Orasul imperial

Orasul imperial Mareste imaginea.

Orasul imperial
337-395

In cele trei luni şi jumătate dintre moartea lui Constantin cel Mare şi înmormântarea lui, guvernarea s-a aflat într-o situaţie de criză determinată de chestiunea succesiunii, iar afacerile curente au fost administrate în numele împăratului decedat.

Hiatul s-a încheiat la 9 septembrie 337, când cei trei fii ai lui Constantin şi-au acordat titlul de august, iar hotărârea lor a fost apoi confirmată de Senatul din Roma. Cei trei auguşti au dispus apoi de posibilii rivali din cadrul familiei imperiale, instigând la revoltă garnizoana din Constantinopol, ceea ce a dus la uciderea celor doi unchi si a celor mai mulţi veri primari ai lor. Unicii supravieţuitori pe linie masculină din familia imperială au fost cei doi fii minori ai lui Iuliu Constanţiu, un frate vitreg al lui Constantin cel Mare; aceştia au fost Gallus, care pe atunci avea unsprezece ani, şi Iulian, de cinci ani, care au fost cruţaţi din cauza vârstei lor fragede. Cei doi prinţi au fost ţinuţi în continuare sub strictă supraveghere, mai întâi la Constantinopol şi apoi într-o cetate îndepărtată din Asia Mică.

Cei trei auguşti s-au întâlnit la începutul verii anului 338 pentru a-şi împărţi imperiul, păstrându-şi în mare aceleaşi regiuni peste care guvernaseră în calitate de cezari. Constanţiu a domnit peste partea răsăriteană a imperiului, cu capitala la Constantinopol, în vreme ce provinciile din apus le-au revenit lui Constantin şi Constant. Impărţirea imperiului a dus în mod inevitabil la o luptă prelungită între cele trei tabere, în urma căreia atât Constantin, cât şi Constant au fost ucişi, astfel că în 353 Constanţiu s-a impus ca unic domnitor al Imperiului Roman, cu capitala la Constantinopol.

Domniile lui Constanţiu şi ale urmaşilor săi direcţi sunt descrise în Res Gestae ale lui Ammianus Marcellinus, un cronicar de origine greacă, născut în Antiohia în jurul anului 330. Ammianus evaluează caracterul lui Constanţiu în Cartea a XXI-a din Res Gestae, amintind mai întâi calităţile acestuia şi apoi defectele. Printre virtuţi se numără „demnitatea maiestăţii sale imperiale", corectitudinea administraţiei sale publice, felul extrem de atent în care îşi întreţinea armata, prudenţa, cumpătarea şi castitatea vieţii lui particulare, iar în final bunele maniere şi însuşirile sale atletice - cele din urmă datorându-se fizicului oarecum singular al împăratului, care, după cum notează Ammianus, „având picioare foarte scurte şi strâmbe, era bun la sărituri şi alergare".

In ceea ce priveşte defectele împăratului, Ammianus se opreşte în special la fi rea excesiv de bănuitoare a acestuia, care îi făcea să vadă peste tot intrigi de a-i uzurpa tronul, deterniinându-1 astfel să execute o serie de membri ai familiei imperiale, precum şi alţi rivali imaginari ori adevăraţi. Ammianus a pus aceasta pe seama faptului că împăratul se afla „în măsură mult prea mare sub influenţa nevestelor sale, a eunucilor cu glasuri stridente şi a unor demnitari de la curte, ce-i aplaudau fiecare cuvânt, aşteptând un «da - ori «nu» de ia el, pentru a fi mereu de acord cu el".

Eunucii jucau un rol important în Bizanţ, şi mulţi dintre ei au ajuns să ocupe poziţii sus-puse în ierarhiile civile, militare şi religioase, mai mulţi dintre ei devenind patriarhi, iar unul dintre ei chiar magister militum, comandant suprem al armatei. Unul dintre posturile ocupate de regulă de eunuci era acela de praeposihis sacri cubiculi, adică de mare-şambelan. In vremea domniei iui Constanţiu locul era ocupat de eunucul Eusebiu, care a exercitat o influenţă uriaşă asupra împăratului, otrăvindu-i mintea împotriva tinerilor prinţi Gallus şi Iulian, ţinuţi prizonieri.

Constanţiu îl eliberase pe Gallus din lunga captivitate în 351, ridicându-l la rangul de cezar şi încredinţându-i comanda armatei de pe frontul persan. Trei ani mai târziu Eusebiu l-a convins pe Constanţiu că Gallus punea la cale detronarea lui. Prin urmare, Constanţiu a cerut ca Gallus să fie arestat şi la scurt timp după aceasta decapitat - sentinţă ce a fost dusă la îndeplinire !a indicaţiile lui Eusebiu.

In anul următor Constanţiu l-a ridicat pe Iulian la rangul de cezar, trimiţandu-l în fruntea armatei sale în Galia, în pofida faptului că acesta din urmă nu avea niciun fel de experienţă militară, deoarece în viaţa lui nu făcuse altceva decât să studieze. Deşi fusese un creştin evlavios în tinereţe, studiile de literatură şi filosof ie clasică greacă l-au făcut ca la vârsta de douăzeci de ani să respingă creştinismul şi să venereze vechii zei ai lumii greco-romane. Din motive evidente, Iulian şi-a ţinut însă apostazia ascunsă. Când a ajuns în Galia, tânărul cezar avea, după cum povesteşte Libanios din Antiohia, „autoritatea de a nu face nimic în afară de a purta uniforma", dar în decursul a cinci ani a obţinut patru victorii memorabile asupra francilor, impunându-se ca un excepţional general.

Un alt defect al lui Constanţiu, notat de Ammianus, era insistenţa lui în a se amesteca în chestiunile bisericii, ceea ce a făcut ca imperiul să fie zgâlţâit de lupte religioase în vremea domniei sale şi în anii ce au urmat, protagoniştii fiind de obicei împăratul şi patriarhul de la Constantinopol. In vremea aceea catedrala C.onstantinopolului era biserica Sfânta lrina (Hagia Eirene), închinată Păcii Divine (eirene, în greacă), după cum Sfânta Sofia (Hagia Sophia) era închinata înţelepciunii Divine (sophia, în greacă). In vreme ce Sfânta Sofia era numită Biserica Mare, Sfânta lrina a fost mereu cunoscută drept Biserica Veche, ea fiind, conform tradiţiei, catedrala Bizanţului înainte de intemeierea Constantinopolului….

Partida ortodoxă i-a respins însă propunerea, numindu-şi propriul patriarh. Astfel s-a declanşat o luptă în cursul căreia trupele împăratului i-au atacat pe partizanii ortodoxiei chiar în biserica Sfânta Irina, ucigând peste 3 000 de oameni. Amintirea amară a acestui masacru a înveninat pentru tot restul domniei sale relaţia dintre Constanţii! şi populaţia Constanţinopolului.

Constanţiu a murit pe 3 noiembrie 361, în timpul unei campanii împotriva perşilor. Iulian fusese deja proclamat împărat de către trupele sale şi se afla în drum spre Constantinopol, unde a ajuns în 11 decembrie al aceluiaşi an. Populaţia l-a primit cu entuziasm, fiind primul dintre împăraţi care se născuse în oraş, după cum scrie Zosimos:

Când a ajuns în Bizanţ l-au primit cu toţii înălţând cântece de slavă, aclamându-l drept cetăţean asemenea lor şi odraslă a locului, căci se născuse şi crescuse în acest oraş. Şi i-au adus omagii şi în alte privinţe de parcă ar fi fost un mare binefăcător al omenirii. Cu aceasta a preluat sarcina de a se îngriji de oraş şi de armată în acelaşi timp.

Una dintre primele acţiuni ale lui Iulian ca împărat a fost aceea de a-l judeca şi executa pe eunucul fiusebiu, care otrăvise mintea unchiului său montându-l împotriva lui. Iulian i-a concediat din serviciul său şi pe toţi ceilalţi eunuci, precum şi liota de servitori de prisos angajaţi de Constanţiu. Libanios îi descrie pe cei alungaţi în următorul fel: „Existau mii de bucătari, la fel de mulţi bărbieri şi mai mulţi valeţi. Cete întregi de lachei, eunuci mai numeroşi decât muştele primăvara în jurul turmelor şi o mulţime de trântori de toate felurile."

Apoi Iulian a trecut ia reorganizarea administraţiei imperiale şi a comandat realizarea unor edificii publice în Constantinopol, precum o casă a Senatului, două porturi şi o bibliotecă. Casa Senatului, care se ridica pe latura estică a Augustaeumului, a fost reclădită mai târziu de Iustinian. Cele două porturi, care se aflau amândouă pe ţărmul Mării Marmara, erau Portul lui Iulian, acum Kardiga Limam, şi Kontoskalion, cunoscut în turcă drept Kumkapi. Biblioteca ridicată în Stoa Basilica adăpostea chiar colecţia de cărţi a împăratului, iar ia sfârşitul secolului al V-lea ajunsese să cuprindă în jur de 600 000 de volume. Petrus Gyllius, citând izvoare bizantine timpurii, scrie despre biblioteca lui Iulian că „printre alte curiozităţi ale acestui loc se număra pielea unui dragon lung de treizeci şi şapte de metri, pe care erau scrise cu litere de aur Iliada şi Odiseea lui Homer".

Devenind împărat, Iulian şi-a declarat public credinţa păgână. La doar câteva zile după sosirea sa la Constantinopol a dat mai multe decrete care permiteau practicarea tuturor religiilor, păgâne, precum şi creştine şi iudaice, recompen- sându-i pe toţi proprietarii pentru bunurile religioase ce le fuseseră confiscate încă de pe vremea lui Constantin şi punând capăt subsidiilor pe care guvernul le acorda astfel pe cei ambiţioşi în privinţa carierei şi doar pe jumătate convinşi de credinţa lor sa renunţe la aceasta şi să devină păgâni. In acest fel Iulian a încercat să reinstaureze păgânismul în imperiu — reformă ce i-a făcut pe rivalii săi din cadrul bisericii creştine să-i dea numele de Apostatul, cu care este cunoscut în istorie.

Iulian a petrecut doar cinci luni la Constantinopol, părăsind capitala în iunie 362 pentru a porni spre Antiohia şi frontul persan. Nu avea să se mai întoarcă, deoarece a fost rănit într-una din bătăliile împotriva perşilor şi a murit la 26 iunie 363, fiind înmormântat la Tars. Armata l-a ales pe Iovian ca succesor al său, după care a pornit în lungul marş de înapoiere la Constantinopol. Iovian n-a ajuns însă până în capitală, căci în ultima întoarcere a drumului s-a îmbolnăvit şi a murit la 17 februarie 364.

După moartea iui Iovian, armata şi-a continuat marşul până la Niceea, unde comandanţii au ordonat o pauză pentru a alege un succesor. în cele din urmă au căzut de acord asupra lui Valentinian, comandantul gărzii imperiale, care pe 26 februarie a fost proclamat august. Armata a cerut ca Valentinian să numească şi un eo-împărat, pentru a asigura succesiunea, iar o lună mai târziu, după ce îşi condusese armata înapoi la Constantinopol, Valentinian l-a numit pe fratele său mai tânăr, Valens. Valens a fost proclamat august pe 28 martie 364 în Hebdomon, o suburbie a Constantinopolului, cunoscută azi drept Bakirkoy, aflată în dreptul celei de-a şaptea borne de ia Milion.

Conform aranjamentului asupra căruia au convenit, Valentinian a devenit împărat al Apusului, având capitala la Milano, în vreme ce Valens urma să domnească asupra Răsăritului, de la Constantinopol. Ambii fraţi erau creştini devotaţi, dar cu toate acestea au manifestat deschidere în chestiunile religioase, continuând politica lui Iulian de tolerare a păgânismului şi a tuturor sectelor creştinismului.

La începutul primăverii anului 365, Valens a părăsit Constantinopolul pentru a contracara o nouă incursiune persană în Armenia. De îndată ce a părăsit capitala, Procopius, un văr al lui Iulian care se ascundea în Calcedon, a pus la cale o lovitură de stat. A reuşit să obţină sprijinul armatei din Tracia şi a ocupat Constantinopolul, extinzându-şi în cele din urmă puterea asupra Calcedonului şi a altor oraşe din Bitinia. Valens a făcut cale întoarsă pentru a-l alunga pe uzurpator, iar la sfârşitul lui mai revolta părea înăbuşită. Procopius însuşi a fost capturat şi adus în faţa lui Valens, care a dispus ca acestuia să î se taie capul. Revolta s-a aprins însă din nou când Calcedonul a fost cucerit de un ofiţer al gărzii imperiale, înrudit cu Procopius, pe nume Marcellus, care a rezistat câteva zile înainte de a fi prins şi executat. Valens s-a răzbunat apoi teribil pe locuitorii Calcedonului şi Constantinopolului, executându-i pe toţi cei bănuiţi că ar fi luat parte la revoltă. A ordonat chiar dărâmarea zidurilor Calcedonului pentru a-I pedepsi pe localnici, care îl adăpostise pe Procopius.

La scurt timp după aceea Valens a folosit piatra din zidurile Calcedonului pentru a construi un apeduct în Constantinopol. O porţiune semnificativă din Apeductul lui Valens mai stă şi azi în picioare, traversând valea dintre Colina a Treia si a Patra.

Fragment din Istanbul - orasul imperial; Editura Trei

Cumpara cartea "Istanbul - orasul imperial"


 

Pe aceeaşi temă

19 Iunie 2017

Vizualizari: 143

Voteaza:

Orasul imperial 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

constantinopolul istanbul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE