O SORA A VIETII...

O SORA A VIETII... Mareste imaginea.

Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face, că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două.

Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de-a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte.
Intâmplările următoare ne pot pune pe cale:

Povestea cineva, zicând: “Se făcea că eram un om sărac, cu nevastă şi copii şi n-aveam nici o avere. Lumea se-nrăise şi nimeni nu mă ajuta; drept aceea, m-am gândit să mă fac şi eu la fel şi să merg să fur. Deci într-o noapte am plecat să fac isprava ce o plănuisem. Dar, nefiind un priceput în meserie, mi s-a întâmplat să fiu prins de paznici, care m-au legat şi m-au băgat în temniţă. După mai multă vreme m-au chemat la judecată pentru tâlhărie. M-au judecat şi m-au osândit la moarte. Drept aceea, ducându-mă afară din cetate, legat fedeleş cu mâinile la spate, ne-am oprit într-o pădure, unde aveau să mă spânzure de-o cracă. Când îmi strânseră ştreangul de grumaz, tresării de spaimă şi mă trezii din vis. Eram leoarcă de sudoare, dar izbăvit de ştreang.

Ce se întâmplase ? Dormisem pe spate şi din tavan, drept de deasupra mea, se dezlipise o bucată de tencuială care-mi căzuse tocmai pe grumaz şi care mă trezise.
Aşadar, eu trăisem o istorie întreagă, care cuprindea atâtea lucruri răsfirate pe aşa de multe zile, adunate într-o clipă.”

In hrisoavele unui bătrân din Sfântul Munte, se găseşte întâmplarea următoare:

“Un slăbănog venise în Kapsala. Era bolnav de mai mulţi ani de zile şi-şi pierduse răbdarea. Slăbise cu sufletul şi, plângând, se ruga lui Dumnezeu să-i scurteze viaţa.
Un înger se arătă şi-i zise bolnavului:

- Prea bine, frate, Domnul în milostivirea Sa nemărginită îţi ascultă rugămintea: El scurtează viaţa ta pământească, dacă te învoieşti, ca pentru un an de suferinţe ce-ai mai avea de răbdat pe pământ - ca să te curăţeşti printr-însele, ca aurul prin foc - să petreci trei ceasuri în muncile iadului. Păcatele tale cer curăţirea ta prin suferinţele propriului tău trup, ca tu să trăieşti slăbănog încă un an de zile, căci pentru tine, ca şi pentru toţi credincioşii, nu este altă cale spre Cer, decât calea Crucii, care a fost arătată de Dumnezeu-Omul, Cel fără de păcat. Calea Crucii te face să suferi. Incearcă deci ce sunt suferinţele veşnice, unde merg toţi păcătoşii; dar tu nu vei suferi decât vreme de trei ceasuri, după care vei fi scăpat din munci, prin rugăciunile Bisericii.

Nenorocitul începu a cugeta:

- Incă un an de suferinţe pe pământ e o vreme tare lungă! Mai bine rabd trei ceasuri suferinţele de dincolo; şi zise îngerului: mă învoiesc să merg în iad.
Ingerul îi luă sufletul şi-l închise în temniţele iadului.

- După trei ceasuri voi veni să te caut, îi spuse îngerul, cu mângâietoare grăire.

După plecarea îngerului totul se întunecă, un întuneric de smoală, o strâmtoare cumplită, un vuiet sfâşietor de suspine ale sufletelor păcătoase, duhuri rele cu ochii de văpaie şi cu urâciunea lor, îl împrejmuiau, şi-i îngheţau făptura, iar el nu se putea apăra cu nimic; toate acestea îl cuprinseră ca nişte gheare de groază şi-l cufundară într-o spaimă nespusă. Nu vedea nimic, deşi suferinţa şi plânsul strigau de pretutindeni. Ochii arzători ai demonilor luceau în întuneric şi se vedeau deasupra umbrele lor pocite, care se repezeau la dânsul, gata să-l sfărâme şi să-l înghită într-o sorbitură de fiară.

Nenorocitul suflet începu a striga de spaimă, însă nu răspundea nimeni la strigătele sale, decât răsunetul hăului, prăpăstuit de dihănii.

Ceasurile i se făcură ani. Ba chiar i se păru că are sute de ani în muncile acelea, şi îngerul tot nu mai venea. Aşa-l încleştă deznădejdea că îngerul nu se va mai întoarce, şi scrâşni deodată din dinţi. Nu-l auzi nimeni, căci toţi păcătoşii din temniţă nu se ocupau decât de ei înşişi şi de propria lor muncă; iar sălbaticii demoni luau în bătaie de joc suferinţele lor.

Tocmai când scrâşni a doua oară, dulcea lumină a slavei îngereşti coborî deasupra chinuiţilor şi cu zâmbet ceresc îl întrebă:

- Cum te afli, frate?

- N-aş fi crezut vreodată ca şi îngerii să mintă! mormăi nenorocitul, cu glasul frânt de durere.

- Ce voieşti să zici ? întrebă îngerul cu liniştea de cer.

- Vreau să zic că mi-ai făgăduit să mă scoţi de-aici după trei ceasuri şi iată c-au trecut sute de ani de când mă chinuiesc aici!

- Ce zici tu ? Sute de ani ? zise îngerul, cu zâmbetul lin. Un ceas a trecut de când te-am părăsit şi mai ai încă două de rămas aici.

- A trecut un ceas şi mai am două! Oare-i cu putinţă să nu fi trecut decât un ceas ? Nu mai pot îndura chinurile acestea, nu mai am putere. De cumva e cu putinţă şi ar vrea Dumnezeu, rogu-te scoate-mă de-aici. Vreau mai bine a răbda pe pământ ani şi sute de ani, ba chiar până la ziua de apoi, numai scapă-mă de-aici: fie-ţi milă de mine.
Aşa se sfârşea de durere bietul suflet, întinzându-şi mâinile spre îngerul luminii, care îi răspunse:

- Dumnezeu, fiind Tatăl îndurării, s-a milostivit de tine şi te scoate de-aici; dar tu, frate, să-ţi aduci aminte când te-i întoarce pe pământ cât de mari sunt muncile de-aici, faţă de oricare dintre cele pământeşti şi că-i mai bine să-ţi împlineşti pocania până eşti în trup, decât după aceea.

Când îngerul isprăvi cuvântul, bietul slăbănog se trezi pe pământ, învăluit de soare, iar ceasul de alături arăta mai mult c-o oră...” Era fericit ca un izbăvit din iad.

* *
Pozne de astea ne mai face sora moarte şi cu alte prilejuri. Aşa, de pildă, e îndeobşte cunoscut faptul că cei ce cad năprasnic într-o primejdie de moarte, într-o clipă îşi văd toată viaţa lor trecută. Tot conţinutul memoriei se dezlănţuie ca un potop şi se prăvăleşte peste strunga conştiinţei pe care o îneacă, şi pe urmă uită totul: şi-au pierdut conştiinţa...

Faptul acesta, al filmării vieţii de ani de zile într-o clipă, fireşte, nu e de firea trupului, ci de firea sufletului.

Dacă îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu, însuşirile sufletului ar fi ca nişte fulgere, care ar pârli într-o clipă fărâma de ţărână în care zăboveşte suflarea lui Dumnezeu.

Suntem însă o suflare de iubire a lui Dumnezeu. Aşa se face că, după trup, suntem un picur de rouă, faţă de un cosmos fără margini, care însă încape tot în conştiinţa noastră.

Când sora moarte ne dezleagă de trup, ne face un mare bine, fără să ştim şi fără să vrem. Tot ce e rău în lumea asta: neştiinţă, neputinţă, întunericul, păcatul cu miile lui de gheare, prin moarte încetează. Răul e osândit la moarte, deci moartea ni-i un ajutor. Nu trupul este răul, dar prin moarte se omoară răul cu desăvârşire, de aceea la vreme trupul va învia din morţi. In moarte-i învierea.

Deocamdată, moartea pentru suflet e o adevărată slobozire din temniţă; iar pentru trup, încetarea răului ce dăinuia prin mecanismul naşterilor pătimaşe. Deci, când va fi învierea morţilor, trupurile vor dobândi acea mutaţie cosmică după care nu vor mai fi supuse, ca-n veacul de acum, îngrădirilor vremelniciei.

Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoaşterii - a unei cunoaşteri de ei înşişi în relaţie cu Dumnezeu, în relaţie cu nemurirea sufletului, în relaţie cu binele şi răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoaştere existenţială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniţi de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt şi dorm vremea vieţii pământeşti, pe urechea aceea.

Situaţia se schimbă brusc în momentul morţii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieţii, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidenţă de neînlăturat. In vremea vieţii pământeşti cunoaşterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaşte; nu voia să cunoască, rămânea în necunoştinţă. Indată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, şi sufletul cunoaşte fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe când era îmbrăcat în trup.

Cunoaşterea are două momente mari: momentul morţii, când sufletul se dezleagă de necunoştinţă, şi momentul învierii, când se dezleagă şi trupul de necredinţă. Căci necredinţa îşi are obârşia mai mult din convieţuirea sufletului cu trupul. Or şi el trebuie să întovărăşească şi cunoştinţa şi credinţa. Moartea dezleagă sufletul de trup şi astfel sufletul ajunge la cunoştinţa spiritualităţii şi a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârşit de moarte şi de necredinţă. Moartea şi învierea împlinesc, în privinţa conştiinţei şi a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevoinţe ale sfinţeniei. Până ce nu trecem şi prin porţile acestea, cunoştinţa noastră e numai frântură.

Când a sunat ceasul ieşirii din lume, sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea, pentru cei ce au dus o viaţă duhovnicească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului le străluceau feţele ca soarele. Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul şi nici nu-i stau în cale piedicile trupului. In vremea aceea o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă tulburată răsfrânge o faţă îngrozită.

De aceea înţeleptul dă sfatul:
1. “Adu-ţi aminte de Ziditorul tău, în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte...
5. ...fiindcă omul merge la locaşul său de veci...
6. (Adu-ţi aminte de Ziditorul tău) mai-nainte ca să se rupă funia de argint...
7. Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ, precum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” ( Ecclesiastul 12,1,5,6,7).

Parintele Arsenie Boca

FRAGMENT DIN CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI

Cumpara cartea "CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI"

Pe aceeaşi temă

11 Iulie 2017

Vizualizari: 1149

Voteaza:

O SORA A VIETII... 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

arsenie boca

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE