Parintele duhovnicesc

Parintele duhovnicesc Mareste imaginea.

Parintele duhovnicesc - Inima care poate duce madularele Trupului Bisericii la Cer

La sfarsitul lunii Septembrie 2008 s-au implinit optsprezece ani de la trecerea la cele vesnice a Parintelui Ieroschimonah Paisie Olaru. In luna Octombrie, in ziua a cincea, s-au implinit cincisprezece ani de la mutarea in vesnicele lacasuri a Parintelui Profesor Dumitru Staniloae. In luna Noiembrie comemoram doi ani de la trecerea in lumea cealalta a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa si un an de la nasterea in viata cea vesnica a Parintelui Arhimandrit Ioanichie Balan, iar la data de 02 Decembrie se vor implini zece ani de la nasterea in Ceruri a Parintelui Arhimandrit Ilie Cleopa.

Si asa, cugetand la toate aceste evenimente si personalitati duhovnicesti ori teologice, ma gandeam la importanta covarsitoare a Parintelui duhovnicesc in viata crestinului, dornic de mantuire si indumnezeire!.

Si pentru a ajunge (caci aici este o delicata problema astazi) sa avem incredere in Parintele duhovnicesc si multa nadejde in activitatea sa pastoral-misionara si spirituala, vom sublinia putin, acum la inceputul acestui articol, modul in care trebuie sa fie pastorul duhovnicesc in relatiile sale – asa cum le vede Sfantul Ierarh Nectarie de Eghina in lucrarea sa „Despre Preotie”: Pastorul duhovnicesc va trebui sa arate in toate buna-randuiala. Fiindca in buna-cuviinta stau toate chipurile unei purtari frumoase. Pastorul duhovnicesc isi pazeste buna cuviinta in relatiile sale cand: - nu isi neglijeaza indatoririle sfinte si apostolia sa; - cand isi aminteste ca trebuie sa fie, oriunde si oricand, un model crestin, cand vorbeste si cand tace; - cand se conformeaza el insusi responsabilitatilor care decurg din grija pentru constiinta turmei sale. Pastorul duhovnicesc care nu se neglijeaza si isi aminteste cele ce se cuvin lui, aflandu-se intr-o adunare, nicidecum nu se va lepada caracterul cuviincios, fiindca acesta este cu neputinta de indepartat de la el, deoarece nu ii ingaduie aceasta insasi vrednicia preoteasca, care este nedespartita de cuviosie.

Chipul preotesc de neschimbat il constrange pe preot sa se armonizeze cu multa luare aminte si atentie cu relatiile din obstea lui si sa isi faca aceste relatii cu multa prevedere. Mai intai si mai presus de toate, se armonizeaza caracterului sfant ce i se impune. Trebuie sa nu se arate in adunari fara vreo pricina impusa de slujirea lui, ori sa le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau sa se faca placut acestora. Trebuie sa isi faca relatiile cu mula chibzuinta si dupa o indelunga si atenta cercetare a petrecerii si caracterului si a cugetului persoanelor cu care urmeaza sa aiba relatii. Daca acestea sunt in asa fel incat prietenia si relatia cu ele sa ii aduca lui cinste si bun renume, atunci poate sa se imprieteneasca si sa intre in relatie cu ele. Dar daca, dimpotriva, reputatia acestora nu este buna ori sunt socotite de o moralitate indoielnica, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere si vietuire rau famate, atunci prietenia fata de acestea si relatia cu ele cu cat este mai apropiata, cu atat este mai vatamatoare si mai insultatoare. Aceasta ne invata pe noi Sfantul Apostol Pavel cand zice: „Nu va inselati, caci vorbirile rele strica obiceiurile bune” . Asemenea relatii il vatama foarte mult mai ales pe preot, fiindca, in impreuna-petrecerea cu persoanele prost vazute din punct de vedere moral, pe nesimtite, se departeaza cuviosia lui si este pradata putin cate putin bogatia bunei-cuviinte preotesti, si la urma se va afla si el gol de toata cinstea si respectul din parte celor pastoriti de el. Despre acest preot se poate spune, in chip foarte potrivit, cuvantul profetului Osea: „Si altii au mancat puterea lui, iar el nu a stiut” . Prin urmare prietenia si filiatia duhovniceasca se constituie a fi un criteriu indispensabil in vederea realizarii si desavarsirii unei relatii duhovnicesti, bazata pe incredere, deschidere si dragoste reciproca, ziditoare si mult folositoare!.

In alta ordine de idei, mantuirea si imbunatatirea duhovniceasca in Biserica consta in intrarea in comuniune cu Sfanta Treime caci Ea, Biserica este locul si spatiul manifestarii Sfintei Treimi. Iar Biserica se manifesta in Sfanta Treime, in care se afla nuantele persoanelor: a Tatalui si a Fiului si a Sfantul Duh (Tainele initierii). De aceea, cea mai mica biserica devine Ierusalimul ceresc, datorita pastorului si a pastoritilor sai, ce se afla in relatii personale concrete si complexe. Iisus Hristos ne mantuieste mai cu seama prin Persoana Sa, zicand: Eu sunt painea vietii (Ioan 6,35). De aici rezulta inseparabilitatea operei si invataturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, si acesta este un principiu dogmatic, iar urmasul Sau este parintele duhovnicesc – care-l slujeste pe Arhiereul cel vesnic. Domnul Iisus Hristos nu a venit sa ne dea numai o gnoza, o cunostinta, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent in Biserica prin Sfintele Taine, inclusiv prin cea a Spovedaniei. Si de aici rezulta aspectul fiintial al mantuirii: El ni se da cu viata Lui, iar mantuirea este viata noastra in Sfanta Treime, dupa cum Sf. Ap. si Ev. Ioan tine sa consemneze in cap. 17. Morala noastra se identifica cu persoana Domnului Iisus Hristos, propovaduita noua de catre parintele duhovnicesc. La fel, Revelatia nu este o suma de propozitii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viata Sfintei Treimi, intr-o raportare si relatie spirituala cu duhovnicul nostru, al fiecaruia.

Dupa Slavita Sa Inviere, Mantuitorul se arata ucenicilor si le spune: Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si putin mai tarziu: „Si iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arata natura si mesajul misiunii. Misiunea se realizeaza pe baza scripturii si a traditiei liturgice si patristice, caci Iisus Hristos Insusi a zis: „Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul” (Ioan 16,13).

Dumnezeu te alege, nu ca sa te inalte, ci ca sa te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). Este de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalti, Hristos si-a dat viata pentru toti, suntem alesi, pentru a fi la dispozitia tuturor. In crestinism, alegerea este universala, ucenicii au fost trimisi la toate neamurile, duhovnicii fiind pentru toti oamenii – care doresc sa se intoarca si la cunostinta adevarului sa vina. Epistola catre Efeseni: este cartea eclesiologica a Bisericii. Prin opera Sa, Iisus Hristos recapituleaza totul, concentreaza totul sub un singur cap: El, si aceasta este marea taina ca: „paganii sunt impreuna cu noi martori ai aceleasi fagaduinte”. Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel si pagani. Aceasta este misiunea Bisericii si al Duhovnicului, marele mister: ei impaca totul si ceea ce este pe orizontal si pe vertical. Misiunea sa este a chemarii, a slujirii si impacarii. Referinte speciale avem la Sf. Ap. Si Ev. Matei – cap.10 si Luca – cap. 9 din ele rezulta legatura indisolubila dintre evanghelizare si slujire, Biserica facand prezenta, ca activitate mantuitoare, prezenta Lui Iisus Hristos in lume si in Istorie.

Pe langa Sfintele Taine (caci astfel avem legatura cu Mantuitorul Iisus Hristos), trebuie sa se inteleaga ca acest trup al Bisericii este organizat dupa conceptia paulina, consemnata Epistola catre Efeseni. Biserica si Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii si a vietii duhovnicesti se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu, cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii si a spiritualitatii autentice nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.

Vocea profetica a Bisericii si a Parintelui duhovnicesc din Ea, se aude in istorie, caci nu se concepe ca, propovaduind adevarul sa nu mustri pacatul, curatindu-l si indepartandu-l prin baia celui de-al doilea botez, adica prin lacrimile pocaintei. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iata Eu stau la usa si bat”. Chemarea ei si a duhovnicului numai in ea sau din interiorul ei, se indreapta catre toti, si face acest lucru din ziua Cincizecimii, de-a lungul spatiului pamantesc, traversand toate vicisitudinile istoriei. Glasul ei strabate veacurile, caci marturisirea credintei crestine ii apartine doar Ei, in acest fel ajungandu-se la o relatie simfonica dintre Biserica luptatoare si cea triumfatoare.
Trecand putin, intr-un alt registru al acestui material, vom sustine ca inainte de savarsi Sfanta Taina a Spovedaniei, duhovnicul trebuie sa se pregateasca „cel putin atat cat se pregateste pentru slujba Sfintei Liturghii si pentru predica” sau chiar mai mult decat atat. Spovedania este Taina dumnezeiasca in care lucreaza harul divin curatitor al sufletului, prin marturisirea pacatelor cu sinceritate si pocainta, in fata lui Hristos, prin mijlocirea duhovnicului, lucrare ce intareste hotararea de indreptare si deschide omului calea mantuirii. Dupa Sf. Ioan Damaschin: „Pocainta este intoarcerea, prin asceza si osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturala si de la diavol la Dumnezeu”.

Cunoastem cu totii adevarul ca Taina Marturisirii a instituit-o Mantuitorul nostru dupa Invierea Sa din morti, cand a dat ucenicilor Sai puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor, sufland asupra lor, ca act vazut si zicandu-le: „Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20, 22-23), caci pentru a ne putea apropia de Pomul Vietii, de Sfanta Euharistie, nu putem ramane „goi”, precum Adam cel ce pacatuise, ci trebuie sa ne imbracam in haina curata a harului pe care Dumnezeu il revarsa in Biserica Sa. Fiecare credincios redobandeste haina curata a Sfantului Botez prin Taina Sfintei Spovedanii, numita de Sfintii Parinti „al doilea botez” sau „botezul lacrimilor”.

Asadar, „duhovnicia este o lucrare de mare importanta in misiunea pastorala a Bisericii, o lucrare a Duhului Sfant de purificare si intarire sufleteasca si o adevarata arta de conducere pe calea mantuirii, realizata prin persoane de vocatie, anume instituite. De aceea, ea poate fi considerata ca o adevarata „institutie”, atat prin valoarea si importanta sa, cat si prin permanenta ei necesitate. Ca atare, „pentru Sfintii Parinti, duhovnicul este „omul duhului”, caruia i s-a incredintat „toata puterea cereasca”, este omul „ce nu mai vietuieste dupa trup, ci este purtat de Duhul lui Dumnezeu si e face fiu al lui Dumnezeu si a ajuns asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu”. Printre altele si, dincolo de „paternitatea sa spirituala” ce are doua sensuri: - acela de „parinte” si acela de „batran – avva”, care avea ucenici, responsabilitatile parintelui duhovnicesc sunt: acceptarea si asumarea delicatei meniri de parinte spiritual, rugaciunea continua pentru fiii sai duhovnicesti, iubirea dezinteresata a acestora si purtarea sarcinilor acestora, in duhul iubirii lui Iisus Hristos. In alta ordine de idei, „lucrarea sacramentala care se savarseste in Biserica are si latura sa tamaduitoare. Lucrarea preotului duhovnic se completeaza si cu cea de mijlocitor in tamaduirea sufleteasca, putand fi numit cu un tehnic modern: „psihoterapeut”. Termenul acesta este pus in ghilimele pentru a nu reduce sau limita lucrarea duhovniceasca, care este „sinergie”.

Parintele duhovnicesc „il ajuta pe credincios sa treaca de la stadiul de „chip” al lui Dumnezeu la cel al „asemanarii” cu Dumnezeu. Calauzindu-l spre indumnezeire, il calauzeste de fapt spre vindecare – caci indumnezeirea este vindecare”. Deci, „viata duhovniceasca pentru toti crestinii, clerici si mireni este hotarator influentata de legatura lor cu duhovnicul. In situatia actuala a Bisericii si pentru folosul credinciosilor, preotul paroh poate si trebuie sa fie un bun duhovnic” (p. 13 din cartea Sf. Ier. Nectarie de Eghina). In acest fel, „valoarea si rolul Tainei Spovedaniei in Biserica Ortodoxa se afla in stransa legatura cu importanta Sfintelor Taine in viata Bisericii si a credinciosilor, cu caracterul hristologic si eclesiologic al acestora, precum si cu „viata in Hristos” realizata prin Sfintele Taine, fiindca Sfintele Taine reprezinta „poarta” si „calea” prin care viata lui Dumnezeu lucreaza in creatie, o izbaveste de pacat si de moarte, o face vie si o sfinteste. Cincizecimea care a avut loc odinioara se implineste mereu in sanul Bisericii, in Sfintele Taine, prin mijlocirea ierarhiei sfintitoare” – potrivit afirmatiilor spicuite din aceasta carte, la pagina 13. „Prin Sfintele Taine, dupa Sfantul Nicolae Cabasila, trecem prin toate cate a trecut Hristos, repetand sacramental drumul firii umane asumate de Hristos spre unirea deplina cu firea dumnezeiasca”. Sfintele Taine apartin Bisericii ca acte ale Capului ei, Hristos. „Aceasta inseamna ca pe cat de sacramentala este Biserica, pe atat de eclesiologice sunt Tainele” (p. 14) Viata duhovniceasca este „viata in Hristos” si se realizeaza prin constientizarea tot mai deplina a vietii sacramentale. Prin harul mantuitor pe care il impartasesc Sfintele Taine, ele ne nasc si ne intaresc in viata cea noua in Iisus Hristos, unindu-ne tot mai desavarsit cu El. Prin Sfintele Taine devenim fii ai trupului bisericesc, cu posibilitatea si sansa urcarii noastre la Cer, ca fii ai imparatiei.

Mai precizam faptul ca Sfanta Taina a Spovedaniei in Biserica Ortodoxa poate fi prezentata din perspectiva dogmatica, scripturistica, precum si in lumina hotararilor sinoadelor ecumenice si locale. Necesitatea acestei Sfinte Taine se impune datorita universalitatii pacatului (cf.Iac.3,2), iar instituirea ei s-a facut de Mantuitorul Iisus Hristos dupa invierea Sa din morti (Ioan 20, 22-23). Remarcam faptul ca in limbajul teologic ea apare sub mai multe denumiri – Pocainta, Marturisire, Spovedanie, Cainta – fiecare dintre ele punand in lumina unul sau altul dintre aspectele specifice ei. Mai retinem ca puterea de a ierta pacatele a dat-o Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos Sfintilor Apostoli si urmasilor acestora printr-un act cat se poate de probatoriu si de obiectiv. Ca urmas al Sfintilor Apostoli, episcopul are puterea si dreptul de a lega si dezlega pacatele oamenilor. Aceasta putere el transmite si preotilor care, prin hirotonie primesc in chip virtual puterea dezlegarii pacatelor, dar dreptul de a o exercita in practica se acorda prin hirotesia intru duhovnic.

Asadar, Sfanta Taina a Spovedaniei are o profunda fundamentare biblica si patristica. Invatatura despre aceasta Sfanta Taina este intarita si de hotararile dogmatice si canonice ale Sinoadelor ecumenice si locale, precum si de canoanele Sfintilor Parinti. Aceasta Sfanta Taina in Biserica Ortodoxa (conform afirmatiilor autorului), are o deosebita semnificatie liturgica si pastorala, constituind pentru preotul slujitor si duhovnic cel mai important mijloc de pastoratie individuala sau personala, deci duhovnicul (adica parintele duhovnicesc) in scaunul marturisirii este un fel de judecator, dar „nu ca sa rosteasca sentinte, ci ca sa aprecieze cu iubire pentru penitent (care este fiul duhovnicesc) si cu pricepere de medic sufletesc mijloacele potrivite pentru vindecarea lui” (p. 45).

Pentru credinciosul de azi, spovedania este o necesitate spirituala foarte evidenta. Ca persoana, omul nu este o fiinta singuratica, ci este intotdeauna in relatie cu Dumnezeu si cu semenii, si prin aceasta cu societatea, cu creatia intreaga. Ontologic vorbind, omul este intr-adevar legat de Creator si de creatura Sa, chiar daca nu are constiinta si cunostinta acestei relatii. Inzestrat de Creator cu aspiratia spre comuniune, omul simte nevoia sa comunice si altuia viata sa interioara. A dialoga cu altul despre lucruri exterioare, nu-l multumeste, ci simte dorinta de a-si comunica gandurile, sentimentele, inclinatiile sau neputintele sale interioare. Acest fapt implica si un efort deosebit atunci cand prin spovedanie se intelege nu destainuirea a ceea ce e bun in fiinta sa, ci dimpotriva, descoperirea a ceea ce este negativ, a ceea ce constituie piedica, deficienta, neputinta sau izvor al unor fapte si ganduri rele” – potrivit afirmatiilor facute de Parintele Profesor Dumitru Staniloae, care aminteste si de faptul ca: „doua sunt ispitele care il opresc pe crestin de la spovedanie. Este vorba de rusinea si teama ca pacatele si slabiciunile dezvaluite vor fi folosite ca motive de dispret sau ca arme impotriva lui, de catre cel care le asculta. Sfintii Parinti, foarte buni cunoscatori ai luptelor duhovnicesti ne previn spunandu-ne ca diavolul ne da curaj si ia rusinea de la noi atunci cand savarsim pacatul, si aduce asupra noastra rusine si teama, cand dorim sa ne spovedim. Cunoscand aceasta perfida strategie a celui rau, trebuie sa alergam cat mai repede la duhovnicul nostru ca sa ne marturisim. Numai procedand asa vom putea invinge rusinea si teama si vom progresa in viata duhovniceasca”.

Responsabilitatea preotului-duhovnic (potrivit afirmatiilor facute de catre Sfantul Ioan Gura de Aur in „Tratatul sau despre Preotie”), are in vedere multimea sufletelor ce nu pot fi pretuite in lumea aceasta. Turma cuvantatoare este atacata de dusmani de natura morala cum ar fi: „adulterul, necuratenia, nerusinarea, idolatria, inveninarea, vrasmasiile, certurile, mania, clevetirile, murmurele, ingamfarile, neintelegerile si altele, toate numite faptele carnii”. Insa exista o mare deosebire intre pastorul oilor si cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum tratati cu aceeasi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenta nici in acel mod in care o pot face judecatorii laici. Asadar este nevoi de convingere, nu de constrangere. Trebuie pastrat si echilibrul intre acrivie si iconomie in functie de situatia si de starea sufleteasca a credinciosului respectiv cu toate predispozitiile ei. Si aici, autorul acestei insemnate lucrari, face comparatia cu recuperarea „oii pierdute”: omul ratacit este mult mai mult greu de adus inapoi fara forta, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20). Daca vom pune fata in fata primele dintre faptele milosteniei trupesti si sufletesti, si anume: a satura pe cel flamand, respectiv a indrepta pe cel ce greseste, vedem de indata superioritatea milosteniei sufletesti (cap.10).

Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea fata de pastoriti, se aminteste ca: „Prin aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei daca va veti iubi unul pe altul pana la sacrificiul propriei vieti: caci cea mai mare dovada de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeste cineva”. Sfantul Ioan Hrisostom compara, apoi, preotia crestina cu cea a lui Aaron. Diferenta radicala consta in aceea ca preotia crestina a fost instituita de Insusi Duhul Sfant. O alta deosebire decurge din jertfa adusa la altar de slujitor: preotul crestin oficiaza jertfa cea fara de sange in care prin pogorarea duhului Sfant painea si vinul se prefac in chip tainic in Trupul si Sangele Mantuitorului. Comparatia cu jertfa facuta de proorocul Ilie ne da, iarasi, dimensiunea infricosata a preotiei crestine (cap. 14). Desigur ca sufletele omenesti create nu pot sa suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec asa cum am aratat sub forma vazuta si gustata a painii si a vinului. Sa nu uitam, asadar, ca minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pamant!

Nu numai atat, dar preotilor crestini li s-a dat o putere care covarseste toate fapturile create, vazute si nevazute: „Aceia ale caror pacate le veti ierta vor fi iertate; si pe ale carora le veti tine vor fi tinute”. Acest lucru petrecandu-se atat pe pamant cat si in ceruri preotii devin conlucratori in iconomia mantuirii cu Insusi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Daca adaugam la aceste doua taine (Spovedania si Impartasania) si Taina Botezului - poarta de intrare in comuniunea cu Dumnezeu si cu Biserica Sa, vedem ca puterea si raspunderea preoteasca nu au asemanare nici in cer, nici pe pamant. Cat de puerile, ca sa ne exprimam cu prea multa blandete, ne par prin comparatie „minunile” OZN-iste si „puterile” paranormale cu care suntem asediati in mass media contemporana.

Acestea pot avea aderenta si succes numai la acei la care legatura cu Biserica, Tainele – deci Harul – invatatura si liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizarii. Doar in conditiile acestea se poate explica si pierderea acelei facultati esentiale dobandita in chip haric la Taina Mirungerii: - pentru a dobandi darul deosebirii duhurilor (diakrisis), discernamantul ori dreapta socoteala. Aceasta s-a petrecut, desigur, in mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, si s-a datorat, in cea mai mare masura, perceptiei distorsionate, de tip nestorian si augustinian, conform carora cele ceresti ramaneau tot mai mult „acolo si apoi”, oamenii gandind, din ce in ce mai mult, in sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Si astfel in locul contactului cu Imparatia si Tainele ei, acel eshaton adevarat crestin, care este un vesnic prezent s-a instaurat, gradual, acea perceptie filozofica idealista si abstracta, culminand cu necredinta, agnosticismul si chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age.

Referindu-ne la comparatia cu preotii Legii vechi, observam ca preotia levitica putea constata curatia de lepra (boala trupeasca), in timp ce preotii crestini pot vindeca prin Taina Sfantului Maslu atat trupeste cat si sufleteste, ceea ce este cu mult mai presus. Si din acest motiv preotii sunt numiti de catre crestini „parinte”, fiind parinti duhovnicesti, cu valoare mult mai mare decat parintii trupesti (cap. 15). De aceea nivelul duhovnicesc al preotului ar trebui sa se ridice la inaltimea Sfantului Apostol Pavel, ce prefera sa fie anatematizat odata cu cei intru Hristos frati ai sai (cap. 15). Urmeaza, in continuare, avertismente puternice fata de pericolele duhovnicesti care-l pot paste pe preot. In primul rand slava desarta, disimulata adesea sub forma modestiei exterioare, totodata lipsind smerenia interioara (cap. 17). Cu toate ca femeile au fost excluse de la oficiul preotiei harice si chiar de la predica in biserica, ele compenseaza uneori prin ceea ce numim astazi „trafic de influenta”. Astfel se ajunge la proverbul care spune ca: „supusii il conduc pe regele lor!” Sfantul Ioan continua prin a arata virtutile duhovnicesti ce trebuie sa impodobeasca pe slujitorii altarelor.

Prima se enunta printr-o afirmatie negativa, din punct de vedere gramatical, dar pozitiva logic si apofatica, din punct de vedere teologic: „a nu dori aceasta cinste!” (cap. 18). Odata ajuns totusi in aceasta lucrare, trebuie sa-si faca datoria chiar cu riscul de a intra in conflictul cu mai marii sai si chiar de a fi depus din treapta. De altfel acest lucru i s-a si intamplat autorului nostru dupa cuvantul: „Fericiti veti fi cand va vor ocari pe voi si va vor prigoni, si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti caci plata voastra multa este in ceruri!” A doua virtute afirmativ-negativa este aceea de a nu avea ambitie. Aceasta este valabila in toate domeniile, dar cu atat mai mult in slujirea sacerdotala. Sfantul insista asupra tariei sufletesti de nezdruncinat, in stare sa suporte insulta, persecutiile, supararile, ironiile, plangerile nemotivate. Virtutea consta, de fapt, in capacitatea de a nu se mania. Vartejul acestei patimi – si totodata pacat de moarte – atrage dupa sine aroganta, orgoliile personale, acuzatiile fara temei, ura si razbunarile, insultele si provocarile obraznice care aduc foarte multe tulburari sufletesti celor in cauza cat si celor din jur. Prin aceasta se vede influenta covarsitoare pe care o are preotul ca pilda vie pentru enoriasii sai, pe care ii poate influenta atat in bine cat si in rau, din pacate.

Totodata, preotul este expus si unui alt pacat de moarte: - invidia, ce se abate asupra sa din partea celor din jur, colegi si credinciosi. Intrucat este omeneste a cadea, fie cat de putin, adversarii pot specula imediat slabiciunile inerente spre a-l defaima si judeca. Inca o data se atrage atentia candidatului la preotie sa-si cerceteze cugetul si constiinta pentru a vedea daca este vrednic de hirotonie, spre a nu deveni acel orb care ii atrage si pe ceilalti dupa el in groapa (cap. 21). Deoarece preotul are in grija Trupul lui Hristos – Biserica el poate fi comparat cu un medic, insa bolile cu care se confrunta sunt de natura duhovniceasca, cu mult mai dificil de diagnosticat si de tratat (cap. 22). Singurul medicament de care dispune preotul in aceasta privinta este rugaciunea, cuvantul, sfatul si predica. Pentru aceasta este atat de necesara arta elocintei, in care Sfantul Ioan Gura de Aur a ramas neintrecut, atat atunci cand era avocat laic cat si ca Arhiepiscop (Patriarh) al Constantinopolului.

El compara plastic confruntarile retorice cu adversarii cu lupta dusa pe campurile de batalie militare, cu armele ostasesti. Sfaturile acestea, ca de altfel si tot restul lucrarii, cu foarte mici exceptii, se dovedesc a fi foarte ziditoare si preotului de azi, confruntat cu ereziile mai vechi si mai noi, cu pacatele si patimile mai vechi si mai noi, cu ateismul, cu secularizarea, cu sectele ce ne invadeaza si cu fenomenul neognostic sincretist: new age. Acestea toate trebuie foarte bine cunoscute pentru a putea fi combatute cu mult succes. Drept arma folositoare si temelie de granit in aceasta lupta ne sta Sfanta Scriptura. „Toata scriptura fiind insuflata de Dumnezeu este folositoare pentru invatatura adevarului, pentru combaterea erorii, pentru indreptarea abaterilor si pentru formarea omului dupa dreptate ca el sa se apropie de Dumnezeu si sa fie desavarsit” – a zis Sfantul Apostol Pavel. Tot de la el ne-a ramas indemnul dat preotilor din Efes: „Vegheati si aduceti-va aminte ca timp de trei ani n-am incetat nici ziua nici noaptea de a invata pe fiecare din voi cu lacrimi”. Preotilor li se cere atat puritatea vietii cat si puritatea credintei (cap. 24, p. 153).

O atentie deosebita trebuie acordata mai ales pentru faptul ca vin multi in biserica pentru a urmari talentul oratoric al preotului ca la un recital, fiind mai putin preocupati de valoarea soteriologica, mantuitoare a invataturii (cap. 25, p. 156). Asadar predicatorul trebuie sa contracteze aceasta pornire defectuoasa necautand a dobandi un succes „de galerie” si slava desarta (cap. 26, p. 157). Este necesar a se imbina aceste doua calitati ce nu sunt tocmai consonante: modestia si talentul, precum si o alta pereche antinomica: indulgenta si severitatea.

Echilibrul moral al preotului-duhovnic nu trebuie sa se clatine nici in fata laudelor nici in fata criticilor nemeritate pe care le primeste de la credinciosii si, mai cu seama, de la colegii sai (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-si atrage simpatia si voturile ascultatorilor.

Nu laudele lor trebuie urmarite ci a placea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele si actiunile preotului au consecinte atat in viata aceasta cat, mai ales, in cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o forma la judecata argumentul ignorantei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul ca vietuieste in lume, inconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie sa aiba o grija de sine sufleteasca mai mare chiar decat a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesara pastrarea cumpenei intre cele doua tendinte extreme: saracia si bogatia, luxul si simplitatea. Sfantul Ioan Gura de Aur ne avertizeaza tot in termeni dialectici de a ne feri de cele doua patimi opuse ce ne pot stapani in relatia cu credinciosii: lingusirea servila si ineficienta aroganta. El a cunoscut deopotriva starea monahiceasca si pustnicia, de aceea este indreptatit a face comparatia sihastrului cu preotul de mir ce are a se ingriji si de sufletele celorlalti aflandu-se in mijlocul ispitelor lumesti (cap. 31, p. 174).

Pastorul duhovnicesc se roaga pentru toti cei din Biserica, deci trebuie sa fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La randul lor enoriasii apartin unor diverse categorii: bogati si saraci, culti si ignoranti, tineri si batrani, barbati si femei, parinti si copii, diversitate ce implica o mare mobilitate sufleteasca din partea pastorului duhovnicesc care nu trebuie sa fie nici prefacatorie nici lingusire (cap. 32, p. 178). Dupa cum in medicina nu exista boli ci bolnavi, tot asa oamenii trebuie tratati in mod personal in privintele duhovnicesti conform predispozitiilor lor. Comparand, in continuare, situatia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arata ca preotul se gaseste in fata enoriasilor in lumina care nu-si poate ascunde cusururile, mania, neglijenta, vanitatea si celelalte (cap. 33, p. 184). In legea veche preotii erau datori sa aduca jertfe animale deosebite pentru curatarea pacatelor lor. Aceasta ne arata gravitatea greselilor personale si in cadrul preotiei celei noi (cap. 34, p. 177).

Pentru a parcurge si dezbate, in continuare, subiectul acestui material, vom ajunge in partea finala tot cu un sfant capadocian, cu alte cuvinte, vom incheia acest material cu cateva consideratii ale Sfantului Vasile Cel Mare, privitor la aceasta importanta tema, caci Chipul luminos al Sfantului Vasile cel Mare ocupa un loc stralucitor intre personalitatile aparte ale trupului duhovnicesc a Bisericii ecumenice . Iar Pastorala Sfantului Vasile are un caracter hristocentric. Ori aceasta Pastorala nu este nimic mai mult decat exprimarea desavarsirii vietii in Iisus Hristos. De aceea ea se insoteste de exprimarile cele mai inalte ale dogmei hristologice, soteriologice si nu in ultimul rand eshatologice. Pastorala din Biserica veche avea ca misiune principala indrumarea credinciosilor de catre preotul - pastor spre desavarsirea lor duhovniceasca, prin urmarea lui Iisus Hristos, si potrivit exemplului viu al preotului-pastor, si salvarii in Iisus Hristos . Pentru el indrumarea credinciosului de catre preotul-pastor spre imitarea lui Iisus Hristos reprezinta scopul ultim al pastoralei. Ca sa implineasca acest ideal, Sfantul Vasile cel Mare uneste in mod indisolubil invatatura lui pastorala cu adevarurile dogmatice fundamentale, prin puterea carora se savarseste in sufletul credinciosului „cresterea” lui Iisus Hristos.

Dezvoltarea invataturii lui pastorale, in special in scrierile sale ascetice, se indreapta mai ales spre vietuirea monahala, in timp ce stiinta pastorala are drept obiectiv indrumarea credinciosilor ce traiesc in lume. Cu toate acestea, aceasta pastorala are o importanta aparte si pentru stiinta pastorala in general, deoarece ea invata sensul moralei celor care se nevoiesc, crestinii in lume si cei care si-au dedicat viata lor ascezei crestine pentru desavarsirea duhovniceasca in Iisus Hristos. Toti credinciosii, laici si monahi, se raporteaza la una si aceeasi semnificatie a legii evanghelice. In consecinta, principiile pastorale temeinice ale Sfantului Vasile au o importanta aparte pentru practica canonica a comunitatilor crestine, atat credinciosilor din lume, cat si particularitatii aparte a etosului monahal, care ofera un caracter particular pastoralei vietii chinoviale.

Omul pacatos, dupa Sfantul Vasile, este bolnav din punct de vedere moral. El descrie pacatul ca boala fiind o sufleteasca, pe pacatos ca bolnav sufleteste , iar purificarea sufletului de pacat, ca terapie sau tamaduire . Misiunea principala a pastoralei comunitatii este terapia bolilor, slabiciunilor si neputintelor sufletesti care se datoreaza pacatului. Pacatele distrug curatenia sufletului, care este fructul comuniunii cu Dumnezeu. Sfantul Vasile spune ca „toate faptele ranchiunoase infecteaza intr-un fel curatenia sufletului si impiedica viata sfanta.” Intrarea pacatului in natura umana si insotirea cu ea constituie, dupa Sfantul Vasile, inceputul tragediei umanitatii. Pacatul constituie intrarea in viata umana a tuturor rautatilor. Multiplele manifestari ale raului ce afecteaza istoria si umanitatea, sunt fructele si produsele pacatului. Cel mai mare rau este pacatul: „unicul rau, singurul pentru crestin, este sa-L supere pe Dumnezeu.” „Raul principal este pacatul si el depinde de vointa noastra. Aceasta merita sa se numeasca rau!” - spune Sfantul Vasile, si continua: „De noi depinde daca ne indepartam de rautate sau daca suntem rauvoitori.” Sfantul Vasile accentueaza ca toate suferintele si chinurile au drept cauza pacatele savarsite iar nu Dumnezeu ori lucrarile Sale: „Deoarece nu doctorul este cauza operatiei sau cauterizarii, ci boala, de aceea, si cei risipiti in multe pacate il elibereaza pe Dumnezeu de orice judecare.”

Instrainarea omului de Duhul Sfant, incapatanarea sau indarjirea lui de a ramane trupesc, cufundarea lui in pacate grave si refuzul pocaintei il conduc la moartea spirituala. Aceasta instrainare reprezinta iadul sau, pentru ca iadul atrage atentia Sfantul Vasile, este „intotdeauna instrainarea de Sfantul Duh.” Toate instrainarile si denaturarile multiforme ale omului sunt consecintele instrainarii omului de Dumnezeu. Aceasta apropiere sau relatie existentiala se realizeaza in Iisus Hristos si constituie revenirea la starea conforma naturii si la existenta autentica. Despartirea sufletului de pacat si vindecarea lui presupune ca pacatosul sa-l cheme pe Dumnezeu prin penthos. „Plange pentru pacat, aceasta boala a sufletului, ce este moartea nemuririi” . Sunt multe slabiciunile omului. Frica sa de judecata viitoare il aproprie de Dumnezeu prin lacrimi si prin smerenie. Cel ce crede ii este frica. Cel ce ii este frica se smereste si cel ce se smereste devine bun si bland. Cel bun si bland tine poruncile lui Dumnezeu si se curateste de pacat .

Pastorul spiritual, ca sa poata sa-l ajute esential si sa implineasca misiunea sa ultima trebuie sa dispuna de calitati religioase, morale si rationale eminente, daruit prin asceza slujirii lui . Reprezentarea Domnului de catre preot sau pastor in timpul exercitiului slujirii lui aduce ca rezultat asumarea din partea lui a responsabilitatilor celor mai mari, ce impun mobilizarea tuturor puterilor si a capacitatilor lui pentru realizarea deplinatatii virtutilor, prin urmarea lui Iisus Hristos „dupa masura intruparii” . Astfel, preotul ar putea sa devina „modelul credinciosilor” si „Evanghelie vie”, propovaduind prin personalitatea lui caracterul izbavitor si mantuitor al vietii in Iisus Hristos si oferindu-se pe sine insusi ca dovada si chezasie ca poruncile lui Iisus Hristos se pot infaptui cu adevarat .

Credinciosul nu se poate limita la implinirea rezumativa a poruncilor, ci este dator sa se ingrijeasca, plin de bunavointa si daruire, de aplicarea lor practica, fara a neglija vreuna. Prin implinirea poruncilor se invinge frica fata de moarte si se participa la viata vesnica a harului. Acest lucru se intampla atunci cand limita implinirii poruncilor se plaseaza pana la moarte , ca in cazul martirilor sau a „martirilor prin constiinta” care au implinit poruncile lui Dumnezeu, in mod desavarsit, urmand pilda Mantuitorului Care „S-a rastignit pe Sine, ascultator facandu-se pana la moarte, si inca moarte pe cruce” (Filip. 2, 8). Desigur, multora li se infatiseaza virtutea, ca fiind o intrecere laborioasa greu de dobandit, ca fiind ceva rau. Sfantul Vasile cel Mare subliniaza: „De vreme ce, pentru multi, cele bune, cand sunt anevoioase, par a fi rele, iar pe cele rele, pentru ca le ofera multumire, le doresc ca si cum ar fi bune; este inexprimabila ratacirea oamenilor pentru aceste lucruri.” Cel care traieste in Iisus Hristos este firesc sa se transfigureze spre vointa lui Iisus Hristos , si atunci poate sa biruiasca pacatul si consecintele lui in viata. Depasirea obisnuintelor rele presupune jertfa si mare lupta. Potrivit cu Sfantul Vasile cel Mare „nu este mica lupta, adica sa biruiasca cineva obisnuinta, pentru ca obisnuinta care s-a intarit in timp dobandeste puterea naturii.”

In epilogul lucrarilor sale de Morala Sfantul Vasile descrie insusirile bunului crestin, care sunt: credinta in Dumnezeu, curatenia morala, iubirea aproapelui, pomenirea continua a lui Iisus Hristos si trezvia duhovniceasca continua. Scopul nevointei si stradaniilor omului este introducerea lui in viata Dumnezeului-om, deoarece pentru dobandirea vietii desavarsite este necesar urmarea lui Iisus Hristos, atat din punct de vedere al exemplului, cat si din perspectiva patimirii lui . Viata noastra trebuie sa fie in Iisus Hristos, ceea ce inseamna ca invatatura noastra trebuie sa fie despre Domnul nostru Iisus Hristos, gandirea noastra sa-l pomeneasca pe El, fiecare fapta a noastra sa depinda de poruncile Lui, si sufletul nostru sa se modeleze dupa El pentru ca idealurile vietii duhovnicesti sunt asemanarea cu Dumnezeu, si calea spre aceasta este formarea sufletului dupa Mantuitorul nostru Iisus Hristos, „imitarea lui Hristos dupa masura Intruparii”, spune Sfantul Vasile , la toate acestea contributia si aportul duhovnicului fiind esentiala si determinanta.

Cununa virtutilor , care dupa marele Ierarh trebuie sa caracterizeze personalitatea pastorului duhovnicesc, este iubirea desavarsita inspre Dumnezeu . Aceasta iubire constituie cea mai puternica forta de reinnoire a personalitatii omului si numai daca se inspira din ea, pastorul poate realiza in masura desavarsita implinirea misiunii lui . Aceasta iubire trebuie sa o exprime prin toata existenta sa si prin lucrarile sale .

Iubirea spre Dumnezeu insa, impune si iubirea spre aproapele, ceea ce a format si elementul distinctiv prin excelenta al ucenicilor Domnului. Iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele constituie o unitate integrala, dupa ce „iubindu-L pe Domnul, iubeste prin urmare si pe aproapele. Daca Ma iubiti, a spus Domnul, paziti poruncile Mele” . In special, iubirea preotului spre cei care-i povatuieste trebuie sa ajunga pana la jertfa de sine, dupa pilda si cuvintele Domnului, care a spus ca „pastorul cel bun isi pune sufletul sau pentru oi sale”. Un accent aparte da Sfantul Vasile particularitatii parintesti a pastorului: „Caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos” . Prin urmare, iubirea pastorului pentru cel pastorit este principiul pastoralei vasiliene, odata ce constituie elementul necesar al implinirii misiunii pastorului ca doctor al sufletelor . Sfantul Vasile ii caracterizeaza foarte nimerit pe pastori „ca doctori, cu multa milostivire dupa stiinta invataturii Domnului vindecand patimile sufletelor pentru dobandirea sanatatii si vietuirii in Iisus Hristos” .

Iubirea adevarata si desavarsita catre Dumnezeu conduce inevitabil la smerenie, adica la pretuirea adevarata a maiestatii dumnezeiesti pe de o parte si la micimea omeneasca pe de alta . Smerenia constituie virtutea fundamentala a vietii duhovnicesti si se defineste ca o „comoara pazitoare a virtutilor”. Constituie factorul necesar pentru implinirea cu succes a misiunii de pastor-duhovnic .

Sfantul Vasile subliniaza in special darul blandetii si a lipsei de rautate . Blandetea si smerenia sunt legate indestructibil in persoana Domnului, care a spus: „invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima”. In consecinta, pe pastori trebuie sa-i caracterizeze „modul asezat si inima smerita”, ca sa-l imite in acest fel pe Domnul in toate, in timp ce pentru bolnavii sufletesti aceasta virtute este foarte insemnata, de vreme ce contribuie la implinirea eficienta a educatiei lor terapeutice .

De altfel, pe preot trebuie sa-l caracterizeze virtutea cumpatarii, rugaciunea fierbinte si credinta vie. Alaturi de virtutile credintei si de cele morale, pe pastor trebuie sa-l impodobeasca si calitati intelectuale exceptionale, pentru a putea rezolva problemele psihologice foarte complexe, care apar zilnic in fata lui . Dupa implinirea misiunii lui, pastorul trebuie sa aiba simtamantul profund ca se gaseste in slujba si supravegherea sufletelor rascumparate cu sangele lui Iisus Hristos si, in consecinta, ca savarseste lucrarea dumnezeiasca, care aduce cu sine mari responsabilitati .

Sfantul Vasile cel Mare, cunoscator profund al intelepciunii antice, nu exclude in intregime folosirea ei de catre pastorii bisericesti, cand aceasta se impune de conditiile exterioare. Aminteste, de asemenea, ca in lupta lui impotriva ereticilor epocii lui a folosit chiar el insusi intelepciunea antica, intotdeauna insa in acord cu duhul Sfintei Scripturi, recurgand si la exemplul Sfantului Apostol Pavel . Pastorul duhovnicesc ce se adreseaza credinciosilor, care tanjesc dupa mantuirea lui Iisus Hristos si urmaresc in mod exclusiv numai desavarsirea lor in Iisus Hristos, isi reglementeaza grija sa duhovniceasca, exclusiv pe temeiul Sfintei Scripturi . In acest fel Sfantul Ierarh Vasile cel Mare are constiinta profunda ca lucrarea de vindecare si izbavire a sufletelor este lucrarea prin excelenta a persoanelor Sfintei Treimi .

Principiul pastoral de o importanta fundamentala al Marelui Vasile este cel al vindecarilor bolilor sufletesti si a obiceiurilor rele, cat si problema relatiilor de libertate a vointei umane cu harul dumnezeiesc , problema ce este indestructibil legata de terapia acestor boli si obisnuinte. Concret, vointa umana si harul dumnezeiesc constituie doi factori de baza pentru eliberarea si terapia celui care sufera de pacat si de rezultatele lui, in timp ce-si intemeiaza aceasta opinie pe fragmente din Scriptura (In 3, 27, Cor,4,7, Efes. 2, 8).

Prin innoirea in Iisus Hristos credinciosul dobandeste deplinatatea libertatii, dupa ce predica crestina in esenta ei este predica libertatii harului ce vizeaza eliberarea de robia pacatului . Pazirea mintii sau a inimii este indispensabila pentru confruntarea cu pacatul, pentru ca, prin aceasta, mentinem pomenirea lui Dumnezeu in noi. Sfantul Vasile cel Mare ne sfatuieste „sa pazim cu mare atentie inima noastra, ca sa nu pierdem niciodata grija lui Dumnezeu ori ca sa nu infectam cu imaginatii nefolositoare memoria lucrarilor Lui demne de admirat, ci sa aducem pretutindeni sensul dumnezeiesc, intiparit in sufletele noastre ca o pecete de nesters, printr-o pomenire permanenta si curata.”

Cel liber in Iisus Hristos participa la atotputernicia Mantuitorului Iisus Hristos, in timp ce consolidarea acestui adevar de catre pastor, turmei sale reprezinta succesul unei valori de nepretuit pentru implinirea scopului preocuparii pastorale, adica izbavirea pastoritilor in Iisus Hristos.

Consolidarea convingerii pastoritului ca este fiinta libera, care a fost creata dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu, formeaza prima etapa pentru problema in jurul libertatii vointei din punct de vedere pastoral. A doua faza se intemeiaza pe influenta pastorului asupra pastoritului, astfel incat sa poata el valorifica puterea uriasa ce este continuta in libertatea vointei, folosirea ei corecta care contribuie maximum la formarea credinciosului in Iisus Hristos . Prin urmare, puterea vointei umane este extrem de mare si caracterul ei de formare si de modelare este foarte insemnat. Prin buna folosire a vointei sale libere, credinciosul poate valorifica si conditiile exterioare favorabile pentru desavarsirea lui spirituala, totodata sa se apere in fata factorilor defavorabili . A treia etapa a preocuparii pastorale pentru folosirea si valorificarea corecta a vointei libere de catre pastorit, consta in evaluarea faptelor si manifestarilor sale, nu doar asupra comportamentului exterior, dar si in intentiile si cauzele, care l-au impins si impulsionat la realizarea faptei concrete sau la neglijarea ei . Dimpotriva, exista cazuri in care, cu toate dispozitiile bune ale pastoritului, n-a survenit rezultatul asteptat, datorita (de)limitarii libertatii vointei de factori interni si externi. Aceasta problema are o importanta pentru stabilirea educarii terapeutice de catre pastor si in principal pentru catalogarea corecta a faptei, lucrare foarte dificila, ce presupune cunoastere profunda a sufletului uman si a psihosintezei lui de catre pastor .

Pastorul, de asemenea, trebuie sa foloseasca indeosebi arma rugaciunii, care-l ajuta sa uneasca neputinta si nedesavarsirea lui cu atotputernicia lui Dumnezeu . Sfantul Vasile cel Mare recomanda inca si consacrarea la anumite perioade de timp a unui sinaxa al duhovnicilor, urmand sa schimbe opinii asupra modului de confruntare a cazurilor complicate si dificile a bolilor sufletesti .

Marea insemnatate pentru educatia terapeutica o are indrumarea bolnavului de catre pastor, astfel incat sa poata armoniza vointa lui cu vointa dumnezeiasca, cu scopul acceptarii depline si din toata inima a harului dumnezeiesc de catre bolnav. Este caracteristic faptul ca reprezentanti de seama ai psihiatriei contemporane intrezaresc inceputul si cauza fiecarei naturi a bolilor psihice in problema vinii si a pacatului .

Ca stare impotriva naturii, pacatul este adeseori caracterizat de Sfintii Parinti ca fiind boala a sufletului, „boala si rana sufletului” , dupa cum scrie Didim cel orb, Alexandrinul. Acelasi adevar il subliniaza si Sfantul Vasile cel Mare: „Fiecare rau este o boala a sufletului, in timp ce virtutea este insasi sanatatea” iar Sfantul Grigorie de Nissa afirma ca „pacatul este esecul firii noastre nu trasatura ei, precum boala si infirmitatea nu sunt una cu firea noastra, ci sunt incalcarea firii. Astfel, implinirea rautatii se intelege ca orbire a binelui innascut; ea devine dusman a tot ce exista si consta in lipsa binelui” . Sfantul Ioan Gura de Aur demonstreaza clar ca „virtutea este naturala, pe cand rautatea este contra naturii, precum sunt sanatatea si boala.”

Sufletul omenesc imbolnavit de pacat prezinta o problema duhovniceasca a carei rezolvare se gaseste dincolo de puterile umane, in vointa si atotputernicia dumnezeiasca. De aceea, boala sufleteasca ce a provenit din pacat si din simtul responsabilitatii si a vinei, numai Insusi Dumnezeu o indreapta, o vindeca. Astfel, in cazul de fata se descopera realmente marea misiune a pastorului crestin, ce reprezinta autoritatea dumnezeiasca suprema, care este imposibil sa fie inlocuita de orice alta autoritate in lume. Mijlocul terapeutic de o valoare nepretuita este in cazul de fata sfanta taina a marturisirii, prin care „iertarea are loc prin sangele lui Iisus Hristos” .

Se constata ca principiile si metodele pastoralei Sfantului Vasile au o mare insemnatate pentru implinirea metodica a misiunii sfinte a duhovnicilor. Trebuie, dar, sa accentueze faptul ca pastorirea sufletelor nu este posibila si nu nici nu se permite sa fie limitata la un cod care va prevedea si va reglementa cu detalii toate cazurile bolilor sufletesti. Preocuparea pastorala are loc intre persoanele libere, care au fost create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si constituie educatia „pentru libertate” dar si „in libertate” . Este vorba despre preocuparea ce apare mereu noua in multe cazuri si probleme complicate, care pot fi solutionate numai cand pastorul actioneaza potrivit cu stiinta si indrumat de Pronia Dumnezeiasca. Pe drept Sfantul Vasile in cele mai multe cazuri se bazeaza pe judecata luminata si responsabila a pastorului, oferindu-i acestuia o mare putere de discernamant.

In general, vindecarea bolilor sufletesti, cresterea in virtute, viata, desavarsirea si mantuirea in Isus Hristos este marea taina, pe care o lucreaza Sfanta Treime in fiecare suflet, folosind ca organe ale Lui pe pastori. Grija pastorala este o lucrare suprafireasca si dumnezeiasca, fiind imposibil de inlocuit cu orice fel de autoritate lumeasca . De asemenea, trairea mantuirii in Iisus Hristos reprezinta centrul, inceputul si telul ultim al tuturor preocuparilor si actiunilor pastorale, ce trebuie sa fie stabilite exclusiv pe temeiul acestui scop prea inalt, adica al trairii mantuirii in Iisus Hristos a pastoritului . Scopul nostru, prin urmare, este innoirea pastoralei in climatul axat pe persoana, prin responsabilitate si libertate, fiindca „unde-i Duhul Domnului, acolo este si libertatea” .

In incheiere, ajungand in actualitate si in contemporaneitate, voi sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul potrivit caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!.

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1855

Voteaza:

Parintele duhovnicesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE