Note pe marginea unei carti de antropologie ortodoxa

Note pe marginea unei carti de antropologie ortodoxa Mareste imaginea.


Note pe marginea unei carti de antropologie ortodoxa

E vorba de cartea lui Panagiotis Nellas, teolog grec, decedat prematur, la varsta de 50 de ani, in 1986, - carte intitulata "Zoon theoumenon", ed. a II-a, 1981. In ea autorul a dat teologiei ortodoxe cea mai cuprinzatoare si mai fidela expunere a antropologiei patristice, care a fost tot timpul si este si azi antropologia Bisericii Ortodoxe.

O carte referitoare la invatatura ortodoxa despre om a mai scris pe la inceputul secolului prezent si teologul rus Nesmelov : O celoveke, iar o alta, pe la 1930, N. Berdiaev : Essai sur la destination de l'homme. Ele au adus contributii personale interesante la largirea antropologiei ortodoxe.

Dar cartea lui Nellas se remarca prin totala fidelitate fata de textele patristice despre om, fiind in mare parte o redare rezumativa, uneori in termeni proprii si intr-o ordine sistematica, a textelor principale ale Parintilor, cum marturiseste el insusi: "o simpla traducere contemporana a anumitor elemente centrale ale traditiei noasire"

Dar aceasta prezentare fidela, contemporana si sistematizata a ideilor patristice despre om, a servit lui Nellas ca o baza pentru pretioase reflectii personale care pun in lumina via si surprinzatoarea actualitate de azi si de totdeauna a antropologiei patristice, datorita profunditatii ei neschimbate.

Pe langa aceasta, reflectiile lui Nellas provocate de aceasta antropologie dau nastere azi si vor da in viitor altor intrebari si raspunsuri sau reflectii. Este meritul lui Nellas de a fi contribuit prin reflexiile sale la adancirea antropologiei patristice si de a fi deschis perspectivele unei continue adanciri a ei in viitor, corespunzator gandirii si problematicii umane din fiecare timp, aratand astfel fecunditatea si actualitatea permanenta a antropologiei patristice.

Aceasta profunditate permanent fecunda si actuala a antropologiei patristice a fost pusa in relief de Nellas mai ales prin evidentierea caracterului ei hristologic. In primul rand acest caracter al ei pune in lumina marea valoare a omului in fata lui Dumnezeu, valoare care inseamna in acelasi timp familiaritatea cu Sine la care e chemat omul de Dumnezeu si posibilitatea unei inaltari fara sfarsit a lui la o viata mereu mai desavarsita, identica cu o asemanare tot mai accentuata cu Hristos. Numai aceasta valoare si aceasta posibilitate data de Dumnezeu omului ne arata si pe Dumnezeu ca Dumnezeu adevarat. Un Dumnezeu care n-ar avea un Fiu care poate si voieste sa se faca om din iubirea Lui si a Tatalui pentru om, ca sa faca si pe om tot mai asemenea Siesi, fiind un Dumnezeu lipsit de iubire, ar fi un dumnezeu nedesavarsit si inchis fara putere in cerul Lui separat de lume si marginit de ea. In Hristos se arata atat desavarsirea adevaratului Dumnezeu, cat si valoarea eterna a omului pentru El si perspectiva unei tot mai mari asemanari cu Dumnezeu data omului. Fara Hristos n-ar exista nici un Dumnezeu adevarat, nici omul destinat prin valoarea de care se bucura in fata lui Dumnezeu si prin puterea ce i-o da El, eternitatii si desavarsirii fara sfarsit.

Aceasta valoare si aceasta posibilitate date omului numai de Dumnezeu cel adevarat, adica de un Dumnezeu al iubirii netarmurite, al libertatii depline si al atotputerniciei, aratate in intruparea Fiului Lui ca om, sunt exprimate in credinta crestina prin invatatura ca omul este chipul Fiului lui Dumnezeu, care la randul sau este chipul Tatalui. Prin aceasta se arata atat vointa lui Dumnezeu de a avea pe om in eternitate tot mai aproape de El, cat si aspiratia si capacitatea omului de a deveni mereu mai asemanator arhetipului sau, sau Fiului lui Dumnezeu. Iar in aceasta se arata caracterul dinamic la nesfarsit al omului. Tot in aceasta se arata si fundamentul si pecetea hristologica a omului sau caracterul hristologic al antropologiei crestine. Iar in calitate de arhetip al omului, Fiul lui Dumnezeu este atat originea, cat si tinta finala a omului, sau sfarsitul lui fara sfarsit. Omul urca pururea in apropierea de Fiul lui Dumnezeu, dupa ce Acesta a venit ca om in intimpinarea si in ajutorul inaintarii omului spre El. Si aceasta pentru ca omul a primit in sine prin creatie pecetea Fiului lui Dumnezeu in sine, care implica si o relatie comunicanta intre amandoi.

E meritul lui Nellas de a fi pus in evidenta cea mai clara aceasta relatie care constituie esenta gandirii lui despre om. Bazat pe afirmarea Sfantului Apostol Pavel ca Hristos este "chipul lui Dumnezeu cel nevazut" (Col., 1, 15) si ca omul este "chipul omului ceresc, al lui Hristos" (I Cor., 15, 49), Nellas conchide ca omul e "chipul Chipului". Omul are o relatie deosebit de intima cu Fiul lui Dumnezeu, care pentru aceasta s-a facut si om. El a fost creat de Dumnezeu prin Fiul Sau Unul Nascut, impreuna cu toata creatia cu care este legat. Fiul lui Dumnezeu S-a putut face de aceea om si poate fi tinta omului si a toata creatia legata de om (I Cor., 1, 15-18 , Ef., 4, 13).

Acest fapt nu inseamna ca omul nu are si o relatie cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Nellas recunoaste aceasta cand, vorbind de aspiratia omului dupa dreptate si pace cu ceilalti oameni, vede in aceasta o miscare spre "arhetipul treimic". Aceasta relatie o vede implicata chiar in caracterul omului ca "chip al Chipului", ca chip al Celui ce e Fiul Tatalui. Numai datorita faptului ca Hristos e Fiul Tatalui, El poate fi arhetipul omului. Omul este, cu alte cuvinte, in relatie cu Cel ce este unit prin fiinta si prin nastere cu Tatal, sau omul are in Fiul ca arhetip pe Cel ce este unit cu Tatal, avand si el o relatie cu Tatal asemanatoare celei a Fiului Unul Nascut. Chipul Fiului, adica omul, nu poate sa nu aiba si el iubirea Fiului pentru Tatal si sa nu se simta si el iubit de Tatal cum se simte Fiul.

Fiul se face om pentru a intari si umanitatea in relatia filiala cu Tatal si pentru a trece si asupra ei Duhul de Fiu pe care l-a primit de la Tatal din eternitate, in acest sens Nellas citeaza afirmarea lui Cabasila ca in Sfintele Taine noi primim mai clar chipul Fiului si de aceea Tatal ne recunoaste deveniti fiii Lui, nemaifiind robi.

In tot cazul cand Nellas spune ca omul este "chipul Chipului", el afirma implicit ca Fiul este chipul Tatalui si arhetip al omului, pentru ca e in primul rand Dumnezeu, si numai pentru aceasta omul este chipul Fiului si cand Acesta se face om. Daca este asa, omul nu e chipul Fiului prin fiinta, asa cum e Fiul chipul Tatalui, dar numai prin aceasta Fiul poate, fi arhetipul omului, putandu-l ridica pe acesta mai presus de marginirea lui plictisitoare si se poate face in acest scop ipostasul umanitatii asumate, si in consecinta poate pune umanitatea asumata si pe oameni in general in relatia filiala cu Tatal dumnezeiesc.

Pe de alta parte, calitatea omului de chip creat al Fiului necreat si Creator nu face din om nici macar o creatura necesara a Fiului, fara de care Fiul n-ar fi Fiu dumnezeiesc desavarsit, sau de care ar avea nevoie ca sa se realizeze ca Fiu dumnezeiesc desavarsit, sau ca chip al lui Dumnezeu prin fiinta.

Fiul lui Dumnezeu nu are nevoie de om pentru a fi Dumnezeu desavarsit, dar omul are trebuinta de Fiul pentru a se realiza ca om deplin, sau a inainta la nesfarsit in desavarsirea reala. Fiul este Dumnezeu desavarsit prin Sine si omul se ridica la desavarsirea eterna daca are o comuniune intima cu Fiul care este prin fiinta Fiul Tatalui dumnezeiesc.

Fiul e cu totul liber fata de om. Dar aceasta da libertate si omului. Caci Fiul s imprima cu libertatea Lui in om. Omul e creat ca chip al Fiului pentru a inainta in veci in relatia cu Fiul, adica intr-o comuniune si asemanare tot mai mare cu El pentru a se desavarsi tot mai mult. Caci daca omul nu poate progresa spiritual in izolare de oameni, sau fara comuniunea cu el, cu atat mai putin poate progresa spiritual fara comuniunea cu Persoana Fiului, venit ca om la putinta de comuniune intima a omului cu El.

Calitatea Fiului de arhetip al omului nu impune cu necesitate crearea omului de catre Fiul, nici necesitatea Fiului de a se face om. Fara indoiala omul n-ar putea exista ca om fara Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu si n-ar putea inainta vesnic in desavarsire fara El. Dar Fiul lui Dumnezeu exista din eternitate ca Fiul lui Dumnezeu si poate exista etern ca atare; fara a avea nevoie de crearea omului sau de a se face om pentru a se realiza in plenitudinea Sa. El are in deofiintimea Sa cu Tatal din, eternitate toata desavarsirea, tot ce-L face deplin fericit.

Calitatea Fiului de arhetip al omului inseamna nu numai ca o data ce Dumnezeu S-a hotarat, dinainte de veci, sa creeze pe om, S-a hotarat in mod liber sa-l creeze dupa chipul Fiului Sau si prin El. La fel ca s-a hotarat in mod liber, inainte de veci, ca Fiul Sau sa se faca om.

Iar libertatea lui Dumnezeu privitoare la crearea omului dupa chipul Fiului Sau si la intruparea Acestuia, implica libertatea omului. Daca Fiul n-ar fi putut crea un om liber, n-ar fi putut sa se faca nici El om liber. Iar un om creat datorita unei necesitati interne a lui Dumnezeu n-ar fi fost nici el liber. Astfel, libertatea omului este o dovada a existentei unui Dumnezeu liber, caci calitatea lui de chip neliber al lui Dumnezeu ar implica lipsa de libertate a arhetipului. Si in acest caz intruparea Creatorului n-ar avea nici un sens.

Dar un om liber ar fi putut inainta spre o tot mai mare asemanare cu Fiul lui Dumnezeu, ajutat, desigur, prin Fiul. Caci altfel ce rost ar fi avut libertatea lui, ca existenta marginita dar dornica de infinitate? Apropierea continua a chipului de arhetip s-ar fi putut realiza prin colaborarea continua intre ei. Si daca omul s-ar fi decis de la inceput sa ramana in relatia pozitiva cu Dumnezeu, s-ar fi intarit in libertatea sa si ar fi inaintat si prin contributia sa fara intrerupere in unirea cu Dumnezeu, ca ingerii. Trupul omului ar fi devenit un mediu transparent al lui Dumnezeu, iar sufletul sau ar fi castigat o stapanire definitiva asupra trupului. Omul ar fi ajuns in Fiul sau Fiul ar fi devenit prin aceasta apropiere reciproca la un rol de ipostas intim central si fundamental al tuturor ipostasurilor sau al intregii firi umane si transparent prin ele sau prin ea.

Dar pacatul, ca despartire de Dumnezeu, a facut pe om incapabil de a inainta si el intr-o asemanare tot mai mare cu Fiul. Se cerea deci o dezlegare a omului de lanturile pacatului si o reasezare si sustinere a lui in capacitatea permanenta de a face aceasta inaintare continua in asemanarea cu Fiul. in acest scop Fiul lui Dumnezeu a asumat El insusi trupul omenesc pentru eternitate ca trup propriu, pentru ca oamenii sa capete si ei, in comunicare cu El, puterea de a se ridica si mentine intr-un trup dominat de spirit, plin la randul sau de puterea dumnezeirii ca trupul lui Hristos.

Asa raspunde Sfantul Maxim Marturisitorul la intrebarea ce s-a pus uneori, daca Fiul lui Dumnezeu s-ar fi facut om, in cazul ca omul n-ar fi cazut in pacat .

Dar Dumnezeu stia dinainte de veci ca omul va cadea din capacitatea de a folosi puterile sale naturale pentru a colabora cu Fiul Sau la inaintarea si unirea cu El, fara o ridicare a lui din aceasta stare cazuta si fara o intarire continua a puterilor lui prin asumarea lor de catre Fiul. De aceea Dumnezeu a prevazut si hotarat asumarea acestor puteri, sau a firii umane de catre Fiul, care se face astfel la timpul potrivit om-pentru veci.

Nellas va tine seama de situatia concreta a omului dupa cadere si de intruparea Cuvantului ca om, spre mantuirea oamenilor in aceasta situatie, in descrierea lui Hristos ca arhetip al omului si a tot ceea ce a facut si va face El dupa inaltare, ca arhetip activ, lucrator in om si impreuna cu omul pentru apropierea lui ca chip de Sine ca arhetip. Caci si Fiul lui Dumnezeu a putut sa se faca om dupa caderea acestuia iar omul nu a pierdut dupa caderea sa total puterile dinamice ale chipului de a primi pe Fiul lui Dumnezeu ca arhetip, in aceasta situatie, pentru a se apropia unul de altul. Fiindca omul nu va pierde de tot puterile chipului dupa cadere, spre a primi pe Fiul lui Dumnezeu ca om, iar dupa scaparea lui de pacat prin Hristos, va putea aduce o contributie pozitiva continua in aceasta apropiere. De aceea Nellas va spune ca arhetipul omului nu e simplu Logosul, ci Logosul intrupat. Numai astfel Hristos e scopul creatiei.

Daca omul a fost creat ca chip al lui Hristos, el a fost creat ca sa se inalte la starea arhetipului. Dar aceasta inseamna ca a fost creat si pentru ca Dumnezeu-Cuvantul sa Se poata intrupa ca om, sa Se arate in istorie ca Theantropos. Subiectul ei central si scopul ei, omul, a. fost creat ca sa poata primi pe Dumnezeu, sau ca firea omeneasca sa fie capabila sa primeasca pe Dumnezeu in sine, ca Subiect, care sa o ajute sa se dezvolte. Firea omeneasca a fost facuta ca din ea sa-si poata lua Fiul lui Dumnezeu Maica Sa ca om, ca sa poata intra prin Ea in lume, ca factor in istorie asemenea omului, desigur nu pentru ca ar avea El nevoie de aceasta, ci pentru ca omul sa se urce la inaltimea de partener al lui Dumnezeu, devenit si El Persoana a umanitatii. Taina omului, creat dupa chipul lui Dumnezeu consta in faptul ca Dumnezeu se poate face Persoana la nivelul oamenilor si omul poate fi urcat la nivelul Persoanei dumnezeiesti, facuta Persoana a umanitatii. Taina omului ca chip al Fiului lui Dumnezeu sta in faptul ca Fiul lui Dumnezeu Se poate face frate cu oamenii si oamenii frati ai Fiului lui Dumnezeu.

Intruparea Fiului lui Dumnezeu nu e numai o intamplare in istorie, ci istoria e facuta ca El sa se faca unul dintre membrii ei umani, primind ale ei, ca sa le traiasca, ca model pentru oameni, pentru ca ea sa-si gaseasca implinirea, intregirea, sensul, dar nu dintr-o necesitate impusa lui Dumnezeu de istorie, ci ca o trebuinta impusa ei de Dumnezeu. Omul nu ar fi om daca nu ar fi chipul Logosului si nu s-ar putea implini fara intruparea Cuvantului.

Dupa Nicolae Cabasila, izvorul principal al reflectiumlor lui Nellas, omul dispare, isi pierde forma de om, cand refuza sa se realizeze in Hristos, in relatie cu El, sa fie dupa chipul lui Hristos. El nu se mai deosebeste de animal, nu mai are o personalitate distincta. Devine o fiinta inchisa in biologie, in repetitie monotona.

Dar e propriu complexitatii paradoxale, neanulabile, a omului de a nu se putea spune ca inceteaza de a fi un animal rational (zoon logicon), ca devine un simplu animal (zoon). Dar ratiunea care ramane in el pierde sensul activitatii ei. Omul cade intr-un intuneric spiritual ca si animalul, chiar daca e constient de existenta sa. Numai daca omul se umple de lumina dumnezeiasca a lui Hristos, numai daca stie ca e frate dupa har cu Fiul lui Dumnezeu, chemat la o desavarsire eterna, numai daca inainteaza spre starea de animal indumnezeit, ratiunea lui se umple de sens.

Omul insa nu se realizeaza, nu se ridica la sensul lui luminos, la indumnezeire, daca nu devine duhovnicesc, adica daca nu primeste Duhul lui Hristos, pe care-L are si Hristos ca om si care da omului constiinta ca e frate cu Hristos si deci fiu prin har, pentru veci, nu prin fiinta, al Tatalui, impreuna cu Fiul Lui Unul Nascut facut Om.

Aceasta neputinta a omului de a fi om deplin si de a se realiza ca om fara relatia cu Hristos, o evidentiaza Nellas si prin precizarea faptului ca un chip nu are o existenta prin sine si in sine. Caracterul "iconic" al omului arata neputinta subzistentei lui prin el insusi. El subzista sau isi are ipostasul lui fundamental in arhetipul lui sau in Logosul si Fiul dumnezeiesc. Facatorul devine, facandu-se om, mai deplin totul in toate, cuprinzandu-le pe toate si enipostaziindu-le in Sine Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, P.G.,91, col. 1092 C), fara ca aceasta sa fie o necesitate pentru Dumnezeu, ci pentru om. Aceasta da un fel de extensiune panumana sau pancosmica enipostasierii firii omenesti in ipostasul Fiului lui Dumnezeu. Numai aceasta le sustine si le duce pe toate intr-o existenta deplina.

Nellas evidentiaza si in alte moduri caracterul omului ca chip al Cuvantului. Ei afirma ca fiinta omului nu are ca temelie materia din care s-a creat (trupul lui), ci ca arhetipul pe baza caruia s-a creat si spre care tinde. Sau afirma si mai indraznet ca arhetipul e continutul ontologic al chipului. Aceasta pentru ca arhetipul este acela care faee posibil chipul si-l organizeaza si ii imprima pecetea sa. In aceste afirmari Nellas se refera la faptul ca omul ia existenta prin suflarea de catre cuvantul a Duhului Sau cel Sfant in trupul omului, suflare prin care se da omului sufletul si se pun si Duhul si Cuvantul in relatie formatoare cu omul ce vine la existenta, sau prin ceea ce se, formeaza si se va mentine omul care vine la existenta. Desigur actul acestei insuflari a lui Dumnezeu in trupul ce se constituie din materie nu indica o succesiune temporala intre crearea trupului si aducerea sufletului la existenta in trup, o data cu patrunderea omului de puterea lui Dumnezeu care da existenta completa si diferentiata unei persoane umane.

"Ontologia omului este iconica", datorita faptului ca nu materia il constituie ca om, ci arhetipul necreat, sau Cuvantul dumnezeiesc, impreuna cu Duhul Sfant . Desigur, aceasta nu inseamna ca continutul omului e cuvantul necreat, ci numai ca omul nu se constituie si nu persista ca creatura decat in relatie nedespartita cu Cuvantul necreat si cu Duhul Lui.

Legatura aceasta nedespartita in care intra Cuvantul cu fiecare om o data cu formarea lui, o vede Nellas manifestata in urmatoarele insusiri si aspiratii ale omului, insusiri sufletesti, dar manifestate prin trup : caracterul rational al omului, in care se arata aspiratia lui nesfarsita spre cunoastere ; caracterul lui creator, prin care organizeaza mai departe lumea, pe baza organizarii fundamentale date ei de Cuvantul; stapanirea lui asupra ei, pe care o are in mod principal Cuvantul; libertatea prin care omul poate sa nu fie robit de nimic; responsabilitatea pentru sine si pentru lume. Aceasta implica trebuinta unui progres moral al omului, prin care se mentine si se intareste unitatea armonioasa dintre oameni si dintre ei si lume. In toate se arata ca omul e mai presus de lume: o poate cunoaste, organiza, stapani, dar nu e multumit cu ea, ci tinde spre o cunoastere care o depaseste, spre un continut sufletesc nesfarsit pe care nu i-l poate da ea.

Chiar prin ele, aceste insusiri au un caracter dinamic, deci si omul, ca subiect al lor. Prin ele omul se arata legat de Intelepciunea dumnezeiasca creatoare. Ele arata ca progresul omului in cunoastere si desavarsire nu e ceva intamplator si arbitrar, ci tine fara voia lui de fiinta lui pe care nu el si-a dat-o. Prin toate se confirma afirmatia Parintilor ca omul a primit existenta de la Dumnezeu, ca fiinta rationala,- constienta si libera, cu porunca de a deveni dumnezeu al universului, dar un dumnezeu supus Dumnezeului suprem si creator. Omul e chipul lui Dumnezeu, dar nu este el insusi Dumnezeu . Omul e facut pentru a cunoaste, pentru stiinta, dar el ramane ca subiect al stiintei, mai presus de stiinta, o taina pentru stiinta, dincolo de hotarele stiintei

Aceasta arata ca omul nu e facut numai pentru istorie, in care nu poate ramane la nesfarsit, si deci nu-si poate satisface setea de cunoastere si desavarsire infinita. El e facut pentru vesnicie in intregimea lui, ca suflet in trup. Dar moartea de care omul nu poate scapa nu-i lasa putinta satisfacerii setei de cunoastere infinita, nici omului individual, nici omenirii indeobste sau istoriei generale. Aceasta aspiratie a satisfacut-o pentru umanitatea asumata Fiul lui Dumnezeu, care a invins moartea si El ne da putinta sa o satisfacem si noi; si aceasta da istoriei un sens de pregatire pentru aceasta satisfacere, daca e inteleasa ca inaintare spre eternitate. Daca nu s-ar fi produs caderea, istoria ar fi fost mai stravezie pentru vesnicie. Dar caderea i-a dat caracterul unei istorii care nu poate sa duca la capat in cadrul ei aspiratia spre infinit a oamenilor, datorita iesirii lor din legatura normala si deplina cu Dumnezeu. Caci oamenii au fost imbracati in "tunicile de piele", care sunt un fel de opacitate a lor pentru eternitate. Ei nu pot fi intelesi fara acestea. Omul are in sine pornirea spre ceea ce-l depaseste . Dar in istorie nu poate sa se ridice la nemurirea si infinitatea spre care tinde, caci in ea traieste ingustat in opacitatea "tunicilor de piele". Numai Hristos a scapat umanitatea de ele, deschizandu-i perspectiva inaintarii eterne in infinitatea lui Dumnezeu.

Nellas - expune pe larg continutul acestor "tunici de piele", element component al vietii umane in istoria de dupa cadere. El o defineste pe aceasta in general ca viata spre moarte (necrotis), ceea ce ar putea corespunde cu Sein zum Tode al lui Heidegger. Nu e moartea propriu zisa, ci "viata in moarte" . In mod paradoxal ea e lupta pentru amanarea mortii. Dar intrucat e o lupta de a trai fara hrana dumnezeiasca, sau contrar ei, ea este o lupta pentru a trai in moarte. E o lupta a omului de a-si mentine o viata trecatoare, care slabeste continuu si termina in moarte prin - hrana din pomul oprit, care e de fapt fruct spre moarte, fructul coruperii treptate a vietii omenesti. Omul traieste, cu alte cuvinte, o "moarte vie". Prin mancarea mai mult trupeasca prin care amana moartea, intretine de fapt coruperea, curgerea fiintei sale care sfarseste in moarte. Viata spre moarte pentru care lupta omul, e de fapt viata lipsita de sens, o viata "irationala", asemenea celei a animalului, dar care pentru om, care nu poate cadea cu totul in animalitatea inconstienta, e impovarata de tristete. De la firea animalica omul a mai luat, in afara mancarii, impreunarea intre barbat si femeie, zamislirea lui din ea, cresterea pentru putin timp, batranetea, moartea, in general viata biologica. Ele intretin pofta, mania .

Ele nu sunt pacatul propriu-zis, dar dau nastere usor pacatului, cand nu raman numai la ceea ce e strict necesar amanarii mortii, ci cauta prin satisfacerea lor exagerata : desfatari animalice de lacomie, de slava desarta, de placeri trecatoare ale trupului. Omul tinde sa se considere numai trup, numai existenta, din aceasta lume, cade in cugetul trupesc si lumesc. Apar patimile care-l leaga numai de trup si de lume, care-l, stapanesc pe om, slabindu-i libertatea, intunecandu-i sensul existentei, facandu-l opac pentru alt plan al existentei. Pe de alta parte nu e multumit cu acest fel de viata.

Inainte de cadere haina spirituala a omului era tesuta din har, din lumina, iubire, nepatimire, fericire, nestricaciune, care insemnau o prezenta a energiilor dumnezeiesti in el si prin care Dumnezeu ii era transparent in natura si in el insusi caci omul insusi era transparent. Nellas citeaza in privinta aceasta din Canonul lui Andrei Criteanul: "Haina dintai pe care i-a tesut-o Facatorul la inceput era frumusetea chipului, frumusetea cea dintai zidita". Atunci "omul se hranea din rai, din desfatarea vesnicei imparatii, era imbracat in slava imparateasca, purta coroana si porfira". Acesta era omul intreg si pe cale de tot mai sporita realizare. Vedea adancurile lui Dumnezeu si pe sine insusi adancit tot mai mult in ele. Se vedea inrudit si unit cu ingerii, formand un cor cu ei. Daca Adam ar fi ramas in ascultare si prin aceasta in lega- tura cu Dumnezeu, ar fi ajuns la o tot mai mare, unire cu lumea in Dumnezeu. Dar nefacand aceasta, omul in loc de a se realiza folosind puterile firii unite cu energiile dumnezeiesti, a ajuns la o stare contrara firii (napi foaiv). Puterile sufletului in loc sa foloseasca puterile simturilor pentru a depasi lumea si a se uni prin ea cu Dumnezeu, se lasa stapanit de ele si de lucruri, nemaivazand nimic dincolo de lucruri, si lasandu-se sfasiat de varietatea lucrurilor si de alipirea totala de ele.

Nellas citeaza iarasi din Canonul lui Andrei Criteanul : "Ne-am facut insine idol noua" si ca urmare "ne-a cuprins foamea". "Caci m-am cunoscut golit de Dumnezeu". "M-am innegrit, m-am intinat, m-am corupt (m-am stricat), m-am pierdut, m-am ranit, m-am umplut de lepra, am rupt haina cea dintai. M-am amestecat cu pamantul, m-am innoroiat. Am slabit fiinta sufletului prin nebunii, m-am facut ucigas al constientei sufletului, lasandu-ma atras de placeri. Am prefacut trupul in animal. Am imbracat o tunica zdrentuita, zac gol. M-am facut de rusine, flamanzesc". "Sunt osandit de propria constiinta". "Ganduri amagitoare, pofta intunecata, mancare prosteasca, mancare otravitoare, furia patimilor, intunericul patimilor", m-au luat in stapanire (citate dupa fond, nu dupa forma).

Considerarea raului ca haina urata, intunecoasa, zdrentuita, a sufletului, a binelui ca haina frumoasa, s-a reflectat in limbajul grec in exprimarea prin acelasi cuvant al binelui si al frumosului (kallos). Dar s-a reflectat si mai mult in identificarea raului cu uratul in multele forme ale acestuia in graiul poporului roman. "Om urat" este om rau in vorbirea romaneasca. Iar "omul urat", e urat de altii, dar uraste si el pe altii. Cel ce uraste pe cineva, nu-l vede numai el ca urat pe altul, ci se face si el urat. Dusmania, ura, produc o strambatura, o intunecime a fetei. Omul urat e de obicei si om uracios.

Nici un popor nu exprima, pe cat stiu, ura, prin considerarea celuilalt ca om urat, sau prin uratenia ce si-o produce siesi cel ce uraste. Dar poporul roman identifica si nebunia, adica dezordinea rationala a cuiva, lipsa de bunatate. Haina frumoasa a cuiva sta in rationalitatea lui egala cu bunatatea, iar haina unta in rautatea lui.

Nellas, socotind ca aceste "haine de piele" nu sunt decat puterile naturale intr-o intoarcere a lor exclusiv spre cele materiale, se intreaba cum s-a putut spune de Parinti ca ele i-au fost tesute omului de catre Dumnezeu insusi (Gen., 3, 2), daca prin ele se pacatuieste? Si raspunde la aceasta intrebare, declarand ca in aceasta contradictie se cuprinde un mare adevar, si anume acela ca Dumnezeu nu creeaza raul, dar il tolereaza concesiv, ba chiar il "preface in binecu-vantare". Dumnezeu se foloseste, - dupa Sfintii Parinti -, de cele rele spre indreptarea omului. Dupa Dionisie Areopagitul, raul care nu e nici existent, nici facator de existenta, pentru ca dizolva existenta, poate deveni si existent si facator de cele bune Despre numele divine, P.G., 3, 717). In Hristos raul suferit de la altii, va fi folosit spre a conduce umanitatea la supremul bine.

Deci, starea de cadere a omului are si un continut moral. Exista in creatiune o dreptate care nu poate fi inabusita cu totul de pacat. Si ea pedepseste raul din om cu chinuri, pe care omul nu le poate suporta. Citatele de mai sus din Andrei Criteanul o arata aceasta. Coruperea, moartea, nu sunt numai urmare a pacatului, ci si pedeapsa a lui. Mandria, ca urmare a pacatului, aduce omului insingurarea ca pedeapsa. Placerea ca urmare a pacatului, ii aduce durerea ca pedeapsa. Dar aceasta inseamna ca raul se indreapta in om impotriva lui insusi. Dar cum s-ar putea explica aceasta altfel decat ca omul sufera de pe urma raului, sau ca el nu se simte bine cu urmarile raului, si aceasta il face sa-l deteste si sa caute scaparea de el; deci ca in om a ramas totusi o trebuinta de bine, pentru ca binele e una cu existenta completa si omul tine in mod constient la ea. Chiar animalul isi manifesta durerea cand i se face rau, desi nu o face in mod constient.

Astfel Nellas conchide ca in aceleasi haine de piele se constata doua aspecte. Ele reprezinta o alta posibilitate a omului de a reveni la bine. In acest sens imbracarea omului in haine de piele de catre Dumnezeu inseamna ca in om raul ce apare ca urmare a pacatului are in sine, - datorita firii date omului de catre Dumnezeu -, si o pedeapsa a pacatului, si o cerinta a omului de a scapa de pacat, ca izvor al urmarilor rele ale lui. Acestea ajuta omenirea in afara de Hristos sa tina in oarecare frana pacatul si sa doreasca scaparea de el. Nellas descrie frumos si pe larg mai ales frana ce o pune casatoria pacatului, dar si depasirea placerii trupesti in viata de raspundere a sotului si sotiei in familie.

Dar omul nu poate scapa el insusi de pacat in mod integral. Numai un ajutor mai accentuat al lui Dumnezeu il poate scapa. Pe plan istoric general, aceasta dorinta dupa scaparea de pacat s-a manifestat inainte de Hristos prin asteptarea profetica a Lui.

Si de fapt aceasta asteptare si nadejde i s-a implinit prin asumarea firii omenesti de catre Fiul lui Dumnezeu insusi in Hristos. Nasterea Lui fara de placere trupeasca a dat alt inceput existentei umanitatii prin Duhul Sfant. Prin acest alt inceput El copleseste in Botez nasterea pur biologica a omului. Aceasta ii imbraca existenta biologica a omului in cea duhovniceasca. Aceasta avand Duhul lui Hristos in ea, il indeamna si-l ajuta pe om sa inainteze intr-o viata tot mai asemanatoare cu viata desavarsit curata a lui Hristos ca om. Prin cruce Hristos a ridicat la un nou nivel existenta umanitatii asumate, la nivelul trairii ei in duhul iubirii jertfitoare, pe care il primesc si oamenii care cred in El si se silesc sa-si inalte si viata lor tot mai sus spre acest nivel. Iar prin inviere, Hristos a biruit in umanitatea Sa stricaciunea si moartea aduse de pacat, deschizandu-i fericirea vesnica, deplin indumnezeita, ca sa le daruiasca acestea si celor ce se unesc cu El prin credinta: in umanitatea lui Hristos s-a restabilit astfel deplin "dupa chipul", si acesta se restabileste in toti cei ce se alipea Lui, facand efortul de a imita viata Lui ca om, plina de Duhul dumnezeiesc, cu ajutorul aceluiasi Duh ce le vine din El. Hainele de piele, care au fost o adaptare a omului la situatia de dupa cadere, devin tot mai transparente, descoperind pe omul imbracat in lumina lui Hristos, Dumnezeu-Omul.

Nellas nu uita sa arate ca astazi omenirea a ajuns la asa de mari dezbinari si dusmanii produse de preocuparea exclusiva de satisfacerile egoiste orientate spre lumea materiala, ca singura realitate, dar si la atata constiinta ca asa nu mai merge, si deci calea ce i-o deschide umanitatea lui Hristos se prezinta mai necesara ca oricand. E o cale de continua inaltare si armonizare intre oameni, pe care o deschide Hristos ca Om.

Descrierea in amanunte a acestei cai, pe care nu poate inainta decat o umanitate care-si deschide viata Duhului Sfant si adancimii nesfarsite in care poate inainta umanitatea in veci, depaseste limitele unui articol-destinat unei reviste.

Mai prezentam ca incheiere numai unele reflectiuni ale lui Nellas asupra deosebirii antropologiei hristologice patristice, de antropologia crestinismului apusean. Teologia apuseana nevazand in pacat decat o jignire a onoarei lui Dumnezeu din partea omului si mantuirea in Hristos numai ca o incetare a supararii lui Dumnezeu pentru aceasta jignire in Catolicism, sau ca o achitare juridica de ea, in Protestantism, prin satisfactia data lui Dumnezeu pentru ea de catre Hristos, in numele oamenilor, sau prin suferirea mortii ca pedeapsa pentru ei, in locul lor, - nu stie de o transformare produsa in natura omeneasca asumata de Hristos, prelungita in toti cei ce cred in El, prin unirea lor in curatie cu natura Lui umana si prin primirea de catre ei a duhului de jertfa al lui Hristos pentru noi.

In consecinta, omul nu are nevoie de o crestere spirituala in asemanarea cu Hristos, prin prezenta lucratoare a lui Hristos in el, dupa inaltare. El nu are nevoie deci nici de Biserica ca "trup tainic" al lui Hristos, sau ca "spatiu spiritual" al trupului Sau, prelungit pe planul vizibil in care se produce lucrarea continua a lui Hristos in oameni, dupa inaltarea Lui vizibila. Biserica a devenit in Catolicism numai o institutie care imparte dintr-un "tezaur" separat de Hristos si pus la dispozitia ei, o gratie creata cu care omul face ce voieste, nefiind expresia comuniunii cu Persoana lui Hristos iradianta de putere, si necomunicand o viata in Hristos, ci ajutand numai la o "imitatie" a lui Hristos; sau a fost cu totul refuzata in Protestantism si neoprotestantism, nemai-intelegindu-se valoarea ei de comuniune a oamenilor cu Hristos si intre ei. Omul nu mai are nevoie de nimic dupa stergerea pacatului sau achitarea exterioara si juridica de jignirea adusa lui Dumnezeu, primita odata pentru totdeauna. Societatea e deci justificata sa nu mai vada in Biserica si in general in crestinism, "spatiul" in care se implineste continuu inaintarea in asemanarea cu Hristos a umanitatii si in consecinta o considera ca ceva marginal si de importanta doar pentru anumite- momente pentru indivizi, priviti separat.

Si aceasta pentru ca comuniunea cu Hristos nu reprezinta o necesitate permanenta pentru cresterea oamenilor in spiritualitate, care coincide cu unirea prin iubire intre ei si intre ei si El. Hristos e numai Cel ce a intervenit pentru a se produce la un moment dat achitarea lor de vina jignirii lui Dumnezeu. El nu ne da nicio putere, fie pentru ca natura umana n-a fost alterata prin acea jignire (in catolicism), fie pentru ca a fost iremediabil alterata (in protestantism). Acest fapt a dus unele denominatiuni crestine pana la negarea dumnezeirii lui Hristos. Pentru ce s-ar fi facut Om Fiul lui Dumnezeu, daca n-a adus omenirii nimic ? Ba acest Fiu nici nu exista ! De aceea se neaga nasterea Lui din Fecioara si invierea; si atunci de unde mai stim ca exista Dumnezeu? Iar daca nu exista un Dumnezeu personal, constient, iubitor prin faptul ca e un Tata, un Fiu si un Duh al comuniunii, nu mai exista peste tot un Dumnezeu. Un "Iisus" care n-a suferit crucea pentru oameni din iubire si n-a inviat, implica negatia Treimii, deci a unui Dumnezeu personal, adica mterperstjnal si plin de Iubire.

Nevazand necesitatea permanenta a comuniunii cu Hristos pentru desavarsirea continua a oamenilor, Catolicismul a ajuns la considerarea Tainelor ca mijloace ale unei "gratii create" separate de Hristos, contrar invataturii patristice pastrata in Ortodoxie, ca Botezul este o a doua nastere din Duhul Sfant, care aduce in oameni viata lui Hristos; ca Ungerea cu Sfantul Mir e punerea in miscare a noii vieti in Hristos, ca Euharistia e unirea deplina cu Hristos, ca pregatire pentru intrarea in imparatia cereasca a dragostei, sau in "spatiul spiritual" al trupului lui Hristos, plin de dumnezeire. Caci, cum spune Nicolae Cabasila, omul nascut din Duhul Sfant si unit eu Hristos, neavand o viata separata de El, este unit si cu toti cei nascuti ca El prin Botez si impartasiti de trupul Lui, cum nu e unit pruncul nascut cu mama lui. Si aceasta este Biserica, sau arvuna imparatiei ceresti.

Protestantismul a dus mai departe reducerea importantei Tainelor ca mijloace de intretinere a comuniunii cu Hristos, nemaivazand in singurele Taine acceptate (Botez si Euharistie) decat semnele exterioare prin care Dumnezeu garanteaza omului achitarea juridica a lui de pacat, iar unele denominatiuni le-au refuzat cu totul. Nerecunoscand putinta unei cresteri spirituale a omului spre a se apropia de Hristos ca arhetip, crestere care cere si un efort din partea omului, Protestantismul nu accepta nici o asceza a omului (post, infranari de la diferite patimi) si nu recunoaste ca unii oameni au putut urca in efortul lor pana la sfintenie. Exista si denominatiuni crestine care recunosc o oarecare intarire a omului, dar numai in retinerea de la cateva fapte exterioare, ca in Vechiul Testament (oprire de la bauturi alcoolice, de la carnea de porc, de la fumat), fara un progres interior, continuu, si mai mult printr-o predestinare divina, care face pe toti egali si le permite sa se considere pe ei perfecti, iar pe cei din afara formatiei lor, pacatosi.

Aceasta mentalitate protestanta a fost o dezvoltare a celei catolice, care a redus si ea mult efortul ascetic, ceea ce in timpul din urma se manifesta in permisiunea impartasirii fara post, ba chiar cu scurtarea timpului de infrana.re de la mancare, la doua ore.

Asceza ortodoxa urmareste o ridicare a omului spre nivelul umanitatii restabilite in Hristos. Ea are caracter hristologic. Mentalitatea crestina occidentala care nu are pe Hristos ca model si ajutor, a influentat puternic cugetarea Occidentului despre om in general. Refuzul comuniunii oamenilor cu Hristos si libertatea de a face orice, a promovat o mentalitate individualista. Oamenii sunt vazuti ca indivizi tinuti alaturi de interese exterioare comune, sau pierduti intr-o masa animata de aceleasi interese.

La fel, necunoscand un progres spiritual, s-a imaginat un progres redus la o aflare continua de noi mijloace tehnice pentru folosirea lumii materiale, spre satisfactii pur trupesti, intr-un orizont inchis in lumea aceasta. Acest progres si aceasta evolutie nu dau oamenilor nici o asigurare de viata dupa moarte, deci perspectiva unei cresteri spirituale infinite, ci-l indeamna sa se desemneze cu aceasta lume, sursa de putine si limitate placeri, si de multe dureri si plictiseli. Mai mult, se constata in timpul din urma ca in loc de a creste prin acest progres si evolutie, in iubire, in intelegere, in fratie, in noblete, oamenii coboara continuu in egoism, in ura, in preocupari trupesti.

Cartea lui Nellas are o valoare inestimabila prin faptul de a fi pus in lumina calitatile superioare ale antropologiei ortodoxe, singura care poate asigura cresterea spirituala fara sfarsit a persoanelor umane, prin unirea lor cu Hristos. Acestei cresteri ii poate ajuta si progresul tehnico-stiintific, capatand si el un sens clar si aducand un ajutor in realizarea ei.

Parintele Dumitru Staniloae

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4782

Voteaza:

Note pe marginea unei carti de antropologie ortodoxa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE