Ortodoxia este o luminare prin sfinti a lumii si a sufletelor noastre

Ortodoxia este o luminare prin sfinti a lumii si a sufletelor noastre Mareste imaginea.

Gânditor creştin francez convertit la 21 de ani de la catolicism la Ortodoxie, autor a numeroase lucrări teologice şi filosofice, unele traduse şi în româneşte (Terapeutica bolilor spirituale - teza sa de doctorat în Filosofie, din 1987; Indumnezeirea omului la Sfântul Maxim Mărturisitorul - teza sa de doctorat în Teologie, din 1994; Semnificaţia trupului în Ortodoxie; Despre iubirea creştină; Sfântul Maxim Mărturisitorul, mediator între Răsărit şi Apus etc), d-l Jean-Claude Larchet (n. 1949) a avut bunăvoinţa, în octombrie 2010, la laşi, cu prilejul vizitei întreprinse în România la invitaţia I.P.S. Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, să ne acorde acest interviu în exclusivitate pentru magazinul ilustrat Lumea Credinţei. (AS. V.)

Andrei-Silviu Vlădăreanu: Când şi cum aţi descoperit Ortodoxia?

Jean-Claude Larchet: Am mai răspuns la această întrebare deja de patru ori de când am venit în România. Aşa cum spuneam, la sfârşitul studiilor mele filosofice a trebuit să scriu o mică lucrare despre Sf. Dionisie Areopagitul. Pe Sf. Dionisie trebuia să îl studiez din punct de vedere filosofic, dar atunci când am intrat în lucrările lui, pentru a le înţelege mai bine, a trebuit să citesc şi scrierile altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Am citit la acel moment câteva lucrări de Sf. Grigorie de Nyssa, de Sf. Vasile cel Mare şi de Sf. Grigore Teologul, precum şi ale unor părinţi din jurul Sf. Dionisie Areopagitul. Şi, pentru că înainte nu mai citisem nici o carte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, acolo am descoperit că lucrările lor erau foarte apropiate de credinţa creştină originară, o credinţă foarte apropiată de predania evanghelică şi cu un mod de gândire foarte viu.

Părinţii au fost pentru mine teologi foarte vii, care au exprimat în lucrările lor nu numai lucrurile pe care le-au gândit, ci lucruri pe care le trăiau. După această primă descoperire am fost nevoit să mai citesc pentru studiul despre Sf. Dionisie Areopagitul comentarii asupra lucrărilor şi gândirii lui, şi am ajuns în comentariile lui VI. Lossky, la acel moment cel mai bun comentator al Areopagitului. Cu Lossky am intrat în teologia ortodoxă care aborda chestiunea pe care trebuia să o studiez, aceea a teologiei negative, a apofatismului, şi atunci am văzut că modul de gândire al teologiei ortodoxe era şi el foarte apropiat de credinţa creştină primară şi de modul de gândire al Părinţilor Bisericii. Atunci am văzut o legătură directă între modul de gândire al teologiei ortodoxe moderne cu modul de gândire al Sfinţilor Părinţi şi cu credinţa creştină aşa cum a fost ea dată de Hristos Sfinţilor Apostoli, Bisericii primare.

A.-S. V.: Dar de la naştere eraţi romano-catolic...

J.-Cl. L.: Eram romano-catolic, dar am constatat că modul de gândire şi modul de vieţuire în Biserica Romano-Catolică era foarte îndepărtat de acest mod de viaţă, de modul de viaţă ortodox, de modul de viaţă al Sfinţilor Părinţi şi al Bisericii primare. Am văzut că unele lucruri ale credinţei creştine originare au rămas şi în credinţa catolică, dar erau şi multe deviaţii, multe erori care fuseseră făcute de-a lungul istoriei catolicismului de după mileniul întâi. Convertirea mea la Ortodoxie nu a fost însă un gest de ostilitate faţă de Biserica Catolică, ci a fost rezultatul faptului că în Biserica Ortodoxă am găsit ceva mai mult, o plenitudine care nu era în Biserica Catolică, o plenitudine a credinţei şi o plenitudine a harului. Scopul meu nu e de a vorbi împotriva Bisericii Catolice, de a purta o controversă cu aceasta, ci de a exprima în munca mea această plenitudine a Bisericii Ortodoxe.

A.-S. V: O muncă de mai mult de 20 de cărţi, până acum...

J.-Cl. L.: Da, aşa e. Unele chiar destul de ample, de peste 800 de pagini, însă veţi observa că nicăieri nu am scris împotriva cuiva sau a ceva, pentru că gândesc că important e a conştientiza adevărul din Biserica Ortodoxă, harul din ea, şi a-l expune aşa cum l-am putut înţelege, aşa cum îl pot trăi eu în Biserica Ortodoxă. Am urmat cuvântul lui Hristos: „Vino şi vezi!" şi vreau să împărtăşesc toată bogăţia, toată valoarea Ortodoxiei. Nu purtând o luptă cu alţii. Asta nu mă interesează. Scopul meu, gândirea mea sunt unele pozitive, de a aprofunda, de a înţelege mai bine întreaga revelaţie pe care am păstrat-o în Sfânta noastră Biserică. Asta aduce cele mai multe roade, pentru că, de exemplu, în Franţa şi în toată zona francofonă, dar şi în ţări unde lucrările mele au fost traduse, bogăţia Bisericii Ortodoxe constituie pentru mulţi o revelaţie şi îi conduce către o mai bună cunoaştere şi o mai bună înţelegere a credinţei lăsate de Hristos Sfinţilor Apostoli şi a ceea ce după aceea Părinţii Bisericii au cuprins în lucrările lor, nu numai din gândirea lor, ci şi din vieţuirea lor. De aceea am alcătuit în Franţa o colecţie cuprinzând mărturiile, viaţa şi învăţătura unor mari duhovnici ai vremurilor noastre, greci, români, ruşi, sârbi şi din întreaga lume. Aceasta pentru a arăta cum e întrupată credinţa ortodoxă în unii sfinţi ai vremurilor noastre.

Aşa am publicat, de exemplu, o carte a părintelui Cleopa, cărţi ale părintelui Paisie Aghioritul, părintelui Porfirie, părintelui Efrem Katunakiotul, Sfântului Nicolae Velimirovici, Sfântului Ioan de Shanghai, Bătrânului Iosif Isihastul, Sfântului Siluan Athonitul. Asta pentru a arăta că şi în zilele noastre credinţa ortodoxă dă roade prin sfinţenia multora. Şi asta interesează foarte mult nu numai pe or-todocşi, dar şi pe oameni de alte credinţe care nu găsesc exemple de sfinţenie în propria religie. Deci e o mărturie nu împotriva cuiva sau a ceva, cum procedează ze-loţii, care mereu luptă împotriva a ceva, ci o revelare a sfinţeniei, a frumuseţii virtuţilor sfinţilor, o luminare prin sfinţi a lumii şi a sufletelor noastre.

A.-S. V.: Aşadar spuneţi că nu critica, ci exemplul cel bun e soluţia...

J.-Cl. L.: Da!

A.-S. V.: Cum priviţi dialogurile care se poartă astăzi atât de intens...

J.-Cl. L.: Am o poziţie foarte clară privind ecume-nismul. Ecumenismul e de mai multe feluri şi trebuie să avem o viziune precisă asupra acestui aspect. Ca şi creştini, trebuie să fim deschişi către ceilalţi, trebuie să-i iubim pe toţi, şi pe cei de altă religie, şi pe cei fără religie, nu numai pe ortodocşi; trebuie să fim pregătiţi să ne mărturisim credinţa în discuţie cu oricine şi de aceea nu trebuie să refuzăm discuţiile, dialogul, contactul cu alţii.

Altă formă de ecumenism e însă ecumenismul care consideră că nu există nici o diferenţă între diversele credinţe creştine. Unii ecumenişti spun că în esenţă noi credem în acelaşi Dumnezeu, avem aceeaşi credinţă, iar diferenţele sunt foarte mici, secundare. Asta e o expresie a ignoranţei. Aceşti oameni, de cele mai multe ori, nu cunosc nici conţinutul propriei lor credinţe, nici conţinutul credinţei altora. Dacă cineva studiază care e credinţa Bisericii Ortodoxe, care e credinţa Bisericii Catolice, a diverselor Biserici protestante, a Bisericii anglicane, constată diferenţe evidente, iar aceste diferenţe sunt de obicei foarte importante. A nu le vedea e o formă de manifestare a ignoranţei noastre. Florovsky a scris un articol foarte interesant despre lipsa conştiinţei ortodoxe în persoana multora dintre creştinii ortodocşi ai vremurilor noastre. Această formă de ecumenism tre-buie refuzată. Ea e de neacceptat.

Mai e şi o a treia formă de ecumenism. O formă de dialog teologic adevărat. Cu conştiinţa diferenţelor dintre diferitele credinţe şi cu dorinţa de a discuta cu adevărat despre diferenţe şi pentru a găsi o cale de a ajunge la un anumit acord; nu la o formă de sinteză, de amestec între diversele credinţe, ci la un acord în ce priveşte Biserica Ortodoxă. Ca dreptcredincioşi, ştim că avem o dreaptă credinţă. De ce? Pentru că e credinţa Părinţilor Bisericii. Pentru că noi nu am introdus nici o schimbare în credinţa Părinţilor. Credinţa Părinţilor Bisericii e credinţa revelată Sfinţilor Apostoli de Hristos însuşi.

Deci e o continuitate între ce credem noi astăzi ca ortodocşi şi ce credeau Părinţii Bisericii şi Sfinţii Apostoli în primele veacuri. Deci trebuie să discutăm cu credincioşii altor religii, ai altor confesiuni creştine care nu cred aşa. Pentru că e absolut sigur, de exemplu, că Filioque nu se regăsea în Crezul originar, e o deviaţie care a fost introdusă încă din sec. 9, în special de Carol cel Mare, şi apoi dezvoltată de teologia apuseană. Şi alte dogme sunt inovaţii în credinţa apuseană, ca de exemplu credinţa în purgatoriu. Toţi istoricii, chiar şi cei catolici care sunt oneşti, ştiu şi scriu în cărţi de autentică istorie că această credinţă a fost introdusă abia în sec. 11. Dogma imaculatei concepţii şi credinţa în infaibilitatea papei de la Roma au fost introduse în Biserica Romano-Catolică în sec. 19. Şi mai sunt şi inovaţii în alte domenii. Toţi părinţii greci, nu numai Sf. Grigorie Palama, cum spun unii teologi apuseni, ci şi înaintaşi de-ai lui ca Sf. Ioan Damaschin, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Chiril al Alexandriei şi mulţi alţii, credeau în harul necreat. Credinţa apuseană în harul creat e o inovaţie cu rădăcinile în teologia augustiniană şi care apoi a fost dezvoltată de scolastici în Evul Mediu timpuriu. Chiar recent am scris o carte amplă pe această temă, pentru a dovedi că doctrina energiilor necreate se regăsea la Părinţii Bisericii şi că era deja dezvoltată la Sf. Grigorie de Nyssa, la Sf. Maxim Mărturisitorul şi cu certitudine nu a reprezentat o inovaţie a Sf. Grigorie Palama, ci aparţine Bisericii Ortodoxe, iar credinţa în harul creat a fost o inovaţie apuseană. Deci în dialog trebuie să fim conştienţi de diferenţele care există, pentru că dacă nu suntem conştienţi de aceste diferenţe, atunci cred că nu poate exista un dialog. Pentru a putea purta un dialog cineva trebuie să fie conştient mai întâi de diferenţele dintre cele două persoane care sunt în dialog. Aşadar, eu cred că trebuie să purtăm un dialog şi să clarificăm toate aceste puncte în care există diferenţe. Şi pentru asta trebuie să studiem cu multă atenţie nu numai istoria Bisericii, ci şi pornind de la adevăratele surse ale teologiei, de la adevărata teologie, care este cea a Sfinţilor Părinţi. De aceea, pentru mine, studiul Sfinţilor Părinţi e foarte important. în lucrările Sfinţilor Părinţi găsim credinţa adevărată.

A.-S. V.: Dar în problema rugăciunii?

J.-Cl. L.: Canoanele Bisericii sunt foarte clare. Biserica nu îngăduie să se roage cineva împreună cu membrii unor Biserici non-ortodoxe. Altceva e să ne rugăm pentru unirea creştinilor. Trebuie să sperăm asta. Trebuie să nădăjduim unirea creştinilor întru una singură Biserică. Dar credem şi că această una singură Biserică e Biserica Ortodoxă. Deci trebuie să ne rugăm în Biserica noastră pentru această unire a tuturor creştinilor. Ceilalţi creştini, catolicii, protestanţii trebuie să se roage şi ei pentru această unire între creştini, dar această unire poate fi făcută doar întru una Biserică care e Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim atenţi că sfintele canoane nu îngăduie slujbe amestecate. Sfintele canoane nu îngăduie rugăciunea comună cu creştini care nu sunt în una sfântă Biserică care e Biserica Ortodoxă. In Franţa mulţi preoţi evită cu atenţie slujbe comune şi rugăciuni comune. Unii au mai făcut asemenea rugăciuni, dar, în general, majoritatea evită să facă asta.

A.-S. V.: Cred că nu greşesc dacă spun că aveţi o privire de ansamblu asupra Bisericii Ortodoxe. Sunteţi un cunoscător al spaţiului ortodox şi aţi călătorit în foarte multe ţări. Care credeţi că sunt problemele cele mai acute cu care se confruntă Biserica Ortodoxă astăzi? Care ar fi urgenţa noastră imediată?

J.-Cl. L.: Cred că etnocentrismul şi filetismul reprezintă cea mai mare problemă în Biserica Ortodoxă. în ţările apusene, care nu sunt de tradiţie ortodoxă, această problemă e foarte acută, pentru că e dificil să constitui, în Franţa, de exemplu, sau în Germania, sau în Anglia, o Biserică locală cu un episcop cum cere Tradiţia şi cum spun canoanele. Şi asta pentru că fiecare comunitate e închisă în sine însăşi. Vrea să-şi păstreze propria tradiţie cu „t" mic, limba, obiceiurile. Asta generază probleme. De exemplu, la nivel de misiune. Nu există activitate misionară în lumea apuseană pentru că multe biserici ortodoxe prezente în ţările occidentale nu folosesc limba ţării unde sunt, sunt închise în ele însele şi nu sunt interesate de alţi credincioşi decât de credincioşii lor din ţările de origine. Asta blochează complet acţiunea misionară apostolică a Bisericii, care în fapt e foarte importantă pentru însăşi existenţa ei. Noi credem întru una, sfântă, sobornicească, dar şi apostolescă Biserică, iar apostolicitatea Bisericii e, în parte, misiunea Bisericii.

O altă problemă e aceea a imigranţilor care vin în ţări occidentale precum Franţa, sau Spania, sau Germania. Prima generaţie nu are nici o problemă. Obiceiurile lor, limba ţării de origine sunt de ajutor, pentru că prima generaţie are dificultăţi de adaptare în ţara în care vine şi doreşte să fie în contact, în relaţie cu persoanele aparţinând culturii şi ţării sale de origine, ceea ce e legitim. Dar pentru cea de-a doua generaţie e o problemă, pentru că aceştia nu se simt nici ca aparţinând complet ţării părinţilor lor, nici ca aparţinând complet ţării unde locuiesc acum. Ei au numeroase probleme. Işi pierd identitatea, vor să se integreze, iar dacă credinţa ortodoxă e direct şi indisolubil legată de tradiţiile etnice, de limbă, de o ţară anume, asta e - sau pare a fi - un obstacol pentru tineri în calea integrării. Aşa că, pentru a se integra, ei resping nu numai obiceiurile părinţilor lor, dar o dată cu ele şi credinţa părinţilor lor. Mulţi tineri din a doua generaţie pierd credinţa ortodoxă din acest motiv.

E deci important să facem o separare între credinţa ortodoxă şi obiceiurile, tradiţiile etnice, să înţelegem că Ortodoxia nu e legată de un popor, de o naţiune, de o limbă, ci e universală. Mulţi ortodocşi ignoră complet că mai sunt şi alţii care au aceeaşi credinţă cu ei. Am fost în România acum trei săptămâni. Când am revenit în Franţa, m-am întâlnit cu nişte ruşi cărora le-am povestit ce am văzut în România. Cu ocazia asta ei au aflat că în România sunt ortodocşi! O doamnă i-a spus alteia: „Şi România e ortodoxă! Habar n-am avut!". Am văzut acelaşi fenomen şi în alte ţări. Odată am fost în Grecia şi o doamnă s-a mirat când a auzit că şi în Rusia sunt ortodocşi. Ea era convinsă că numai grecii erau ortodocşi. Mulţi identifică noţiunile de „rus" cu „ortodox", de „grec" cu „ortodox" sau de „sârb" cu „ortodox".

A.-S. V.: Pe români cum îi vedeţi?

J.-Cl. L.: Nu cred că românii sunt foarte naţionalişti. Poate sunt cei mai puţin naţionalişti dintre ortodocşi.

Revenind, cred că e însă foarte important să împărtăşim tinerilor ideea că Ortodoxia e universală şi nu ceva cu caracter etnic, ceva indisolubil legat de etnic, de cultural.

Biserica se întrupează totdeauna într-o cultură, într-un popor, dar totodată credinţa ortodoxă e deasupra tuturor culturilor şi a fiecăreia dintre ele. Trebuie să menţinem un echilibru, pentru că pe de o parte nu există Biserică Ortodoxă fără un popor, fără o Biserică locală, dar pe de altă parte e clar că în Biserică nu există diferenţe etnice, căci Sf. Apostol Pavel spune că în Hristos nu e „nici elin, nici iudeu". Aşadar, Biserica e mereu legată de un loc cuprinzând oamenii care locuiesc în acel loc, însă Biserica ignoră, nu vede diferitele grupuri. E caracteristic Bisericii să fie o familie care are capacitatea de a-i cuprinde pe toţi fără a lua în considerare diferenţele sociale sau etnice.

Trebuie să păstrăm tradiţiile locale, dar să veghem ca acestea să nu pună în opoziţie Bisericile locale şi oamenii. Şi mai trebuie să nu uităm că în Hristos toţi suntem egali, toţi suntem fundamental una.

(Interviu realizat de Silviu-Andrei Vlădăreanu)

Occidentali convertiti la Ortodoxie, Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Occidentali convertiti la Ortodoxie"

Pe aceeaşi temă

23 Iunie 2016

Vizualizari: 1655

Voteaza:

Ortodoxia este o luminare prin sfinti a lumii si a sufletelor noastre 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

ortodoxia sfintenia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE