Iată câteva frânturi dintr-un jurnal pe care aş fi vrut să-l scriu: acela al devenirii mele, căreia Părintele Miron i-a fost, adânc, piatră de temelie. Frânturi de gând fără date şi ani, dar cu oameni, locuri şi sensuri:

La Ocna. Biserica e veche şi rânduită cu grijă. Părintele a sculptat tâmpla şi a pictat icoanele încastrate. Şi multe altele pe care nu le ştiu. Peste tot se simt du-hui şi mâna lui şi ceasurile nenumărate pe care le-a petrecut în biserică, pentru ca totul să fie aşa cum trebuie. „Bunăcuviinţa casei Tale mă mistuie"...zice Psalmistul. Ordinea din biserică, aflu dintr-o predică a Părintelui, reflectă rânduiala noastră lăuntrică.

Părintele. în biserică, Părintele te aşteaptă întotdeauna la uşa dinspre miazănoapte a Altarului. Nespus de frumos. Seamănă cu Sfântul Nicolae, lângă care stă, şi pe care el l-a pictat, şi te întrebi dacă nu cumva a pus în icoană ceva din chipul său. Părul şi barba -albe, albe şi ţinuta dreaptă, dreaptă. Vocea profundă, joasă, plină. Şi sub arcadele adânci ochii mari, învăluitori. Părintele nu atrage mulţimi. Nu-l interesează să o facă. Şi nu face minuni vizibile. Dar în clipa în care cineva se apropie cu sinceritate de el, poate deveni un înnoitor de om.

Spovedania. Părintele mă aşteaptă acolo, mă ia de mână şi mă priveşte adânc, adânc în ochi. Zăgazurile sufletului meu se rup: încep să plâng şi nu mai pot scoate un cuvânt. Ciudat: tot ce mă necăjea până atunci, şi toate întrebările conştiincios pregătite pentru a i le pune Părintelui - dispar. Nu mai am nevoie, fiindcă mi-am acordat fiinţa pe lungimile de undă ale Pă rintelui (care te apropie de Hristos ca nimeni altul) şi realizez că tot restul e bruiaj, zgomot perturbator.

Rugăciunea pentru celălalt. Părintele povesteşte, zâmbind blând, ca răspuns la gestul mamei de a-i aduce pomelnicul nostru de câte ori îl vizităm: într-o gară, cu vreo cincizeci de ani în urmă, un om fugea după un tren în mişcare, în care tocmai se urcase Părintele. Dându-şi seama că nu-l mai poate ajunge, omul, disperat, îl strigă: „Părinte, îl am pe Mihai!..." Părintele îi face semn că a înţeles. Cine va fi fost Mihai, şi care era necazul lui, Părintele n-a ştiut niciodată; de cincizeci de ani, însă, Mihai nu lipsea din rugăciunile lui.

Postul. Stând la masă într-o zi de post, cineva s-a aplecat să se uite la cutia de margarina din care fusesem serviţi, ca să se asigure că nu conţine vreun ingredient în neregulă. Asta l-a făcut pe Părintele să zâmbească şi i-a provocat o reflecţie despre post. Postul trebuie să fie continuu. Pentru că post înseamnă cumpătare. Nu laptele, ouăle sau carnea în sine sunt rele, ci lipsa noastră de măsură, tendinţa de îmbuibare. Biserica ne aduce aminte de aceasta şi, respingând excesul, ne protejează prin perioadele de post, menite să ne readucă la ritmul cel bun al bunei măsuri. Este însă fals să credem că posturile sunt periodizări ale cumpătării noastre, dincolo de care ne putem distruge în voie, toată agoniseala de dinainte, protejaţi de o respectare pur formală a legii. De aceea postul trebuie să fie continuu.

Nejudecarea aproapelui. Părintele nu judecă pe nimeni, nu dintr-o ascultare oarbă a poruncii. E mai degrabă un adânc de iubire care nu-i permite să vadă nimic murdar în cel de lângă el. Ochiul lui e curat. Când cineva i s-a plâns într-o zi că oamenii sunt răi, s-a întristat foarte tare şi i-a cerut categoric să nu mai spună niciodată aşa ceva.

Predica Părintelui n-are nimic didacticist. Fiecare cuvânt e viu, plin şi impunător, trăit, spus din inimă, Cu durere, fiindcă se simte responsabil, prin fiecare cuvânt, să ne apropie de Hristos, prin ascultarea de El, prin împărtăşirea cu El. Cuvântul e spus cu gravitate, nu e irosit, pentru că are menirea să ne atragă şi să ne ţină atenţia spre Hristos care e viaţa noastră. Şi, inevitabil, pornind nu de la cuvinte spre Hristos, ci de la Hristos şi încercând să ni-l apropie prin cuvinte - cuvinte-cheie mai ales, subliniate în vorbire şi repetate de nenumărate ori - imaginile sunt înălţătoare, cuvintele au putere şi culmile gândirii lui se dovedesc a fi ameţitoare. Numai aşa. Deoarece gândirea vine din trăire şi e trăire. Vie şi adevărată.

Inţelegerea. Astfel stând lucrurile, există, desigur, şi riscul de a nu fi înţeles. Nu de cei care n-ar avea o anumită pregătire intelectuală care să le permită pătrunderea cuvintelor lui, ci de cei care nu caută. Sau nu caută sincer. Orice suflet care e în comuniune cu el îl înţelege. Sau, intuitiv, simte că acolo (cu el) se petrece ceva autentic şi rămâne lipit de el. Părintele este o adevărată călăuză duhovnicească, pentru că arată calea pe care el însuşi a străbătut-o. Pentru că el însuşi se luptă, se osteneşte să rămână în fiecare zi pe cale. Cu Hristos. Intru El.

Dar Părintele nu se mulţumeşte să ia cu el mai departe pe cei care înţeleg şi să ne lase pe noi, ceilalţi, să ne descurcăm cum vom putea. Rostul lui, asumat, e să se întoarcă în fiecare zi, să repete, să insiste ca să şi Până când înţelegem. Că trebuie să-L ascultăm pe Hristos, să împlinim ce ne cere neîndoindu-ne că, prin El, putem face ca El, să ni-L facem pe El inimă. Cu temerea permanentă, şi exprimată cu durere (mai ales de când stie că sfârşitul, aici, e din ce în ce mai aproape), că poate n-a spus destul, că poate n-a explicat îndeajuns, că poate n-a făcut eforturi pe cât trebuia ca să se facă înţeles. Mărturisesc că nici eu, copil fiind, nu înţelegeam. Dar i-am ascultat pe cei mari şi-am încercat să merg, cum am putut, înainte. Până când am început, încetul cu încetul, să reţin mai întâi, datorită insistenţei sale. Fapt esenţial. Şi apoi să înţeleg. Puţin câte puţin. Căutând, lovindu-mă, rănindu-mă. Nu de ceva din afară, ci de mine însămi. Dar poate că altfel nici nu se poate înţelege, decât trăind. Până când devenim pământ roditor şi cuvântul păstrat în minte devine lucrător în inimă.

Extras din cartea „Iubind ca Dumnezeu”, Editura Christiana

• Parintele Miron Mihailescu
  Publicat in : Parinti