Noi suntem nebuni pentru Hristos

Noi suntem nebuni pentru Hristos Mareste imaginea.

Această declaraţie a fost scrisă de un om pe nume Pavel. Cine a fost Pavel? Nimeni altul decât Saul din Tars, un om care s-a bucurat de toate favorurile vieţii: educaţie, poziţii înalte în societate, bogăţie, totul era la picioarele lui. În plus, a fost un prigonitor al creştinilor. Deodată, viaţa lui s-a întors la 180 de grade. De ce a fost Pavel nebun pentru Hristos, acceptând de bună voie suferinţa în profunzimea ei: a fost bătut cu biciul usturător al romanilor, lovit cu pietre aruncate de mâinile evreilor religioşi, a stat o zi şi o noapte în adânc, a fost foarte aproape de moarte, jefuit, înfometat, însetat, a suferit de frig, a fost gol şi epuizat. Pentru că Pavel L-a cunoscut personal pe Iisus şi a conştientizat faptul că Hristos, a murit pe Golgota pentru păcatele lui, dăruindu-i viaţa veşnică. Viaţa lui a fost plină de pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere.

"Caci mi se pare ca Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca ne-am facut priveliste lumii, si ingerilor si oamenilor. Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi insa intelepti intru Hristos. Noi suntem slabi; voi insa sunteti tari. Voi sunteti mariti, iar noi suntem de necinste ! Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam, suntem goi si suntem batuti, suntem pribegi, si ne ostenim, lucrand cu mainile noastre. Ocarati fiind, binecuvantam. Prigoniti fiind, rabdam. Huliti fiind, mangaiem. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi".

Abordarea ascezei, indiferent din ce parte ai privi lucrurile, este la fel de complexă şi laborioasă ca şi munca de cercetare, numai că în această situaţie nu ai repere, nici statistici, nici istoric sau experienţă. Metodologia, procedurile, tehnicile şi abordările unei cercetări riguroase, nu ajută cu nimic în mistică, pentru că totul e fluid, schimbător şi imprevizibil. Obiectul principal al cercetării isihaste, dacă putem zice şi aşa, e cu totul special, e ceva care nu se poate pipăi, mirosi, gusta şi nici nu este vizibil: Sfântul Duh. Ca metodă principală, am putea zice că este folosită încercarea şi suferinţa. Greu de priceput, greu de aplicat, greu de experimentat. Numai un nebun pentru Hristos se poate angaja la un asemenea demers. Fiindca ceea ce ne descopera Dumnezeu, aceea nu trebuie trecut prin experienta, ci primit prin credinta.

În căutările mele lăuntrice, în urcuşul meu duhovnicesc, în incursiunile mele în căutarea neprevăzutului, în găsirea adevărului absolut, am întâlnit pustnici în diferite trepte ale dobândirii Duhului Sfânt, ale desăvârşirii duhovniceşti, ale obţinerii vieţii veşnice. Aceşti „nebuni după Hristos” aveau trupurile umane transfigurate, foarte slabi, uşori, când mergeau parcă nu atingeau pământul, cu pace în suflet, bucurie divină în priviri, o lumină strălucitoare pe faţă, cu tăcere pe buze, având o comunicare lăuntrică, de la suflet la suflet. Unii dintre ei depăşiseră vârsta de 100 de ani, aproape că uitaseră să mai ţină evidenţa anilor, dar erau vioi ca şi porumbeii. Erau bărbaţi şi femei. Fiecare avea bordeiul lui pustnicesc. Printre cei mai tineri, se număra şi maica Teodora (Elisabeta). O femeie trecută de 35 de ani, frumoasă, cu părul lung, şatenă, înaltă, voinică, cu umerii laţi şi palmele mari ca de bărbat, tăcută, cu o faţă de înger şi o voce divină: vocea lui Hristos. Când vorbeai cu ea ţinea capul în pământ, smerită, evlavioasă, milostivă, oricând gata să ajute pe cineva, cu gândul tot timpul la moarte, la Maica Domnului, la Dumnezeu. Avea un spirit de jertfelnicie, un singur gând, rugăciunea neîncetată, o voce deosebită în muzica psaltică, o flacără în priviri, o pace odihnitoare, o boală în suflet, dorul dumnezeirii, un legământ al chemării divine, o închinare în duh şi adevăr, o „vrajă” a iubirii hristice, care dacă te atingea, nu te mai poate vindeca nimeni altul, decât Hristos. O femeie singură să stai într-un bordei pustnicesc semiîngropat, să te rogi zi şi noapte, pe vârf de munte, Giumalău. Purta cu ea tot timpul o pelerină şi o raniţă militară de aviator.

Există fiinţe cu misiuni divine comune pe pământ. Oriunde ar fi, oriunde s-ar duce, orice ar face, aceste fiinţe au chemarea de a se întâlni, în duh, fie ziua, fie noaptea. Într-o noapte, trecuse de miezul nopţii, ne pomenim că sună cineva la uşă. Deschid. O maică. Pustnica Teodora. Am primit-o ca pe Maica Domnului. Ne-am rugat împreună, am primit sfaturi duhovniceşti, printre care şi faptul că rugăciune nu trebuie făcută numai într-o singură poziţie, ci în genunchi, pe scaun, în picioare, alternând între ele, iar când dai semne de oboseală faci 33 de metanii călugăreşti şi apoi, rugăciune. Printre altele, maica ne-a spus că părinţii pustnici din Giumalău au avut sfat şi au hotărât prin vocea Părintelui Zosima (avea 120 de ani) ca dumeneata, frate Ştefan, să faci un Schit pentru pustnicii de pe Vârful Giumalău. Am rămas muţi şi eu şi soţia. Nu aveam nici resurse şi nici timp. Da, să vedem ce putem face, am spus eu neîncrezător. Cu ajutorul Domnului Iisus Hristos şi al Maicii sale veţi reuşi. Şi, într-adevăr, au venit şi banii, a venit şi timpul necesar, şi constructorii şi într-un an de zile a fost gata.

Mai jos de maica Teodora, într-un bordei îngropat, mic, abia am încăput trei persoane, se ostenea un tânăr pustnic, până în 30 de ani, pe numele de călugărie, Teodosie, îmbrăcat cu o pelerină de culoare albastră. În bordei se găseau lumânări, tămâie, smirnă, candelă, câteva icoane, câteva cărţi religioase, 2-3 haine. Un tânăr mic de statură, blond, slab, cu o privire de vultur, un zâmbet de înger şi o minte ascuţită. Vorbele sale erau dulci precum mierea de albine. Un om pâinea lui Dumnezeu. Cu toate că nu am avut spaţiu suficient, nu ne-a servit cu nimic în calitate de gazdă, ne-am simţit foarte bine cele trei ore petrecute în bordei şi parcă nu am mai fi plecat de acolo. Acel loc mustea a har şi duh.

Soarele strălucea, păsărelele cântau, vântul dulce al muntelui ne mângâia, pădurea coniferelor ne ocrotea, Sfântul Prooroc Ilie ne răcorea, Dumnezeu ne binecuvânta. Peisajul mirific al muntelui, în dogoarea verii, frumos pastelat cu nuanţele culorilor de alb al calcarelor, de verde închis al pădurilor de conifere, de verde deschis al pajiştilor alpine, totul sub broderia multicoloră a florilor de munte. Totul devenea mirific şi de necrezut. În această minunată zi de 20 iulie 2003, cu binecuvântarea regretatului episcop Gherasim Putneanul, a fost sfinţit Schitul semiîngropat „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” din masivul Rarău-Giumalău, fără acces la public, primul schit pentru pustnici din România. Nu au fost mai mult de 30 de persoane. Nebuni pentru Hristos. „Dumnezeu face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu”. Amin.

Doamne, ajută!
Ştefan Popa


 

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
489 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

Pe aceeaşi temă

21 Iunie 2016

Vizualizari: 1481

Voteaza:

Noi suntem nebuni pentru Hristos 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE