Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt Mareste imaginea.

O scurta incursiune in gandirea crestina a lui Nicolae Steinhardt

In cele ce urmeaza doresc sa fac o scurta incursiune in gandirea monahului - teolog Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia (1912-1989) – cel care a fost scriitorul evreu, convertit la crestinism in inchisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de catre Parintele Mina Dobzeu – si care, dupa eliberare s-a facut calugar in aceasta frumoasa Manastire a Tarii Lapusului, din Tinutul Maramuresului.

Aceste cugetari le-am adunat din mai multe carti ale sale cum ar fi: “Jurnalul Fericirii”, “Daruind vei dobandi” si altele, cu nadejdea si credinta ca vor fi de folos celor care le vor citi, eu avand intentia ca prin aceste citate din opera autorului sa reusesc sa deschid apetitul cititorilor, in special al celor tineri, pentru a parcurge ulterior intreaga sa opera, ce este de o profunzime si de o frumusete deosebita:

Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia - macar de la un anume punct incolo - e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului.

Poti sa nu pacatuiesti de frica. Este o treapta inferioara, buna si ea. Ori din dragoste: cum o fac sfintii si caracterele superioare. Dar si de rusine. O teribila rusine, asemanatoare cu a fi facut un lucru necuviincios in fata unei persoane delicate, a fi trantit o vorba urata in fata unei femei batrane, a fi inselat un om care se increde in tine. Dupa ce l-ai cunoscut pe Hristos iti vine greu sa pacatuiesti, ti-e teribil de rusine. (1)

Pentru crestinism banuiala este un pacat grav si oribil. Pentru crestinism increderea e calea morala a generarii de persoane. Numai omul isi faureste semenii proportional cu increderea pe care le-o acorda si le-o dovedeste. Neincrederea e ucigatoare ca pruncuciderea; desfinteaza ca om pe cel asupra caruia este manifestata. Omul insusi, faurit de Dumnezeu, isi transforma pe aproapele sau in persoana - printr-un act creator secund - datorita increderii pe care i-o arata.

Dand nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeiesti, omul le randuieste in cuprinsul creatiei; purtand aproapelui dragoste si acordandu-i incredere, face din el o persoana, altceva decat un individ.

Iata pentru ce banuiala este atat de nociva. Din persoana omeneasca ea il transforma pe cel banuit in - in ce? Nu in bruta, ar fi prea bine, ci in ceva nespus mai facator de rau, in faptura cea mai abjecta, mai pernicioasa, mai cancerigena ce poate fi - in smecher.

Corolar: cand insa ne formam convingerea ca un individ ori un grup de indivizi intra sub calificarea de ticalos ori ticalosi, altul e procedeul (tot crestin): neintarziata, nesovaitoarea luare de masuri - starpirea. (2)

Cele sapte pacate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu stiu, n-am stiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroada, 6) Turnatoria, 7) Rautatea gratuita. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila. (3)

In camerele din inchisori - pentru ca acolo e violent amplificata, exacerbata - am inteles cat de mizerabila este situatia noastra in lume: prin simpla noastra existenta deranjam pe altii. N-avem incotro. Se cuvine sa intelegem ca orice am face si oricat ne-am stradui tot suparam. Singura solutie e resemnarea. Ce putem face? Sa tacem, sa tacem. Sa nu facem raul, nici binele cu sila. Dar si trecand, tacand, tot ne multumim. Odata pentru totdeauna se cade sa ne bagam in minte: deranjam doar pentru ca suntem prezenti. Si sa nu ne oprim aici: mai trebuie sa recunoastem ca si ei ne deranjeaza pe noi? Gand infiorator: Caci nu suntem mai buni ca ceilalti, tot in aceeasi oala ne aflam si fierbem inabusit. (4)

Introducerea raului in lume, ca principiu activ, este un act de creatie, analog actului divin. Satana il ispitea pe Adam soptindu-i: “Veti fi ca Dumnezeu”. Graind astfel satana nu a mintit pe de-a intregul: faptura timp de o clipa, a devenit divina; a creat paralel cu divinitatea : raul care a contaminat lumea. Ceea ce si explica de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pamant la cer sunt stigmatele. (5)

Ciudata contradictie intre Vechiul si Noul Testament. In cel Vechi, Atotputernicul desi se infatiseaza ca un Dumnezeu aspru, razbunator pana la neamul al saptelea si legiuitor al talionului, dupa ce ii ingaduie diavolului sa-l incerce pe Iov in fel si chip, intervine la sfarsit spre a restabili dreptatea. Mult incercatul Iov isi redobandeste sanatatea si averile, si moare imbelsugat, satul de zile. Cand Avraam, dand ascultare poruncii divine, inalta cutitul spre a-si ucide fiul, apare ingerul care opreste bratul tatalui si cruta jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeste pana la urma indurator.

Nu tot astfel in noul legamant. Aici Hristos nu este numai incercat, se ingaduie sa moara pe cruce si ingerii nu coboara sa-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor si ei cu totii, in chinuri ca si Invatatorul lor. Dumnezeu a carui mila a fost dezvaluita oamenilor si care-i trece pe acestia de sub blestemul legii la har, in mod cu totul neasteptat se poarta nespus de dur. Explicatia pare a fi una singura: inainte de intrupare sufletele nu se puteau mantui, mergeau toate in iad, pana si ale dreptilor. Datoare era prin urmare divinitatea sa le rasplateasca binele macar aici pe pamant. Dupa ce Hristos coboara cu sufletul in iad, situatia e alta: oamenilor li se deschid cerurile si pot cunoaste fericirea vesnica. Nu mai este necesar ca rasplata sa se produca pe plan material iar groaznica realitate a pamantului - unde totul e durere, nedreptate, suferinta - poate fi dezvaluita in toata plinatatea ei si lasata sa se desfasoare pana la capat, pana la capatul noptii. Si mai e un motiv: odata cu venirea Domnului am trecut de la copilarie la maturitate. Ni se poate spune adevarul. Ni se poate vorbi pe sleau. Ni se poate da ca hrana carnea, nu laptele. (6)

Lumea crede ca Vechiul Testament este nemilos si strasnic, iar Noul Testament bland. E o eroare: Noul Tstament se incheie cu un act de ferocitate si barbarie, savarsitor de deznadejde si absurd. De ce? Pentru ca numai asa este suferinta adevarata si autentica daca e deznadajduita si inexplicabila, absolut de neinteles. Era nevoie sa fie asa pentru ca sa se dovedeasca sinceritatea, seriozitatea si deplinatatea intruparii. Pe cruce n-a murit o “aparenta”, cum cred monofizitii, ci un om care a cunoscut suferinta pana la capat si a baut paharul amaraciunii pana la fund. (7)

Hristos pe cruce, gol, tintuit, batut, scuipat, batjocorit, in asteptarea doar a unei lungi si teribile agonii, n-a rasplatit el vorba buna a bunului talhar cu fagaduinta extraordinara: Astazi, cu Mine, in rai? In vreme ce patriarhii, proorocii, dreptii Vechiului Legamant mai zaceau inca in iad! Oare ce facuse talharul cel bun? Il deferecase pe Hristos ? Il daduse jos de pe cruce? Nu! Ii adresase doar o vorbulita buna. I-a indulcit si rourat sufletul - in acel pustiu al cruzimii, rautatii, pizmei si batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei - cu o vorba buna de care Hristos avut-a cu adevarat nevoie, de vreme ce a rasplatit-o cu “Astazi vei fi cu Mine in rai!”

Se apropie Craciunul. Aur si argint sa dam celor din jur nu avem. Doar cate o vorba buna sa le rostim. E si acesta un dar de pret, ce-si poate avea locul in traista bunului Mos Craciun. (8)

Gherla, mai 1963, dupa ce statusem o noapte pe o banca, intr-o celula arhiplina ... adorm frant. Si atunci, in noaptea aceea chiar, sunt daruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L vad pe Domnul Hristos intrupat, ci numai o lumina uriasa - alba si stralucitoare - si ma simt nespus de fericit. Lumina ma inconjoara din toate partile, e o fericire totala si inlatura totul; sunt scaldat in lumina orbitoare, plutesc in lumina, sunt in lumina si exult. Stiu ca va dura vesnic, e un perpetuum immobile. “Eu sunt” imi vorbeste lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gandului. Eu sunt si inteleg prin intelect si pe calea simtirii inteleg ca e Domnul si ca sunt inlauntrul luminii Taborului, ca nu numai o vad ci si vietuiesc in mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt si pricep ca sunt si mi-o spun. Si lumina parca e mai luminoasa decat lumina si parca ea vorbeste si-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai ca dureaza incontinuu, dar si creste mereu ; daca raul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumina se lateste din ce in ce, iar fericirea dupa ce m-a invaluit matasos, deodata schimba tactica, devine dura, se arunca, se pravaleste asupra-mi ca niste avalanse care, - antigravitational - ma inalta; apoi iar, procedeaza in alt fel: duios, ma leagana - si-n cele din urma, fara menajamente, ma inlocuieste. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atat de puternic incat nu ma recunosc. De atunci imi este nespus de rusine. De prostii, de rautati, de scarnavii. De toane. De viclenii. Rusine. (9)

Asupra apropierii de Hristos, proba care nu inseala, criteriul definitiv este buna dispozitie. Numai starea de fericire dovedeste ca esti al Domnului. Virtuosul imbufnat nu e prietenul Mantuitorului, ci jinduitorul dupa diavol. Ascetul artagos nu e autentic.

Exista mijloace obiective, in arta, de a recunoaste autenticul si a da la o parte copia. Pentru a deosebi crestinul de caricatura ori imitatia sa nu exista procedeu mai sigur decat a cerceta daca postulantul este sau nu un om vesel si multumit. Daca ipochimenul e intolerant, ori morocanos, ori agitat ori mahmur, ori necajit, nu e crestin oricat de perfect, de fidel ar fi virtutii. E virtuos dar nu e crestin. Crestinul e liber, asadar e fericit. Acesta si este sensul genialei si inspiratei fraze a lui Kirkegaard: “contrariul pacatului nu e virtutea, contrariul pacatului e libertatea”.

Vamile vazduhului sunt numeroase. Aici pe pamant la vama care nu poate fi inselata, proba consta in starea de fericire.

Virtuosul neimblanzit nu stie si nu poate rosti “dulce Iisuse”, toata sfera “dulcelui” ii este straina, inaccesibila si uita ca jugul Domnului e bland si povara lui usoara. Poate ca din Evanghelia dupa Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele randuri ca acestea: “Ati auzit ca s-a spus celor de demult: sa nu savarsiti pacate. Eu insa va spun voua ca oricine se intristeaza nesavarsind pacate, a si pacatuit in inima lui”. (10)

Conditia cazuta a omului este nefericita. Ceea ce nu inseamna ca nu avem dreptul la fericire. Ba si datoria de a fi fericiti. Crestinismul este o scoala a fericirii. Cea dintai datorie a unui crestin este sa fie fericit. (11)

Cum vom cunoaste, noi crestinii, noi ciracii si urmasii celor care din prima clipa au crezut in El (Hristos), cum vom cunoaste ca o fapta, o actiune, o purtare, un gand al nostru, este sau nu crestinesc? Dupa gradul de scandal al faptei ori gandului aceluia. Cu cat va fi mai scandalos faptul ori gandul, cu atat va fi mai sigur, mai indubitabil ca e crestin. Iar de nu va fi decat foarte putin , sau deloc scandalos faptul ori gandul cu atat va fi mai sigur, mai indubitabil ca e crestin. Iar de nu va fi decat foarte putin sau deloc scandalos putem fi incredintati ca nu-i decat foarte putin, ori deloc crestinesc. Daca bunaoara, raspund fratelui meu: “Acum nu pot sa te ajut, e vremea rugaciunii”, zicerea mea nu-i catusi de putin scandaloasa, e cuminte si dovedeste evlavie. Dar numai crestineasca nu-i. Daca judec: Mai degraba renunt la dulceata slujbei decat sa nu-mi ajut fratele, sa-l las singur si de izbeliste in necazul lui, sa nu-mi fie mila de el, poate provoc scandal si smintesc pe vreun fariseu, dar ma port crestineste. Daca ma aflu in extaz si nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovada de mare pietate, dar nu-s crestin.(12)

Pe acest pamant, cel mai sigur mijloc de a intra in comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fara gres si instantaneu este savarsirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat in necaz. (13)

Marile acte de eroism si mucenicie sunt, pentru cei mai multi, cu totul improbabile. Dar gentiletea, rabdarea, politetea, bunavoirea, stapanirea de sine, stau la indemana oricui si oricand. De nefolos ne este a ne visa faptuitori de vitejii si jertfe fara pereche; util si izbavitor ne este a da atentie maruntisurilor si a ne purta constant in mod nobil, linistit si rabduriu.(14)

Orb, neghiob si stramt la minte ce am fost. Si ferecat in chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut inchipui ca Hristos - Dumnezeu care a primit sa Se intrupeze si sa moara pe cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticalos dintre muritori, ne va cere sa dam din prinosul ori din putinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta intreg ? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atat de simple, de apartinatoare lumii acesteia, de posibile adica !

Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grairea: De ce va temeti? Sunt imposibilul care va priveste. Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Sa dam ceea ce nu avem “iar daruind vom dobandi”. (15)

Conform “teoriei jertfei” propusa de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaste dupa capacitatea lui de jertfa, dupa cat e in stare sa “risipeasca”, sa “iroseasca” din avutul si bunurile sale in mod neutilitar, numai pentru placerea inaltatoare si euforizanta de a darui altuia ori de a sarbatori cu fast un eveniment, ori a-si acorda sloboda bucurie de a iesi cand si cand din monotonia si sordidul vietii cotidiene.

Interpretand ungerea cu mir ca o jertfa cu bun miros, ca o manifestare de iubire si ca un simbol al imbalsamarii Sale apropiate, certandu-si ucenicii pentru a fi dat in vileag o minte obtuza, o conceptie meschina a vietii si un atasament avar pentru arginti, Isus iarasi ni se infatiseaza ca un adevarat gentelman. Si totodata ca un model pentru toti crestinii care se cade sa fie cat mai putin inrobiti de bunurile trecatoare ale acestei vieti si cat mai convinsi ca Hristos e vrednic de orice sacrificiu, ca nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16)

Se cuvine a cunoaste ca iertarea este de patru feluri: 1) iertarea gresitilor nostri, 2)iertarea celor carora noi le-am gresit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea pacatelor si a greselilor de catre Dumnezeu. (17)

Gresitilor nostri le iertam greu. Sau daca iertam nu uitam. (Si iertarea fara uitare e ca si cum nu ar fi, batatura fara caine, gura fara dinti). Ne iertam si mai greu pe noi insine. Si aceasta tinere de minte otraveste. Spre a dobandi pacea launtrica trebuie sa ajungem prin cainta, dincolo de cainta: la a ne ierta.

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei carora le-am gresit. Cine ajunge sa poata ierta pe cel fata de care a gresit cu adevarat, izbuteste un lucru greu cu adevarat, bate un record.

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decat s-ar zice: inseamna neincredere in bunatatea lui Dumnezeu, dovada incapatanatei si contabilei noastre rautati. E si cazul lui Iuda, care n-a crezut nici in puterea lui Hristos (ca-l poate ierta) si nici in bunatatea lui Hristos (ca vrea sa-l ierte). (18)

La diavolul - contabil nu incape nici stersatura cea mai mica, Hristos dintr-o data, sterge un intreg registru de pacate. Hristos, boier, iarta totul. A sti sa ierti, a sti sa daruiesti, a sti sa uiti. Hristos nu numai ca iarta, dar si uita. Odata iertat nu mai esti sluga pacatului si fiu de roaba, esti liber si prieten al Domnului. Si cum i se adreseaza Acesta lui Iuda, pe care il stie doar cine e si de ce a venit? Prietene, ii spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurator chiar decat interzicerea folosirii sabiei si decat vindecarea urechii lui Malhus. Exprima ceea ce la noi, oamenii, se numeste inaltul rafinament al stapanirii de sine in prezenta primejdiei, virtute suprema ceruta samuraiului. Poate ca vorbe pasnice ( nu scoateti sabia) si fapte milostivnice (tamaduirea ranii) sa le fi putut grai si face si un sfant. Dar “prietene” implica o maretie si o liniste care, numai venind din partea divinitatii, nu dau impresia de irealitate. (19)

Atata timp cat nu iesim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20)

Contabilitatea, celalalt nume al demonismului, arma preferata si statornica metoda de lucru. (21)

Iorga: “Ai dreptate sa ierti numai ce s-a facut in paguba ta”. Omul, daca rationeaza in calitate de crestin si vrea sa se poarte conform cu doctrina crestina, poate - si trebuie - sa nu tina seama de nedreptatile savarsite impotriva-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar daca ocupa o functie de raspundere, ori se afla in fruntea treburilor publice, nu are dreptul sa invoce principiul iertarii spre a ramane distant si rece in fata raului si a lasa pe nevinovati prada ticalosilor. (22)

Dragostea implica iertarea, blandetea, dar nu orbirea si nu prostia. Identificandu-se de cele mai multe ori cu marea rautate, slabiciunea fata de prostie e tot una cu a da mana libera canaliilor. (23)

Nu aruncati margaritarele noastre inaintea porcilor. Dar Hristos nu a grait numai atat ci a completat: Ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie si pe voi. Asa intocmai fac si ne-oamenii. Caci lumea se imparte in oameni si ne-oameni. Acestia din urma rasplatesc binele ce li s-a facut, atacandu-si si sfidandu-si binefacatorii. ni se cere de aceea multa atentie. Bune si frumoase sunt bunatatea si marinimia, dar nu fata de oricine. Nu-i drept si cuminte sa ne lasam inselati, batjocoriti si exploatati de ne-oameni. Bunatatea si marinimia nu se confunda cu orbirea, prostia si naivitatea. Niciodata bunatatea si marinimia nu trebuie sa se prefaca in acea jalnica si absurda slabiciune care sa ingaduie ne-oamenilor sa calce in picioare cele sfinte si margaritarele. (24)

Il slavim pe Domnul poftind la cina pe cei desconsiderati, nu numai pe cei sarmani ci in general pe cei care nu se bucura de atentia semenilor, cei uitati sau parasiti. Acestora sa le dovedim gentilete, cuviinta, solicitudine. (25)

Note bibliografice:

N. Steindardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 19.
Ibidem, pag. 106.
Zaharia Sangeorzan, Monahul de la Rohia, N. Steihardt raspunde la 365 de intrebari, Editura Humanitas, Bucuresti 1998, pag. 43.
N. Steindardt, op. cit., pag. 343.
Ibidem, pag. 192.
Ibidem, pag. 397.
Zaharia Sangeorzan, op. cit., pag. 35.
Ibidem, pag. 112.
Ibidem, pag. 97.
N. Steinhardt, op. cit., pag. 345.
Zaharia Sangiorzan, op. cit., pag. 112.
N. Steihardt, Daruind vei dobandi, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramuresului si Satmarului, Baia Mare, 1992, pag. 116.
Ibidem, pag. 131.
Ibidem, pag.134.
Ibidem, pag. 140.
Ibidem, pag. 158.
Ibidem, pag. 105.
N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 117.
Ibidem, pag. 129.
Ibidem, pag. 36.
N. Steihardt, Daruind…, pag. 30.
N. Steihardt, Jurnalul…, pag. 63.
Ibidem, pag. 126.
N. Steihardt, Daruind…, pag. 264.
Ibidem, pag. 271.

Drd. Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

30 Martie 2012

Vizualizari: 1323

Voteaza:

Nicolae Steinhardt 0 / 5 din 0 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Icleanu AnamariaPostat la 2010-04-13 09:58

    Frumos, foarte frumos si cu invataminte multe!

  • ana butcaruPostat la 2010-03-29 13:07

    Multumim!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE