cineva: „Există cazuri de crize psihologice la creştinii ortodocşi ?" Da, există. Fiindcă nu este om fără de păcat în această lume. Ortodocşii se roagă însă lui Dumnezeu ca să primească milă, folosesc Tainele vindecătoare de suflet ale Bisericii. Şi Domnul Cel milostiv îi primeşte pe cei ce se pocăiesc, vindecă inimile şi dăruieşte pacea sufletească.

NERVOZITATEA: CAUZE, MANIFESTĂRI, REMEDII, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "NERVOZITATEA: CAUZE, MANIFESTĂRI, REMEDII"