Parabolele lui Iisus

Parabolele lui Iisus Mareste imaginea.

Folosirea parabolelor nu era necunoscută în vremea Noului Testament, iar Iisus nu poate fi caracterizat ca cel dintâi care a introduşi această formă literară a parabolei şi uzanţa ei larg răspândită în învăţătura de consolare. Se pare că în Vechiul Testament şi în iudaismul străvechi mai larg se făcea mare uz de metoda parabolei (vezi II Regi 12,1-4; Jud. 9, 8-15). Acelaşi lucru se observă şi în vremea lui Iisus. Numai că acum parabolele primesc un conţinut nou şi mai de esenţă, în funcţie de scopul şi ţinta mesajului evanghelic al Domnului. Uzul larg şi extins al parabolei în învăţătura lui Iisus i-a făcut pe mulţi să se întrebe: „De ce le vorbeşti lor în pilde?" (Mt. 13,10). Aceşti lucru poate însemna că, deşi metoda parabolei era destul de cunoscută şi în acea epocă ceilalţi rabini sau învăţători ai societăţii iudaice nu făceau uz prea des de ea în învăţătura lor.

LIMBAJUL PARABOLELOR - LIMBAJUL CEL MAI POTRIVIT
Mulţi s-au întrebat de ce Iisus a folosit metoda parabolei pe o scară atât de mare pentru a-Şi expune învăţătura şi adevărurile Sale. Cu siguranţă, în cazul Noului Testament, atunci când sunt reţinute parabolele nu este vorba despre o simplă metodă pedagogică pe care Iisus o alege pentru a-Şi expune învăţătura. Ci despre faptul că, deoarece Se adresa unor oameni simpli, fără vreo educaţie şi ştiinţă de carte, crescători de animale şi agricultori, limbajul parabolic, cu imagini luate din viaţa de fiecare zi a devenit cel mai adecvat mijloc pentru o înţelegere şi o comunicare mai adâncă. Era o lume diferită de a noastră. In lumea noastră ideatică de astăzi comunicăm şi ne înţelegem între noi de obicei prin concepte, prin termeni şi idei. Lumea din epoca lui Iisus era o lume care se exprima mai mult prin simboluri, prin reprezentări, prin imagini şi mituri. Era mai uşor arunci ca mesajele să ajungă adânc în inimile oamenilor, să îi mişte şi să le provoace imaginaţia cu imagini vii, luate din natură şi din viaţă. Răsăritului îi place să se exprime în forma hiperbolelor şi comparaţiilor pe care le propun şi furnizează simbolurile şi imaginile luate din realitatea vieţii.

Dincolo de toate acestea, însă, parabola este şi un act de „iubire de oameni (filantropia)" al lui Dumnezeu. El se coboară la nivelul lor şi acceptă limbajul lor şi lumea lor.

Cuvântul lui Dumnezeu se „goleşte" şi se „întrupează" şi aici, ia veşmânt omenesc şi, bineînţeles, veşmântul vieţii simple de fiecare zi. Tainele lui Dumnezeu devin adevăruri ale realităţii istorice. Parabola este, în plus, şi un act de încredere în om. Parabola este deschisă din firea ei, aşa cum este viaţa însăşi. Şi adevărul purtat în ea este pus în inimile oamenilor întocmai ca sămânţa într-un pământ fertil, pentru a-şi da roadele. Parabola nu meşteşugeşte niciodată adevărul, nu îl încuie în scheme şi idei. Nu îl susţine înfocat, propagandistic, şi nu îl impune cu forţa. Nu îl face adică slogan şi ideologie. De asemenea, şi dintr-un alt punct de vedere, sămânţa adevărului, arunci când cade pe pământ sterp şi neroditor, nu îşi descoperă tainele sale, nu arată viaţa pe care o ascunde înăuntrul ei. Parabola presupune receptivitate şi dispoziţie de primire şi de transfigurare a ei în trăire şi în act de viată. Comunicarea esenţială a omului cu Iisus se află în adâncul acestei înţelegeri şi trăiri a adevărului pe care parabola vine să-l aducă (vezi Mc. 4,11 şi 4,13). Domnul însuşi, de altfel, accentuase faptul că „vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat" (vezi Mt. 13, 11), atunci când I s-a pus respectiva întrebare. Şi în altă parte spusese apăsat, pentru a proteja adevărul de profanatori: „nu daţi cele sfinte câinilor" (Mt. 7, 6). Parabola are capacitatea de a descoperi adevărul, dar, totodată şi de a-l ascunde. Ea este oferită, dar înţelegerea ei depinde şi de receptivitatea celor ce o primesc. Sămânţa se aruncă întotdeauna pentru însămânţare, dar rodirea depinde şi de calitatea pământului.

De aicea şi diferenţierea poziţiei lui Iisus faţă de cei indiferenţi şi faţă de aceia care se aflau aproape de El. La întrebarea de ce Iisus vorbea „în parabole", răspunsul vine chiar de la Domnul şi este foarte diferit în felul în care a fost păstrat de cei trei Evanghelişti sinoptici: „vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua" (Mt. 13,10-12), „Vouă vă e dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei de afară totul se face în pilde, ca uitându-se, să privească şi să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă şi să fie iertaţi" (Mc. 4, 11-12), „Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă" (Lc. 8, 10). Iisus nu sileşte conştiinţele, nici nu impune idei, nu face propagandă, ci propovăduieşte şi dialoghează cu ei. Acesta este un act de dreptate. El aşteaptă să odrăslească în ei cuvântul, să se maturizeze propria, lor hotărâre şi voinţă. Şi acest lucru este un act de înaltă „filantropie" duhovnicească. în parabole coexistă dreptatea şi iubirea de oameni.

Iisus preferă să îi înveţe pe oameni prin parabole, deoarece, din firea ei, parabola îl cheamă pe ascultător la o participare personală pozitivă. Parabola dă o primă idee a adevărului pe care vine să îl aducă. Insă, în paralel, este nevoie ca şi ascultătorul să se gândească, să caute explicaţii, să dea propriile interpretări şi să ia o atitudine responsabilă. Parabola nu este propice unui proces de audiere indecis. Ea cheamă raţiunea omului să se deschidă spre credinţă. Omul care se încredinţează vieţii, se încredinţează şi credinţei.

Iisus „ TÂLCUIEŞTE" PARABOLELE PENTRU UCENICII LUI
Adeseori ucenicii lui Iisus aveau dificultăţi în a interpreta şi înţelege parabolele şi de aceea, în particular, căutau să afle explicaţia de la învăţătorul. Astfel de cazuri în care Iisus „le lămurea toate ucenicilor, deosebi" (Mc. 4, 34) sunt amintite de Evanghelişti mai ales la parabolele despre cuvântul lui Dumnezeu ca sămânţă pentru semănat (Mt. 13,1-23; Mc. 4,1-20; Le. 8, 4-15), despre împărăţia lui Dumnezeu ca odrăslire tainică (Mc. 4, 26-29), despre rău ca neghină în ţarină (Mt. 13, 24-30), despre puterea transformatoare a împărăţiei lui Dumnezeu ca sămânţă de muştar (Mt. 13, 31-32; Mc. 4, 30-32; Lc. 13, 18-19), despre aluatul care dospeşte toată frământătura (Mt. 13, 33; Lc. 13, 20-21), despre comoara ascunsă (Mt. 13,44-46) şi despre năvod (Mt. 13,47-50). Când Iisus a sfârşit aceste parabole, a pus ucenicilor întrebarea: „înţelegeţi toate acestea?" (Mt. 13, 51). Răspunsul afirmativ al ucenicilor („i-au zis Lui: Da") înseamnă că pe viitor ei înşişi vor fi cei care vor fi chemaţi să transmită lumii adevărul acestor parabole şi al învăţăturii Lui. Pentru că parabolele se leagă direct atât de conţinutul „evangheliei" lui Iisus Hristos, cât şi de „taina" împărăţiei lui Dumnezeu. „Evanghelia", însă, care se află în centrul oricărui efort misionar de evanghelizare a lumii, are drept conţinut împlinirea hotărâtoare a împărăţiei lui Dumnezeu în persoana lui Iisus. De aceea şi cele mai multe dintre parabole au drept conţinut noţiunea de împărăţie a lui Dumnezeu, aşa cum vom vedea şi mai jos.

„Taina" împărăţiei lui Dumnezeu şi „taina" Celui care inaugurează şi purtătorului acestei împărăţii se prezintă însă atât de nouă, încât este foarte dificil să fie înţeleasă de oamenii acelei epoci. Era nevoie ca descoperirea şi arătarea acestei taine să se facă treptat, în conformitate de altfel şi cu receptivitatea variformă a acelor oameni simpli. Parabola pare să fi fost cel mai potrivit instrument pentru această descoperire treptată a adevărurilor care se legau de aceste teme eshatologice. Simplitatea şi claritatea făceau ca parabolele să fie uşor înţelese de cei mai mulţi, să rămână în memorie pentru mult timp şi să acţioneze pozitiv la crearea unei tradiţii stabile şi durabile în jurul persoanei şi învăţăturii lui Iisus.

Este remarcabil faptul că autenticitatea parabolelor lui Iisus nu a fost pusă la îndoială niciodată şi de către nimeni, nici chiar de cei mai liberali şi de cei poziţionaţi negativ faţă de istoria Noului Testament, în felul acesta, conţinutul lor poate fi considerat o bază în abordarea şi înţelegerea învăţăturii lui Iisus. Parabolele fac parte, fără nici o îndoială, din elementele cele mai caracteristice ale învăţăturii lui Iisus, aşa cum este prezentată aceasta în Evanghelii, iar limbajul parabolelor, cu imaginile, simbolismele şi expresiile poetice, arată totodată şi o calitate înaltă a învăţăturii.

FORME DE INTERPRETARE ÎN TRADIŢIA INTERPRETATIVĂ A PARABOLELOR
Partea dificilă a parabolelor se află în principal în interpretarea lor. In această privinţă nu există o concordanţă, totdeauna iscându-se probleme în înţelegerea lor. Diverse tendinţe au apărut încă din primele secole ale antichităţii creştine, uneori dându-se o interpretare alegorică, alteori una metaforică, alteori una pur realistă. Interpretarea alegorică a fost cultivată mai ales de diverşi predicatori, din raţiuni pur predicatoriale şi pastorale, deoarece încercau să-şi îmbrace ideile cu imaginile şi simbolismele parabolelor. Desigur, Evangheliile însele provoacă uneori unei astfel de interpretări, cum avem cazul explicării parabolei semănătorului (Mc. 4, 1-20). Insă „alegoriştii" au generalizat această metodă ermineutică a lor la toată învăţătura lui Iisus, cu consecinţe periculoase de denaturare a elementului „dogmatic" însuşi.

Există, desigur, multe puncte ale învăţăturii lui Iisus în care metoda alegorică uşurează mult lucrurile pentru erminie, cum sunt acele cazuri de „tăiere" a mâinii, de „scoatere" a ochiului sau chiar de „eunucizare" a omului pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 5, 29-30; 19, 12). Se ştie că toţi rabinii din perioada Noului Testament foloseau limbajul parabolelor în predicile lor către popor. Noţiunile deveneau astfel mai simple, mai uşor de primit şi mai inteligibile. Pe de altă parte însă, interpretarea alegorică poate aduce o confuzie grozavă în aceste noţiuni simple şi, în loc să simplifice şi să facă mai clare înţelesurile, să le complice şi mai mult. Se va întâmpla exact ceea ce s-a întâmplat şi cu interpretarea alegorică a miturilor lumii eleniste, unde, în cele din urmă, toate au fost considerate imagini şi simboluri, pierzându-se de fapt baza istorică.

Cu parabolele Noului Testament se întâmplă exact contrarul. Scopul nu este acela de se subestima baza istorică, ci de a fi pusă în valoare în mod special şi interpretată corespunzător pentru o înţelegere mai corectă. Parabolele lui Iisus sunt fragmente din viaţa reală. Sunt imagini luate din viaţa cotidiană pentru a aduce lumină- tocmai asupra evoluţiei duhovniceşti a omului. Parabolele vin să lumineze învăţătura, nu să o întunece şi mai mult. Prin interpretarea alegorică lucrurile merg mai degrabă către o confuzie şi mai mare, decât către o clarificare, cum ar fi de aşteptat de la o interpretare biblică (vezi Mt 13,36).

Să luăm ca exemplu parabola talanţilor şi parabola semănătorului (Mt. 25, 14-30; Mc. 4, 1-20). Se observă diferite tendinţe în interpretarea acestor pericope, de la cele mai religioase şi duhovniceşti, până la cele deja sociologice şi economice. Există tendinţa printre alegorişti de a pune în legătură talanţii cu harismele Sfântului Duh, cu dogmele şi cu adevărurile fundamentale ale credinţei, sau chiar cu slujirile din cadrul Bisericii. Altora, iarăşi, le place să vadă cum, prin imaginea talanţilor, se propun principiile fundamentale ale unui sistem economic capitalist renăscut, care urmăreşte creşterea şi exploatarea capitalurilor, ori chiar ideea de depozitare. Avem însă dreptul să facem astfel de conexiuni şi astfel de generalizări? Sau, pe de altă parte, ne este îngăduit să considerăm că parabola însăşi vrea să deservească nişte scopuri sau oportunităţi moralizatoare de ordine şi disciplină religioasă şi bisericească?

De asemenea, în cazul parabolei semănătorului avem dreptul să facem cunoscutele conexiuni alegorice că prin imaginea semănătorului se înţelege Dumnezeu, sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, iar diferitele feluri de pământ înseamnă împărţirea oamenilor în diferite grupuri pe criteriul calităţii duhovniceşti? Sau poate că Iisus, prin această parabolă, voia să accentueze alte adevăruri mai simple şi accesibile, pentru ca acestea să fie înţelese de lumea agricultorilor simpli care îl urmăreau şi să rămână în memoria lor puternice şi vii, încât aceşti oameni să cugete asupra acestor adevăruri ale vieţii de fiecare dată când vedeau sau făceau aceste lucrări agricole?

Aşa cum în slujba grea de agricultor se depune multă oboseală şi trudă până când se ajunge la vremea roadelor, tot aşa şi se întâmplă şi în lucrarea duhovnicească, unde este nevoie în mod real de multă osteneală şi de efort dur pentru a ajunge până şi la cel mai mic rezultat. Şi iarăşi atunci este nevoie de mare răbdare şi rezistenţă pentru a veni mult aşteptatul timp al roadelor.

Este imposibil ca Iisus Hristos să fi fost un învăţător religios şi un moralist obişnuit, iar lucrarea Lui să se fi limitat la graniţele strâmte ale unei morale cunoscute şi reînnoite. Cu siguranţă, „nu a venit să strice Legea şi Prorocii" (Mt. 5, 17) şi „nu a venit să aducă [numai] pace, ci [şi] sabie" (Mt. 10, 34). Iisus, ca învăţător, nu poate fi circumscris unui sistem de gândire şi de educaţie. Prin învăţătura Sa El vine în lume şi ca o „judecată/criză". Astfel, orice fel de „cuvinte", chiar şi parabolele însele, trebuie privite şi evaluate în această perspectivă.

PARABOLA ŞI REALITATEA ISTORICĂ
Prin corespondenţă, interpretarea parabolelor ar trebui să se afle în legătură directă cu viaţa şi cu istoria. Fiecare parabolă arată o latură diferită a vieţii şi a situaţiilor sociale şi religioase în care trăia Iisus şi ascultătorii Săi. Atunci când căutăm prin interpretarea noastră posibilităţi de aplicare a parabolelor, trebuie să începem nu de la nişte principii generale, ci de la „situaţia de viaţă" şi condiţiile sociale din care s-a inspirat şi a izvorât fiecare parabolă. Aici se află marea dificultate a interpretării.

Evangheliştii ajută în această direcţie pentru abordarea corectă a parabolelor, dar cu datele propriei lor epoci, nu ce cele ale epocii noastre. Observăm că fiecare Evanghelist propune în timpul analizei şi interpretării propriile diferenţieri. Acest lucru înseamnă că fiecare Evanghelist vede parabola cu datele epocii sale şi sub condiţiile sociale şi istorice existente, pentru a deservi anumite nevoi spirituale ale slujirii sale pastorale fie din deceniul anilor 60, fie al anilor 80 şi chiar 90. Aceasta este una din dificultăţile cele mai mari, de a ajunge la poziţionarea iniţială a unei parabole, adică la acea poziţionare pe care însuşi Iisus Hristos o avea în vedere.

Să revenim iarăşi la parabola semănătorului, în care se observă mai clar amândouă nivelele poziţionării şi interpretării iniţiale. Exegeza contemporană a observat că în partea a doua a parabolei, adică în cea a interpretării (Mc. 4, 13-20), avem anumite elemente ale unei „aduceri la zi" a parabolei de către Evanghelistul Marcu, mai ales când o comparăm cu cea de la Evanghelistul Luca. In Evanghelia după Marcu, prin urmare, se observă anumiţi termeni care nu sunt cuprinşi în explicaţia lui Luca. Aceşti termeni sunt: „taină", „celor din afară", „trecători (care ţin până la un timp)", „necaz", „prigoană"şi „înşelăciune". Aceşti termeni de interpretare a parabolei presupun existenţa a două comunităţi diferite, cea a comunităţii creştine „a celor dinăuntru" şi cea a comunităţii iudaice şi păgâne „a celor din afară", existenţa prigoanelor şi în mod necesar cunoaşterea vocabularului Epistolelor lui Pavel. Explicaţia care s-a dat este următoarea: aici avem elemente ale interpretării parabolei din predica apostolică, nu elemente ale tradiţiei iniţiale a primului nivel al parabolei, acela al modului în care a fost rostită ea de Iisus, de vreme ce numai după evenimentele Crucii avem crearea a două comunităţi distincte între ele şi o perioadă de necazuri şi prigoane. Interpretarea parabolei vine să descopere „taina împărăţiei lui Dumnezeu" celor „dinăuntru", în timp ce pentru cei „din afară" să o ascundă.

Pentru noi astăzi, însă, lucrurile stau diferit. Independent de cât de mult sunt valabile aceste raţionamente, adevărul este unul singur, anume că şi aplicaţiile ermineutice care au însoţit istorisirile parabolelor trebuie socotite de noi drept iniţiale, nu pe două nivele, ci pe un singur nivel, cel al tradiţiei evanghelice. In cadrele relatării iniţiale şi a aplicaţiilor iniţiale, care presupuneau nu numai datele istorice, spirituale şi sociale, ci şi scopurile pastorale concrete ale acelei epoci, pricepem că metoda ermineutică a analizelor teoretice şi a aplicaţiilor alegorice nu are aici prea mult sprijin.

Inspre direcţia corectă de interpretare şi înţelegere a parabolelor este posibil să ne ajute şi un alt element, cel al poziţionării iniţiale şi al respectivelor conexiuni iniţiale. Se ştie că avem un număr mare de parabole care se leagă direct de tema împărăţiei lui Dumnezeu. Citim adesea că „asemănatu-s-a împărăţia cerurilor unui om care a semănat sămânţă bună în ţarina sa" (Mt. 13, 24), sau „omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale" (Mt. 18, 23), sau „omului împărat, care a făcut nuntă fiului său" (Mt. 22,2). Dar şi „asemenea este împărăţia cerurilor cu o sămânţă de muştar" (Mt. 13, 31), sau „cu un aluat" (Mt. 13, 33), sau „cu o comoară ascunsă" (Mt. 13, 44), sau „omului negustor" (Mt. 13, 45), sau „năvodului" (Mt. 13, 47), sau „unui om stăpân al casei sale" (Mt. 20, 1). Toate aceste forme introductive ne dau totodată şi direcţia pe care trebuie să o aplicăm în timpul interpretării parabolelor.

Vedem astfel că parabolele se prezintă de fapt ca un „limbaj" pentru înţelegerea corectă a sensului şi „tainei" împărăţiei lui Dumnezeu. Dar şi această interpretare se încadrează în procesele de înţelegere şi trăire a realităţii împărăţiei lui Dumnezeu. Interpretarea „funcţionează" pozitiv în această direcţie, iar „taina împărăţiei lui Dumnezeu" intră, prin respectivele parabole, în realitatea istorică a vieţii însăşi. Prin parabole această „taină" devine clară, inteligibilă şi uşor de primit. Ea încetează să mai fie o „taină ascunsă", după cum se obişnuia să se prezinte. Devine o formă a vieţii. Prin parabole, elementul viitor şi eshatologic al împărăţiei lui Dumnezeu începe şi se înţelege ca un eveniment din prezent. Parabolele vorbesc despre „cele de pe urmă" (ra soxctia - cele ale eshatonului) ca situaţii ale prezentului. Impărăţia lui Dumnezeu este o stare prezentă şi, desigur, „înlăuntrul nostru". Nu ca o realitate teoretică şi spirituală, ci ca una istorică şi cu consecinţe istorice şi sociale directe.

Aceasta este „situaţia de viaţă" pe care o presupune fiecare parabolă, precum şi „situaţia de viaţă" către care ţinteşte erminia corespunzătoare. Impărăţia lui Dumnezeu este prezentată ca bunul cel mai înalt şi ca valoarea supremă, de dragul căreia fiecare om trebuie să vândă tot ce are pentru a dobândi acest „mărgăritar de mare preţ" (Mt. 13, 46). Preferarea împărăţiei lui Dumnezeu şi primatul ei înaintea tuturor celorlalte sunt supra-accentuate în toate parabolele din această grupă.

GHEORGHIOS PATRONOS
Fragment din cartea "Parcursul istoric al lui Iisus", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parcursul istoric al lui Iisus"

 

13 Octombrie 2016

Vizualizari: 661

Voteaza:

Parabolele lui Iisus 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE