Parteneriat Stat - Culte religioase in Romania

Parteneriat Stat - Culte religioase in Romania Mareste imaginea.

 Parteneriatul Stat – Culte religioase in Romania anului 2011, in contextul integrarii ei in Uniunea Europeana

Introducere

Daca spre sfarsitul mileniului al III –lea a aparut un mod de gandire, ce a cuprins treptat toate compartimentele vietii: religios, social – politic, cultural si economic european si s-a impus treptat, aratandu-se a fi o caracteristica a acestui sfarsit de mileniu, aceasta este, fara indoiala, gandirea dialogala[1]. La inceputul noului mileniu se pare ca toti si toate sunt chemate la dialog si comuniune pentru a supravietui in contextul pluralismului cultural  ce caracterizeaza lumea de astazi[2]. Acest realism ne cheama pe noi la evidentierea a doua principii esentiale referitoare la relatia noastra cu Uniunea Europeana, primul fiind acela ca nu Uniunea Europeana reprezinta o problema ci propria noastra prezenta in cadrul ei, iar al doilea se cuprinde in faptul ca problema noii compozitii si sinteze nu este de sorginte politica sau economica ci de natura culturala si spirituala. Dincolo de influentele permanente ale Occidentului in tarile rasaritene, deosebirea de cultura dintre Europa apuseana si popoarele ortodoxe ramane, in multe locuri ce nu pot fi depasite.

Se accepta astazi tot mai mult ideea ca existenta insasi este dialog, adica este chemare si raspuns, este intalnire, comunicare, impreuna-lucrare, perihoreza si comuniune, atat pe verticala cat si pe orizontala. Noutatea acestei forme de gandire consta in redescoperirea dimensiunii verticale a dialogului, care ii pot salva pe partenerii dialogului de platitudinea orizontala. Concret, lucrul acesta se observa in redesteptarea interesului omului modern pentru religie, care reprezinta tocmai dimensiunea verticala in orice forma de dialog si la orice nivel. Fapturile si lucrurile nu exista in mod solitar in lume. Nu solitudinea si multitudinea lor individuala le justifica existenta, ci unitatea existentiala a lumii, bazata pe identitatea personala a oamenilor, care realizeaza o comuniune ce consta nu din dizolvarea sau pierderea lucrurilor si fapturilor in masa unitatii, ci din sinergia si perihoreza propriilor energii care, nu numai ca se sustin reciproc si, prin insasi identitatea lor, se imbogatesc reciproc si sunt apte sa primeasca un sens prin persoana umana, care devine constiinta lumii[3]. Exista aici o sustinere intemeiata pe reciprocitate spirituala si informationala, ceea ce le face sa comunice prin insasi individualitatea si rationalitatea lor, adica prin identitatea care nu se desfiinteaza, deoarece este complementara si astfel le face sa alcatuiasca lumea, adica unitatea creatiei si sa-si reveleze fiecare in parte si toate la un loc, conditia esential – existentiala de impreuna – existenta care inseamna dialog si chemare la dialog, adica creatie a lui Dumnezeu si lume a oamenilor[4].

Intalnirea cu un altul adica dialogul, la inceputul acestui mileniu al III – lea, constituie un dinamism concret, ce deschide omul spre o transcendenta, speranta si sens. Lumea de astazi, golita de sens in secolul trecut, are nevoie, la inceput de nou secol, deopotriva de constiinta religioasa ca de o frana, adica de cunoasterea propriilor limite si de acceptarea lor responsabila cat si de speranta ca nu este parasita de Dumnezeu, caci numai aceasta speranta ii poate umple golul sufletesc de care sufera omul modern si pe care nici un progres tehnic sau stiintific nu este in stare sa-l umple.

Chiar daca lumea de astazi traieste intr-o epoca de crize si experiente dureroase, Dumnezeu, Care lucreaza atat in si prin oamenii religiilor cat si prin oamenii de stiinta si de buna credinta de pretutindeni, dupa harul lor, va lumina sensul existentei si va ajuta lumea sa isi pastreze identitatea si demnitatea umana, iar pe oameni sa inteleaga ca a fi fiii unui anumit neam istoric nu exclude fratietatea cu fiii altor neamuri, intrucat, in cele din urma, toti suntem frati, avand ca Tata pe Dumnezeu. In acest sens, singura relatie care justifica existenta este relatia de iubire bazata pe jertfa de sine, si singura cale car faciliteaza relatia de comunicare a existentei, este calea iubirii, adica iubirea lui Dumnezeu, pe care trebuie sa o invatam toti in cele din urma, daca vrem sa ajungem la un modus vivendi care sa garanteze demnitatea si supravietuirea intregii umanitati si a creatiei. Putem spune astfel ca dialogul asigura chiar supravietuirea natiunilor, adica a popoarelor, sau mai corect spus, a culturilor[5] care se identifica cu popoarele respective, le conserva identitatea si le asigura perenitatea, si nicidecum cu rasele, deoarece din punct de vedere, nu factorul genetic si ereditar este cel care ne diferentiaza, ci cel cultural si spiritual.

            Cand spunem lucrul acesta, in perspectiva extinderii Uniunii Europene, ne gandim ca aceasta structura pluriculturala si suprastatala, trebuie sa se straduiasca sa realizeze in primul rand o dezvoltare cultural – spirituala regionala, si nicidecum o integrare mai mult sau mai putin bazata pe forta si pe structuri socio – politice si economice. Dezvoltarea cultural – spirituala a tuturor statelor inglobate va asigura valoare si trainicie Uniunii Europene si o va feri de ispita de a deveni un simplu imperiu politic si economic. Este gresita tendinta de a se impune cu orice pret modelul economic si cultural occidental si considerat universal valabil, fundamentat pe relativizarea si pervertirea valorilor morale, religioase, culturale, artistice cu grave consecinte: laxism si libertinaj moral; consumism, bunastarea materiala si cautarea placerii; sincretism religios; cultura mortii etc., considerate paradoxal a constitui comoditatea si calitatea vietii. Dar ce sens mai poate avea viata, cand prin pervertirea ei axiologica si-a pierdut total sensul existentei?

            In zilele noastre, lumea face eforturi tot mai sustinute pentru crearea unui climat de apropiere, de incredere, de intelegere si colaborare intre oameni si popoare care sa le asigure securitatea existentei si convietuirea in armonie cu semenii. Dar daca nu va tine seama si de dimensiunea spirituala a omului prin factorul religioase, care sa asigure oamenilor experienta intalnirii cu Dumnezeu prin dimensiunea transcendenta, sansele sunt minime, pentru ca nimic din cele pur naturale nu sunt stabile, mai ales cand sunt inchise in imanentul plat. Tendinta spre realizarea unei comunitati globale este un proces aflat in plina desfasurare, o evidenta „devenire” istorica[6], care se consuma indiferent de dorintele sau obiectiile noastre si care este accelerat de factori neutri din punct de vedere religios. Desigur, realizarea unitatii crestine si intr-un sens larg a intregii umanitati, este si trebuie sa ramana o dorinta sacra a fiecarui om de buna credinta care isi raporteaza constiinta la testamentul Domnului Iisus Hristos, „ca toti sa fie una” (Ioan 17, 21), precum si la faptul ca intreaga creatie este destinata sa devina Biserica lui Dumnezeu. Pe de alta parte sa nu uitam ca unitatea este una si globalizarea este alta[7], iar globalizarea, cel putin in modul in care este perceputa astazi, nu va putea sa asigure unitatea si supravietuirea lumii. Noi am facut deja experienta unei globalizari fortate (comunismul), care a sfasiat si mai mult unitatea lumii.

De aceea, cand suntem nevoiti sa ne confruntam tot cu o globalizare, chiar daca de data aceasta este la nivel regional, este normal sa nu mai avem incredere si sa fim precauti, incercand impreuna sa lamurim problema pe cat este cu putinta, pentru o intelegere corecta a ei si deci pentru aflarea adevarului, spre a realiza o implicare personala responsabila. Aceasta este o problema delicata pe care nici societatea singura si nici religiile singure nu o vor putea solutiona, atata vreme cat nu exista conlucrare, adica dialog, ci mai degraba numai atitudini exclusiviste, relativiste, reductioniste sau posesive cu privire la adevar, care nu fac altceva decat sa-l faramiteze si mai mult, si sa-l faca sa devina obscur, denaturandu-l ori chiar conceptualizandu-l. In acest proces, diferite religii au jucat deja un rol foarte important. Asadar, inainte de a ne referi la contributia religiilor privind datoria lor fata de edificarea unei comunitati mondiale, se cuvine sa recunoastem responsabilitatea lor fata de multe dintre paginile negre ale istoriei mondiale si sa intelegem si noile imprejurari in care sunt obligate sa activeze[8].      

             Daca aruncam o privire asupra evolutiei perceperii religiei in secolul trecut, observam ca intrarea in secolul al XX – lea a fost dominata de un scepticism generalizat in ceea ce privea atat rolul cat si viitorul religiei in societatea moderna. A fost perioada in care gandirea occidental – europeana ducea la extrem consecintele pozitivismului epistemologic, „profetii suspiciunii” anuntand cu multa emfaza caracterul retrograd, inutilitatea si iminenta disparitie a religiei. Puternic influentat de teologia antropologica a lui L. Feuerbach (1841), Marx a fost primul teoretician social care a vazut in religie unul din factorii principali ce se opune progresului si schimbarii sociale. „Religia este opiumul popoarelor”, „este doar soarele iluzoriu care se roteste in jurul omului atata timp cat omul nu se roteste in jurul sau insusi” sustinea Marx in anul 1844. Di perspectiva sa, societatea viitorului, in care diferentele de clasa vor fi eliminate si care va da nastere omului nou, va fi una in care religia va fi o chestiune de istorie. Mergand mai departe in aceeasi directie, Nietzche[9] anunta in 1885 prin intermediul nebunului din Asa grait-a Zarathustra, moartea lui Dumnezeu si nasterea lui der Ubermensh (super omul), care nu cunoaste alta lege in afara propriei vointe, pentru ca nu cu mult mai tarziu Freud cu psihanaliza lui sa pretinda a da loviturile finale religiei si persoanei religioase. Viitorul unei iluzii (1927), lucrarea in care Freud vorbeste nemijlocit pe tema rolului si al viitorului religiei, se incheia pe un ton cinic, cu pretentii programatice de actiune, ce se doreau a se rezolva in mod irevocabil aceasta „maladie” a societatii moderne[10].

            Daca privim in trecut la cele doua mii de ani de istorie crestina, vom fi coplesiti atat de bucurii cat si de dezamagiri. Motivele bucuriei si ale satisfactiei sunt urmatoarele:

 - Supravietuirea Bisericii. Biserica s-a nascut intr-o lume ostila si a suferit grave persecutii, nu doar in timpul primelor secole, dar si in zilele noastre[11]. In pofida lor, ea inca exista si aceasta demonstreaza ca ea este o realitate divino – umana destinata sa supravietuiasca vicisitudinilor istoriei si sa-i conduca pe oameni la inviere, adevar acceptat de insusi marele persecutor Iulian Apostatul, care marturiseste in agonia de muribund: „Ai invins Galileene!”

- Misiunea Bisericii s-a implinit in ciuda existentei ei intr-o varietate de culturi. Nu si-a pierdut identitatea divino – umana si nu a desfiintat nici identitatea cultural – spirituala a popoarelor in care s-a intrupat, ci dimpotriva, le-a asigurat identitatea si le-a salvat demnitatea, devenind factorul de coeziune sociala al lor. Biserica nu poate supravietui decat numai in lume, descoperind noi dimensiuni ale chemarii sale in lume.

- Dintru inceput a fost si un factor cultural de prim rang avand o influenta asupra culturii nu doar in Imperiul Bizantin dar si in Occidentul Evului Mediu. Chiar in vremurile moderne, cand Biserica, in societatile respective, a fost oficial si programatic ori sistematic marginalizata, fiind considerata factor irelevant si nesemnificativ in creatia culturii umaniste, ea nu a incetat si nu inceteaza sa ramana factor generator si promovator de cultura si spiritualitate. Multe din valorile umaniste si spirituale ale societatii moderne nu sunt altceva decat principii, valori si (re)surse crestine. Cu deosebire in noul mileniu mesajul Bisericii va fi credibil doar prin marturia faptelor si printr-o renastere monahala de dimensiuni impresionante, dupa cum marturiseste Mitropolitul Ioan Zizioulas[12].

1. Religia si factorii religiosi – mereu prezenti in viata umanitatii

Indiferent cat de nefasta a fost influenta lui Marx, Nietzsche si Freud asupra omului modern, o analiza a secolului al XX – lea ne arata cu totul altceva. Este ceea ce Anthony Gidens[13] numea atat de elocvent the return of the oppressed, revenirea in forta in ultimele decenii ale secolului a factorului religios programatic oprimat[14]. Virgil nemoianu, raspunzand la intrebarea „creste sau scade religiozitatea in lume?”, confirma recent acelasi lucru. Sondajele din ultimii ani[15] reveleaza faptul ca peste 90% din populatia Romaniei este religioasa (86% apartinand Bisericii Ortodoxe Romane), peste 60% participa la servicii religioase cel putin cu prilejul marilor sarbatori, 1, 7% frecventeaza Biserica cu regularitate. Aceasta situatie pozitioneaza Romania pe primele locuri in Europa. Insa, paradoxal, Romania, ocupa in acelasi timp, locuri fruntase si in majoritatea sondajelor internationale referitoare la avort, coruptie si criminalitate. Or, tocmai acest contrast frapant face si mai mult ca studiul religiozitatii, al impactului ei social precum si al potentialului ei de a fi un factor credibil al imbunatatirii vietii sociale, sa devina un imperativ al vremurilor noastre[16].

Ca sa putem intelege rolul religiei la inceput de mileniu trei, posibilitatile, provocarile si capcanele ori cursele cu care se confrunta omul religios si Biserica contemporane, nu trebuie sa ne oprim doar la teorii sociale referitoare la modernitate si la modernitatea tarzie sau postmodernitate[17]. Pentru a avea o mai responsabila intelegere si apropiere a faptului religios, trebuie sa avem in vedere in primul rand studiul marilor traditii religioase ale umanitatii. Cuvantului religie ii sunt asociate doua etimologii latine: una este cea derivata din verbul „reculegere” – a reveni in urma prin lectura, cuvant, gandire, a reculege – care sugereaza legatura cu trecutul, cu o traditie. Religia devine astfel aducerea aminte a unui trecut, actualizare permanenta a acestuia. Cealalta etimologie provine din „religare” si are sens de „a lega”, „a fixa”, asa cum se intampla in multe regiuni ale lumii: religia uneste, construieste si fundamenteaza coeziunea sociala[18], coeziune sociala care, pe langa competenta religioasa, dispune si de aportul limbii, al traditiei istorice si al atasamentului de un anumit teritoriu. Aceasta inseamna o cultura comuna, modele si norme de comportament unitare. Religia a avut in evolutia sa istorica sensuri diferite, dupa faptele semnificative din viata societatii. Religia poate insemna norme morale, rituri, dar si modul de a gandi, de a se raporta la sacru si de a trai sacrul, propriu unui grup, deci inseamna un sistem de viata al grupului respectiv, sau, cum este cazul la romani, un factor constitutiv al etnogenezei. In trecut, religiile influentau toate aspectele vietii umane detinand o complexa competenta: se imbinau ori se intrepatrundeau cu filozofia, legislatia, politica, arta, formele de recreatie.

Insa in epoca noastra moderna secularizata, aceste sectoare ale vietii au dobandit ipostaze si consistente autonome speciale. Foarte multi factori indiferenti din punct de vedere religios, precum dezvoltarea stiintifica si tehnologica accelerata, dreptul international, organismele internationale care actioneaza in baza unor programe de perspectiva mondiala, au fost caracterizati ca produse secularizate[19] ale religiei, si in special ale culturii crestine. Acesti factori „nereligiosi” nu trebuie infruntati ca adversari, ci abordati ca parteneri in infaptuirea idealurilor universale spirituale care urmaresc intelegerea si apropierea universala. Ceea ce se cere nu este tutelarea sau crearea unui front comun al religiilor impotriva altor forte spirituale ale lumii contemporane, intr-o mentalitate ofensiva de tipul cruciadelor[20] ci, o contributie substantiala la abordarea circumstantelor nou – create, prin conlucrarea tuturor factorilor intr-un dialog deschis ambelor dimensiuni, verticala si orizontala (transcendenta si imanenta). Totusi, in pofida acestei disponibilitati pozitive, rolul esential al religiei este indiscutabil. Nu este permisa o contributie care sa reduca la o simpla incercare de intelegere intelectuala, la cateva remedieri neinsemnate si al o explicatie de suprafata a fenomenelor. In multe cazuri, cugetarea religioasa este datoare sa renunte la rolul de simplu exeget. Are datoria de a se exprima cu indrazneala, cu o viziune si o acuitate profetica, in legatura cu marile probleme care solicita contemporaneitatea[21]. Aceasta inseamna ca religia sa-si ia in serios dimensiunea ei profetico – eshatologica, contribuind cu toate mijloacele sale specifice la imbunatatirea vietii credinciosilor. Este chemata sa se implice in problemele reale ale vietii[22].  

2. Importanta si rolul religiilor la inceputul celui de-al treilea mileniu

Religia este o componenta importanta a culturii politice in multe tari[23], si aceasta datorita puterii ei de a legitima autoritatea laica. Se spune despre religie ca, pretinzand ca se afla deasupra lumii pamantesti, mai degraba ofera decat primeste legitimitate[24]. Lucrul acesta se observa foarte clar in istoria poporului roman. Toate marile momente si evenimente social – politice care i-au marcat existenta, au fost legitimate si incununate chiar de evenimentele religioase si bisericesti (de pilda, in anul 1330 s-a infiintat Statul feudal Tara Romaneasca, in anul 1359 a fost recunoscut oficial de catre Imperiul Bizantin si Patriarhia Ecumenica prin infiintarea Mitropoliei Ungrovlahiei[25]. Este indeobste cunoscut faptul ca statele comuniste au incercat sa construiasca o cultura politica din care religia era eliminata. Religia nu avea nici un rol in constructie socialismului si in formarea omului nou, fiind doar „un atribut al celor nefericiti care erau fortati sa indure faradelegile capitalismului”[26]. Incepand cu ultimul deceniu al secolului trecut, statele est – europene, foste comuniste, au permis din nou, in mod oficial, exprimarea traditiilor religioase in legatura cu care comunismul a esuat in efortul sau de a le elimina[27].

Simultan cu renasterea Ortodoxiei in republicile slave si in Romania, a avut loc si o renastere islamica care a traversat Asia Centrala, urmarindu-se prin ea reafirmarea identitatilor pe care Moscova le suprimase vreme de decenii. De fapt, adevarata redesteptare globala a religiei s-a produs cateva decenii mai devreme, incepand cu a doua jumatate a secolului al XX – lea, cand modernizarea sub expresie economica si sociala a devenit globala in toata amploarea. Astazi, importanta religiei se evidentiaza dramatic prin resurgenta Islamului, miscarile fundamentaliste de inspiratie islamica raspandindu-se intr-un ritm rapid, deoarece par sa raspunda aspiratiilor umane si nemultumirilor fata de societatea contemporana. O problema delicata ce care se confrunta societatea europeana contemporana, chiar in contextul extinderii Uniunii, in afara de pluralismul si sincretismul religios, si raportarea lor la adevar, o constituie prezenta tot mai simtita a islamismului. Aceasta problema trebuie abordata cu multa seriozitate, cu competenta, si totodata cu multa delicatete si sensibilitate, pentru ca in esenta este vorba de o intalnire intre civilizatii si culturi total diferite, ce se exprima prin sensibilitati specifice, care sub nici o forma nu trebuie starnite ori neglijate. Sa nu uitam ca dincolo de specificul fiecareia, monoteismul este factorul de coeziune a celor trei mari religii care se intalnesc acum in Europa - crestinismul, iudaismul si islamismul - intrucat toate trei sunt de sorginte avraamica si aceasta ar face sa se impuna in Europa dialogul interreligios si dialogul cu toti oamenii de pretutindeni, nu dor cel ecumenic si interconfesional, care si-a faurit deja o traditie in acest sens.

La modul general, religia este relevanta in orice conflict, deoarece vorbeste de viata si de moarte, de razboi sfant sau de razboi drept. Religia, in epoca contemporana, continua sa fie o prezenta vie in viata umanitatii, indiferent de spatiul geografic, si cu atat mai mult, am putea spune lucrul acesta pentru spatiul Uniunii Europene, unde crestinismul este o componenta esentiala a identitatii europene. Crestinismul si-a pus pecetea asupra continentului european. Cultura si spiritualitatea europeana este de sorginte crestina si poarta inca amprenta eclesiastica, si tocmai aceasta este caracteristica dominanta a Europei. Este adevarat ca acum lumea occidentala secularizata este plina de contradictii. Pe de o parte ateismul si rationalismul ocupa pozitii solide, ca si secularizarea care arata ca in societatea occidentala religia isi pierde din importanta pe care o avea in trecut in functionarea sistemului social[28], insa pe de alta parte nici legiferarea si generalizarea dreptului la credinta nu sunt minimalizate. La fel, in spatiile fostelor state comuniste, unde se edifica societatii democratice, libertatea credintei este garantata prin lege si in mare parte respectata in viata societatii. Se poate afirma ca procesul de extindere in Rasarit a democratiei si economiei libere, cu tehnologie avansata, a indus un model de societate european, in curs de edificare, in care problemele religiei si credintei au incetat sa mai fie abordate ca „afaceri de stat”. De aceea, in acest spatiu european tensiunile si conflictele religioase se pot transforma mai greu in ciocniri violente, armate. Acesta este un semn edificator ca in momentul in care religia se poate manifesta in conditii de libertate ea poate deveni un element de stabilitate care nu trebuie ignorat ori neglijat.

Europa unita isi construieste in prezent relatia cu religia sub forma a ceea ce istoricul Rene Remond numea o „secularizare amiabila”[29]. Locul separatiei radicale si uneori violente intre opinia religioasa, rezervata spatiului privat si puterea politica, in sfera nevazutului si cea a vizibilului, separatie care inaugureaza autonomia societatii moderne, este luat de o viziune potrivit careia distinctia domeniilor de competenta nu inseamna si irelevanta lor reciproca. Cu alte cuvinte, faptul ca religia nu mai legitimeaza politicul si statul isi asuma o neutralitate principala fata de credintele religioase nu echivaleaza cu a nu recunoaste sau a nu valorifica rolul religiei in spatiul public. Intrebarea este: Cum gandim acest rol? Care sunt ratiunile care ne determina sa-l recunoastem si chiar sa-l incurajam? Ce anume justifica prezenta religiosului intr-o societate care, dupa cum spune Marcel Gauchet[30], se articuleaza deliberand asupra ei insasi fara a se referi la ceea ce o transcende? Desi religia este un fenomen si un proces dinamic pe care nimeni nu-l mai poate contesta astazi, iar celebra expresie formulata de scriitorul Andre Malraux – „secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc” confirma ideea ca in acest secol religiile cunosc un reviriment fara precedent, totusi, asistam astazi si la o redimensionare a constiintei de sine a religiilor din spatiul lor de actiune. Mai intai prin insusi faptul ca astazi in Europa se propun noi religii si noi secte in baza libertatii care contesta valoarea si legitimitatea vechii religii crestine.

O privire lucida asupra fenomenului religios contemporan, la nivel global, ne face sa intelegem ca in actuala situatie de pluralism religios, religiile sunt in competitie unele cu altele, deoarece considerand ca poseda adevarul religios, tind sa prevaleze asupra altor religii. Or, in acest caz, nu mai poate fi vorba de functia de coeziune sociala a religiei. Potrivit lui W. Joachim, in aceasta situatie a pluralismului, religia isi pierde functia de integrare si, in anumite situatii, poate genera stari de tensiune. Astazi exista initiative concrete de a construi, tinand seama tocmai de ponderea civilizationala a religiei, solidaritatii regionale, cu scopul de a asigura stabilitate si cooperare. Realismul elementar al oricarui proiect politic obliga la dialogul cu credintele religioase traditionale care au dat alcatuirea profunda a unei societati, indiferent de sensul deciziilor sale ulterioare[31]. Ajungem astfel la argumentul istoric al revelatiei religiei. Cu toate ca actuala Constitutie Europeana nu include in preambul referinta la „radacinile crestine”[32]. Europa nu poate sa nu-si recunoasca originea istorica: ea datoreaza crestinismului atat principiul de unitate (vizibil mai cu seama in primul mileniu), cat si actuala divizare confesionala, astfel incat s-a vorbit de mai multe europe religioase, fiecare cu propria sa raportare la modernitate[33].

Drept urmare, religia reprezinta un factor determinant, prezent in toate relatiile de viata. Statele europene au afirmat apartenenta lor la credinta in Dumnezeu in textul din Constitutiile lor. Mostenirea religioasa este precizata chiar in Constitutiile unor state ce se numesc laice. Spectrul larg al relatiilor juridico – religioase, referitoare la Bisericile de stat si laicitate, neutralitate si cooperare isi au originea in imanenta diversitate din tarile comunitare. Cum ar fi spre exemplu: Franta prezinta sapte sisteme legislative religioase diferite. Particularitatile lor se intalnesc in Alsace – Moselle, in Guyana ori La Mayotte. Regatul Unit trebuie sa tina cont de nevoile (cerintele) religioase incepand cu cele din Anglia si Scotia si continuand cu cele din Irlanda de Nord pana in Tara Galilor si cu altele[34]. Grecia, in schimb, are un statut aparte in Sfantul Munte Athos, iar in Germania, prin particularitatile legate de fiecare land in parte. Unele tari comunitare o atentie sporita factorului religios al diferitelor comunitati prin incheierea de tratate intre stat si respectivele comunitati religioase. Aceasta diversitate se afla intr-o permanenta miscare in statele Comunitatii Europene. Dar este vorba de o miscare ce tinde spre convergenta intrucat sistemele legislative religioase intr-un anumit sens, converg in Europa. Legaturile si relatiile Stat – Biserica pot cunoaste solutii de tipul celei din Suedia ori se pot prezenta sub forma unei destinderi ce caracterizeaza aceasta relatie in Anglia. In Germania schimbarile au vizat probleme sau aspecte, cum ar fi predarea religiei, jurisdictia bisericeasca ori statutul diferitelor asociatii. Structuri care erau initial antagonice isi dovedesc acum forta de cooperare. Exista o convergenta spre autodeterminarea elementului religios, dar si una in sensul unei colaborari intre stat si comunitatile religioase. Incercarile istorice de marginalizare a religiei, ca un fenomen social printre alte fenomene sociale, au esuat in statele membre ale comunitatii. Problemele religioase detin pretutindeni un loc deosebit, special, in viata publica.

Modelul societatii civile, centrat in ultima perioada pe ideea de stat, nu poate asimila in mod corespunzator religia in unicitatea ei. Acest infinitum internum impiedica orice incercare de mediatizare permanenta a elementului religios, prin atribuirea acestuia unor sfere de interese limitate si particulare. Avand ca fundament libertatea de constiinta, sistemele legislative din Uniunea Europeana converg si in sarcinile fixate pentru viitor. Intr-o libertate religioasa recunoscuta, religia trebuie sa se bucure de locul corespunzator. Pe cat de putin se poate lipsi de religie in transmiterea radacinilor ei culturale – daca se doreste neaparat a fi cu adevarat europeana – pe tot atat de putin ii este ingaduit Uniunii Europene sa minimalizeze rolul religiei la cel de simplu furnizor de valori[35]. Religia nu este o ancilla in ethicis pentru stat. Ea nu este nici un paravan folositor doar pentru diferite interese economice si religioase si nici un „muzeu” cultural – istoric pentru Uniunea Europeana. Religia trebuie sa aiba locul ei propriu in Uniunea Europeana si un rol la realizarea libertatii oamenilor. Ea are misiunea de a asigura oamenilor o viata implinita. A da suflet Europei inseamna a trezi constiinta identitatii religios – spirituale a europenilor occidentali, ale garanta existenta personala si demnitatea proprie, a-i ajuta sa redescopere sensul existentei prin redeschiderea perspectivei transcendentului si ale arata tinta spre care trebuie sa se indrepte. Pentru ca la ora actuala, Occidentul traieste o profunda criza de natura religioasa si culturala, oamenii fiind dezorientati si bulversati din punct de vedere spiritual, pe de o parte, prin libertatea inteleasa ca libertinaj si consumism iresponsabil, prin relativizarea ratiunii, a stiintelor si a valorilor perene, iar pe de alta prin sincretismul si pluralismul religios multicultural in care traiesc.

Uniunea Europeana trebuie sa includa religia in dimensiunea sa institutionala. Ignorand acest lucru, nu face decat sa conteste aspectele esentiale ale vietii cetatenilor ei. Religia exista in cadrul institutiilor cu viata ei specifica, iar Uniunea Europeana este obligata sa respecte acest lucru[36]. Ca un garant al principiilor democratice Uniunea Europeana trebuie sa raspunda in mod corespunzator la nevoile populatiei. Acest lucru este valabil si pentru nevoile religioase ale oamenilor si ale institutiilor. Uniunea Europeana are obligatia sa intre in dialog oficial cu Bisericile si comunitatile religioase. Initierea acestui dialog presupune respectarea unor serii intregii de drepturi comunitare primare si secundare[37]. Uniunea Europeana trebuie desigur sa tina seama si de situatia juridica a Bisericilor. In construirea unui sistem legislativ religios european, fundamentul trebuie sa fie si sa ramana respectarea sistemelor din fiecare tara a comunitatii[38], si aceasta se poate realiza numai printr-o conlucrare ce membrii desemnati de toate Bisericile respective. Bisericile europene detin insa propriile drepturi de suveranitate si acestea nu exista in mod izolat. Drepturile de suveranitate sunt si raman in relatie cu alte indatoriri de ansamblu ce vizeaza binele comun. Aceasta presupune sa se tina seama si de religie, de nevoile religioase ale omului contemporan din si cu Uniunea Europeana. Uniunea Europeana trebuie sa tina cont mai mult ca inainte de ceea ce reprezinta religia in sine[39], deoarece ea poate sa devina factorul ei de coeziune si de stabilitate, asigurandu-i dimensiunea verticala de spiritualitate.

3. Importanta si locul Bisericii Ortodoxe in constructia europeana

In calitate de continuatoare fidela si autentica a Cincizecimii primare – Biserica Ortodoxa are un rol de seama in constructia europeana. Ea aduce mai intai un tezaur liturgico – sacramental nepretuit, insa in acelasi timp si o experienta si un duh nou, de viata crestina, pastrat in continuitate neintrerupta cu Biserica primara si in dialog permanent cu contextul istoriei prin cele doua dimensiuni ale teologiei ale teologiei ei, verticala si orizontala, care i-au asigurat un echilibru continuu. Rolul Bisericii Ortodoxe in aceste vremuri de schimbari majore la nivel mondial, poate fi inteles in functie de Crucea lui Iisus Hristos, care ne imprima disponibilitatea de jertfa si ne face sa devenim responsabili de faptele noastre; de Invierea Domnului Iisus Hristos, care da speranta invierii noastre; de Cincizecimea traita la fiecare Sfanta Liturghie euharistica, si de Inaltarea lui Iisus Hristos ce ne da perspectiva ridicarii din starea de pacat in care ne aflam. Aceasta este inainte de toate, o misiune a comunitatii, o misiune de comuniune, deoarece comunitatea trebuie sa reflecte dragostea”[40].

Mantuitorul ne da indemnul: „Sa va iubiti unii pe altii... Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste intre voi” (Ioan 13, 34). Istoria Bisericii Ortodoxe poate fi ea insasi un bun exemplu pentru ceea ce se doreste a fi Uniunea Europeana. Biserica a contribuit din plin la progresul moral – spiritual al popoarelor, devenind o adevarata mama a lor. Biserica s-a identificat intotdeauna cu nazuintele neamului pe care l-a slujit, luand parte, cu mijloacele ei specifice, la lupta de eliberare sociala sau nationala[41]. Ea a contribuit la formarea si consolidarea constiintei nationale, la progresul si fericirea popoarelor la care a fost trimisa[42]. Ortodoxia reprezinta Biserica una, care se manifesta in deplinatatea ei, intr-o plenitudine de Biserici locale. Biserica locala asimileaza in identitatea ei elementele specifice natiunii, culturii si limbii poporului respectiv[43] . Dumnezeiasca revelatie si botezul crestin nu s-au dat cu scopul uniformizarii creatiei si a suprimarii varietatii naturale si istorice a omenirii. Botezul crestin sterge doar pacatele celui botezat, nu si identitatea etnica a acestuia. Viata ne demonstreaza ca dupa mai multe veacuri de la imbratisarea crestinismului, diferitele popoare n-au incetat a fi ceea ce au fost la inceput – comunitati umane distincte prin nationalitate, limba, simtire, cultura si traditie specifica[44].

Fiinta umana devine universala si traieste universalitatea nu doar spatial ci si temporal, interesata fiind si rugandu-se pentru intreaga lume si pentru intreaga creatie – care a fost binecuvantata de Dumnezeu Creatorul, Stapanul, Pantocratorul si Proniatorul. Aceasta universalitate crestina este nu numai o unificare a lumii, ci si un drum catre o astfel de lume, spre Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu. Nimic nu poate fi mai elocvent si mai relevant in ideea unitatii si a universalitatii decat chiar mesajul liturgic, in cadrul careia ne rugam: „Pentru pacea a toata lumea, pentru bunastarea sfintelor lui Dumnezeu biserici si pentru unirea tuturor...”[45]; „Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim”[46]; „Beti dintru Acesta toti, Acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, Care, pentru voi si pentru multi se varsa, spre iertarea pacatelor”[47]; „Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”[48]. – Toate aceste citate fac trimitere catre unitatea eclesiologica, liturgica si euharistica a persoanei, a comunitatii, a neamului si a popoarelor Care-L preamaresc ca Domn si Stapan pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos. „Veniti toti credinciosii sa ne inchinam sfintei Invierii lui Hristos, ca, iata a venit prin cruce bucurie la toata lumea”[49]; „Pace lumii Tale daruieste, bisericilor Tale, preotilor si la tot poporul Tau”[50]; iar la Slujba Vecerniei se reafirma universalitatea caci „vazura ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor; lumina spre descoperirea neamurilor”[51].

            Prin urmare, unitatea crestina este realizarea pe pamant a ceea ce se continua si se desavarseste in cer. Iar aceasta realitate cereasca este prefigurata de Biserica Lui Hristos care este „tipul si icoana intregii lumi”, dupa cum afirma Sfantul Maxim Marturisitorul.[52] In relatie cu universalitatea crestina, globalizarea in sens profan pare a fi o traducere a acestei universalitati ce caracterizeaza Biserica crestina, implinita si desavarsita fiind in Domnul Iisus Hristos. Perceptia ori intelegerea despre globalizare se dovedeste a fi insa contradictorie. Fenomen complex si variat, pentru unii este considerata ca o posibilitate de prosperitate si dezvoltare economica, unificata intr-un sistem mondial, si cu raspandirea unui model unic de gandire si actiune. Pentru altii insa, este un fenomen promovat de noua ordine mondiala care duce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, al carui punct culminant este relativizarea si anihilarea omului ca persoana. Omul contemporan trebuie sa stie ca societatea mondiala nu se construieste prin asimilarea si omogenizarea oamenilor, ci prin inaltarea lor la demnitatea persoanei, descoperindu-si chipul in Dumnezeu, facand astfel posibila o deschidere reala si autentica intre oameni.

Pana acum , Europa s-a intemeiat pe interese economico-financiare si politice. A incercat, asadar, sa multumeasca nevoile primare ale „omului contemporan”, dar tensiunile, conflictele si crizele n-au disparut. Faimoasa „piramida a lui Maslow” ne arata ca acesta este nivelul cel mai de jos al nevoilor umane, intr-adevar, important dar incomplet si insuficient. Ar urma apoi nivelul secund - cel intelectual – si el necesar. Europa raspunde (chiar daca imperfect si nedesavarsit) acestui nivel, inclusiv prin circulatia ideilor si cu ajutorul mijloacelor mass-media. Are insa, nevoie imperioasa sa-si creeze (si) nivelul superior, adica cel metafizic si spiritual – duhovnicesc, ce are misiunea esentiala de a le identifica si ilumina pe cele inferioare. Fara acesta, „teocentrismul” si „prosopocentrismul” pe care il propune si il recomanda Crestinismul ramane fara ecou, iar victima este insasi persoana umana. Fara acesta, omul se vede determinat si constrans obedientei si slugarniciei nedemne, fata de o societate impersonala sau in contrapozitie cu aceasta[53].

In acest context se mai poate afirma si faptul arhicunoscut ca nu s-a dorit precizarea in textul constitutional european a aportului crestinismului la formarea civilizatiei europene, dar asemeni modelului american privitor la relatia stat - culte in Uniunea Europeana a pus un semn de egalitate intre biserici (culte), asociatii religioase, organizatii filosofice si neconfesionale ceea este de asemeni regretabil, stiut fiind faptul ca-n cateva state ale Uniunea Europeana s-a legalizat casatoria intre persoane de acelasi sex. Din aceste motive Uniunea Europeana se prezinta pentru Biserica noastra ca un spatiu al marturisirii, cuvantului si modului de viata crestin – ortodox si este de luat in seama misionarismul episcopiilor Bisericii Ortodoxe Romane din diaspora, a celor doua mitropolii ortodoxe romanesti din Germania si Franta. In virtutea sobornicitatii, a catolicitati, a universalitatii crestinismul-ortodox roman Biserica Ortodoxa Romana are o datorie sfanta si ontologica sa se implice in edificarea si implinirea binelui si a civilizatiei crestine in lume in general si in Uniunea Europeana in special. Prin aderarea tarii noastre si a Bulgariei la Uniunea Europeana, prezenta crestinismului ortodox in peisajul confesional, cultural si social al Europei unificate este imposibil de ignorat, si vom fi chemati sa participam la un dialog deloc simplu. Odata cu integrarea tarii noastre practic Biserica Ortodoxa Romana va trebui sa se afle intr-o permanenta misiune crestina pentru a-si proteja credinciosii de pericolul apostazierii, al departarii de credinta si de Dumnezeu; sa nu uitam ca in urma cu doi ani vestitul concurs Eurovision a fost castigat de o trupa rock ai carei membrii erau deghizati in diavoli si care au interpretat o piesa blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu.

Formarea unei civilizatii depinde de sensul pe care il da un popor vietii si atitudini fata de ea. Crestinul-ortodox trebuie sa se raporteze continuu la Dumnezeu, la poruncile si la harul Sau, la Maica Domnului, la slujbele Bisericii, la sfinti, la sfintele icoane, la sfintele moaste si la sfanta cruce - care sunt elemente distinctive ale constiintei sale si trebuie sa aiba ca tel al vietii curatirea de pacate, mantuirea sufletului, fericirea vesnica, indumnezeirea. Modelul crestinului este sfantul, iar civilizatia crestin-ortodoxa este superioara prin faptul ca ofera omului posibilitatea depasirii lumii materiale, a imanentului, a dimensiunii biologice si economice a vietii prin unirea cu Dumnezeu pe calea credintei, a mistcii ortodoxe. Se pune intrebarea daca Biserica noastra este suficent de pregatita pentru misiune crestina si care este spatiul misionarismului crestin-ortodox? Misionarismul crestin ortodox ,,este iesirea din pasivitate” la nivel de comunitate sau parohie.

Exemplul viu de traire ortodoxa, un om virtuos poate misca mintile si inimile oamenilor spre credinta, iar acela trebuie sa fie preotul prin care Dumnezeu poate misca viata oamenilor spre idealul crestin in parohie in primul rand, si apoi in lume in general. Orice innoire misionara incepe cu preotul care trebuie sa-si inteleaga vocatia misiunii sale, sa creada cu adevarat in necesitatea sfinteniei vietii, in desertaciunea si perisabilitatea vietii orientate spre cele materiale.

Viata misionara la nivelul parohiei trebuie sa fie vie si sa fie centrata pe Iisus Hristos, pe implinirea poruncilor lui Dumnezeu, pe cultul Bisericii, pe sfintele taine, pe rugaciunea personala. A face din parohieni un popor de sfinti nu sta in puterea preotului, dar straduinta de a-i apropia de invataturile Sfintei Evanghelii se poate si este datoria sfanta a preotului: „Un amvon care tace din delasarea preotului este in criza, o cuminecatura care nu este impartasita din prea multe scrupule este o criza. Un crestin care nu iubeste pe semenul sau ca pe sine, un preot care ocoleste problemele esentiale ale parohiei, un monah care sta pe drum si nu se roaga permanent, toti acestia agraveaza criza misionara actuala.” (Pr. Prof. Univ. Dr. Ion Bria in cartea sa “Ortodoxia si Europa”). In masura in care se va recrestina spatiul parohial si se va edifica parohia ca spatiu sacru al eliberarii de rau si de pacate, se va afirma si ortodoxia noastra profunda si de efect in afara, in cadrul U.E. si se va depasi situatia europeanului de astazi.

Ortodoxia sau crestinismul „in duh si adevar” inseamna viata sfanta si ea trebuie traita de toti membrii Bisericii credinciosi sau clerici, iar pentru trebuintele misionare ale Bisericii se pot infiinta la nivel parohial, asociatii de interes comunitar-parohial care sa poata atrage fonduri europene. Integrarea tarii noastre in familia europeana institutionalizata este un fapt ce s-a petrecut, motiv pentru care trebuie judecate cu atentie toate aspectele: integrarea este pe de o parte o mare provocare din punct de vedere duhovnicesc, iar pe dse alta parte Biserica noastra poate contribui la reasezarea Uniunea Europeana pe un nou fundament si anume cel spiritual prin pastrarea identitatii spirituale crestin-ortodoxe si culturale a poporului roman, si prin dezvoltarea comuniunii cu celelalte popoare, europene.

De aceea, omul european are nevoie de o personalitate proprie, de o identitate bine conturata, care sa-i evidentieze si sa-i remarce intreaga sa valoare. Fiindca el creeaza Europa si nu invers. Si o alcatuieste pentru sine, pentru cei dragi si pentru generatiile viitoare. Este necesar sa aiba un aport si o contributie substantiala la unificarea si la consolidarea familiei umane, fie ea si europeana, deoarece Crestinismul este, prin excelenta, religia unitatii, a fratietatii si a iubirii in Hristos Domnul. O Europa fara Iisus Hristos poate fi o inselare si o accentuata dezamagire, dupa cum a fost si comunismul. Desigur, o Europa cu Hristos ar fi o „utopie”... adevarata si fericita!...

            Cu alte cuvinte, in contextul actual european, Biserica isi defineste tot mai evident rolul de spatiu si dimensiune coagulanta, prin iubirea si comuniunea in Domnul nostru Iisus Hristos. Modelul unitatii crestine transpare din scopul si dorinta Bisericii de a constitui comuniunea deplina, care nu este absorbire, ci comuniune in adevar si in dragoste. Aceasta cale nu are alternativa: este calea Bisericii.[54] Aceasta imagine a Bisericii care cuprinde credinciosii din atatea locuri, vremuri si neamuri, uniti fiind prin credinta in Hristos, trebuie sa devina un factor catalizator pentru unitatea Europei, a popoarelor ei.

Tinta si menirea Bisericii in constructia europeana este aceea de a-i aduna pe toti in Trupul Domnului nostru Iisus Hristos si de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectandu-le diversitatea proprie, fiindca aceasta diversitate nu desfiinteaza unitatea, ci o intareste si o imbogateste, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a aratat in istorie. Asa stand lucrurile, vom afirma si sublinia faptul ca Biserica nu este o realitate inchisa si nici inchistata in ea insasi: ea este trimisa in lume si este deschisa catre lume. Noile posibilitati care se creeaza intr-o Europa deja unita, si care isi extinde granitele pentru a imbratisa popoarele si culturile din partea centrala si rasariteana a continentului, dezvaluie o provocare pe care crestinii din Rasarit si din Apus sunt chemati sa o intampine impreuna. Cu cat vor fi mai uniti in recunoasterea si marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptatii si solidaritatii, pacii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei si apararii ecoteologice a creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatia culturala creata de si in Crestinism. A unit pe cei multi care erau de etnii si limbi diferite intr-o intelegere duhovniceasca comuna. I-a invatat limba iubirii, limba pe care trebuie sa o invete toti cetatenii Uniunii Europene. Ei trebuie sa inteleaga ca, desi a trecut vremea Razboiului Rece, a fi impreuna si a ramane impreuna, indiferent cine suntem, continua sa fie o necesitate din perspectiva supravietuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a intregii planete.

4. Despre viitorul educatiei religioase in cadrul Uniunii Europene de la inceputul celui de-al treilea mileniu crestin

Scopul invatamantului rezida in a comunica cunostinte si a crea deprinderi in directia folosirii lor, in cadrul unei profesii. Scopul invatamantului religios consta in instructie, adica in comunicarea unui adevar religios, si in educatie, ceea ce inseamna exercitarea in deprinderea formelor de traire religioasa. Scopul educatiei religioase consta in formarea caracterului religios – moral al omului. Nu se poate face educatie fara instructie, fiindca invatarea inseamna cunoastere. La randul ei cunoasterea ramane fara finalitate daca nu este aplicata in viata[55]. Doua probleme sunt importante, si anume: 1. Cine este responsabil sau cine controleaza pana la urma educatia religioasa in scolile de stat?; 2. In ce consta continutul educatiei religioase?

In multe tari, abordarea educatiei religioase se situeaza undeva intre asigurarea informatiei cognitive si oferta educatiei catehetice. Multa vreme, societatea a fost puternic animata atat gandirea religioasa in general, cat si de prezenta vitala a bisericilor in particular. Astazi incep sa se defineasca doua abordari oarecum opuse. In primul rand, ne putem concentra asupra componentei confesionale a educatiei religioase, redefinind educatia religioasa ca forma de marturie - (Aici trebuie facuta precizarea ca marturia, cel putin in Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, a fost mereu unita cu diaconia si liturghia, si de cele mai multe ori a devenit, in cele din urma martiriu, adica jertfire de sine. Ceea ce ne arata ca nu exista o marturisire care sa nu isi asume raspunderea jertfelnica, indiferent de contextul in care este facuta.). Profesorul de religie este un martor al credintei sale.

Aceasta abordare este problematica din doua motive: Primul motiv se refera la ruptura dintre religie si alte discipline de invatamant. Caracterul incognitiv al educatiei religioase (cel putin asa sustin unii) izoleaza atat materia, cat si profesorii respectivi viata si activitatea obisnuita din scoala. Al doilea motiv se refera la aspectul marturiei religioase intr-o societate secularizata, in care, pentru a avea succes, mesajul religios trebuie sa fie un exemplu viu transmis de profesorul de religie[56]. In al doilea rand, se poate opta pentru o directie diametral opusa in care caracterul cognitiv al educatiei religioase trebuie scos in evidenta. Religia devine astfel o materie ca oricare alta din scoala, producand indiferentism si absenteism. Conceptia negativa a acestei abordari este ca religia nu va fi cu nimic diferita de oricare alta materie si astfel nu ne putem astepta la eficienta si finalitatea educatiei religioase. Educatia religioasa moderna, incluzand colaborarea fructuoasa dintre invatamantul religios si organele de stat, presupune doua lucruri: a) un dialog matur intre cei doi factori, dar si interreligios. b) o politica de stat moderna cu privire la invatamantul religios.

Fundamentul si temeiul, asupra carora se sprijina lectia de religie, este Iisus Hristos, Mantuitorul si Reinnoitorul lumii. De aceea si duhul ce trebuie sa caracterizeze lectia de religie, in deosebi lectia de morala crestina, este duhul libertatii si reinnoirii in Iisus Hristos [57]. In acest  punct trebuie sa observam ca scopul lectiei de morala crestina este formulat foarte corect in programa analitica a clasei a treia de Liceu, cand se spune ca e „indrumarea tanarului om de a accepta in mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trai printr-o cunoastere constienta viata in Hristos in spatiul Bisericii si Traditiei Ortodoxe…”[58]. Dar si acolo descrierea materialului cartii prezinta neajunsuri importante. In mod special, pentru o apreciere (considerare) corecta a moralei crestine este fundamental principiul pe care-l formuleaza Aposolul Pavel, potrivit caruia „Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos. Toate imi sunt ingaduite, dar nu ma voi lasa biruit de ceva”[59]. Hedonismul si imoralismul nu-l elibereaza pe om, ci il inrobesc si-l conduc la impas, intr-o stare existentiala fara iesire. Elevul poate cunoaste acest fapt foarte usor, daca invata sa aseze aceste conceptii in cadrul unei perspective mai vaste si sa le controleze prin criteriul timpului. In general intercalarea variabilei timpului si considerarea temelor (subiectelor) morale si sociale prin aceasta perspectiva trebuie sa domine materia moralei crestine din Liceu.

Elevii la aceasta varsta nu numai ca pot, dar si vor sa se miste la un nivel mai inalt. De aceea si lectia are nevoie de o alcatuire teoretica ingrijita. Chiar si dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune sa fie data o amploare mai mare dimensiunii sociale a Ortodoxiei, ce este adesea revelatoare pentru confruntarea si solutionarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie sa fie notat faptul ca e necesar si o clarificare a Ortodoxiei vizavi de falsificarile ei constiente sau inconstiente de catre crestini sau de catre dusmanii crestinismului. De obicei nu cunoastem Ortodoxia atat de bine, pe cat credem. De aceea trebuie sa o studiem mai bine. Si de obicei Ortodoxia nu este prezentata atat de bine de aceia ce-i fac propaganda ostentativ. Inca e nevoie sa se aiba in vedere interpretarile diferite ce i le dau si in general si Crestinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circula intre tineri”[60]. In sfarsit e necesara existenta unui material auxiliar specific pentru profesori. Asa va exista si informarea specifica, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desavarsita a materiei lui si la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizeaza. Obiceiurile (obisnuintele) fiecarei generatii noi se cultiva in cadrele celei anterioare.

Astfel se formeaza si constiinta morala colectiva a fiecarui popor, dar si-n deosebi a fiecarei generatii noi a lui. Aceasta constiinta colectiva nu se schimba usor. Trebuie sa treaca cel putin trei generatii, ca sa se infaptuiasca o schimbare importanta in constiinta unei societati. Insa cand excitatiile pentru schimbari sunt atat de intense si atat de multe, precum se intampla si-n epoca noastra, este firesc sa se creeze o situatie instabila de lunga durata, pe care cu greu o poate cineva urmari. Asa se interpreteaza de altfel si largirea prapastiei intre generatii, pe care o constatam azi. Viata crestina, ca viata de invrednicire universala a omului, imbratiseaza fiecare element omenesc autentic, oriunde si oricand il intalneste. Considerarea lasa (derizorie) a crestinismului si identificarea lui cu tipuri conventionale si forme cucernice il omoara si-l fac respingator pentru tineri. Crestinismul nu este ideologie, ci deplinatatea adevarului si a vietii. Este etosul omului desavarsit in Iisus Hristos in persoana Caruia omul isi descopera „propria masura”. Este viata noului etos in Iisus Hristos [61]. Orice adevar ce exista in om si in civilizatia lui, gaseste in crestinism pozitia corecta si valoarea lui. De aceea si morala crestina este mereu deschisa pentru a primi si accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea insa, dar si pentru a putea sa valorifice toate acestea, se sprijina pe omul adevarat, ce s-a aratat in Hristos.

In alta ordine de idei, dialogul interreligios inteligent si intelept reclama si invoca o actiune in trepte sau in etape. Imbratisarile si intampinarile cordiale intre liderii religiosi nu (mai) sunt suficiente. Trebuie sa se realizeze un proces complet, incepand de la toleranta pasiva, trecand prin toleranta activa si respect reciproc, pana la dragoste si comuniune iubitoare. Recunoastem ca acest proces nu este simplu, pana la urma, insa, trebuie sa acceptam ca si altii pot creste in importanta si pot avea succes. Este clar ca intr-un asemenea context, prozelitismul nu mai poate deveni nicidecum un delict, deoarece nimic nu ii justifica existenta. O politica de stat matura si inteleapta se caracterizeaza prin trei elemente 1. respectarea integrala a Conventiei Europene a Drepturilor Omului; 2. acceptarea in totalitate a libertatii religioase individuale, inclusiv a dreptului de a recunoaste ori de a adopta orice religie, ca si a dreptului de a-ti schimba religia ori confesiunea sau de a nu fi deloc religios; 3. alegerea, ca politica de stat, a unui pluralism care sa imbratiseze o gama larga de grupari religioase, caci acceptarea acestora este singura poarta spre o societate multiculturala sigura si incununata de succes[62].

Concluzii

In incheiere, voi sustine ca religiozitatea – opusa fiind profetiilor modernismului – are resurse exceptionale atat de a aduce acel echilibru interior mult dorit de omul contemporan, bulversat de anxietate si de indoiala si de a-i umple golul sufletesc, pe care nimeni si nimic nu reusesc sa il umple, precum si de a deveni motorul schimbarii sociale. Provocarea noastra (a celor credinciosi) este, dupa cum spunea Mantuitorul nostru Iisus Hristos, de a „intelege bine vremurile”, de „a ne lua crucea din fiecare zi”, de a fi gata sa-L urmam, aducand mesajul Vietii, al Iubirii si al Adevarului unei lumi care mult prea adesea lasata prada ideologiilor depersonalizante, de orice fel[63].

Uniunea Europeana trebuie sa constientizeze importanta respectului identitatii si specificului cultural si spiritual al fiecarui popor sau natiune. Nordul predominant protestant si sudul catolic manifesta trasaturi relevante si semnificative pentru Uniunea Europeana, in timp ce Ortodoxia dispune la randul ei de experiente, resurse si posibilitati noi. Ortodoxia, ca fiind mostenitoarea traditiei patristice ce este patrunsa de marile taine ale dogmelor trinitare si hristologice, are o structura spirituala proprie, preocupata fiind indeosebi, de realitatile vietii duhovnicesti si de raporturile ei inter si intra-umane. Viata Sfintei Treimi – Cea de viata datatoare, indreptata fiind catre lume prin Intruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat in interiorul existentei create a lumii o viata noua, o realitate superioara, de continut dumnezeiesc si anume: comuniunea. Ideea comuniunii este indreptata si spre interior, dar si spre exterior. In ceea ce priveste aspectul exterior al comuniunii, el se regaseste in una din insusirile si atributele Bisericii, asa dupa cum arata Simbolul de Credinta niceoconstantinopolitan, adica: sobornicitatea, care alcatuieste si configureaza sufletul, trupul si specificul Ortodoxiei. Acest termen folosit astazi doar de Biserica, reprezinta si reda in mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica soborniceasca (catolica si ecumenica in adevaratul si profundul sens al cuvantului) este acea biserica care aduna, uneste si traieste in comuniune.

Pe de alta parte, dialogul cu Islamul este de mare insemnatate atat din punct de vedere al politicii interne cat si externe si poate avea loc doar cu aportul bisericilor crestine. Nici indatorirea Germaniei fata de iudaism nu trebuie trecuta cu vederea la nivel european[64]. Uniunea Europeana trebuie sa gandeasca iarasi tema diversitatii religioase si a intalnirii dintre culturi[65], si sa respecte in acelasi timp specificul bisericilor si comunitatilor religioase. Trebuie gasite cautate si gasite solutii pentru un dialog intre religiile si institutiile europene. Un ecumenism obtinut prin constrangere din partea Uniunii Europene sau dirijat de aceasta ar contrazice principiul libertatii religioase (invocat sau revendicat si de catre Legea nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasa si regimul general al cultelor” din Romania) si al dreptului de autodeterminare al bisericilor si comunitatilor religioase.

Asadar, statele comunitare (intre care si Romania – prin aceasta noua lege a cultelor) si-au reglementat raportul lor cu religia, bisericile si comunitatile religioase, la nivel constitutional: Franta, regatul Unit al Marii Britanii, Italia, Spania, Danemarca, Austria, Germania, Romania et. De aceea se cuvine ca si Uniunea Europeana sa faca acelasi lucru. In aceasta consta raspunderea Uniunii, forta ei integratoare, viitorul ei[66]. Sistemul legislativ european trebuie sa se dezvolte in respect fata de religie. Obligatia de a garanta si proteja libertatea religioasa, trebuie sa constituie o norma a Constitutiei europene. Acestia sunt primii pasi facuti pentru un sistem legislativ in Uniunea Europeana, unde libertatea religioasa devine o tema majora in societatea contemporana.

Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesara “o reflexie teologica profunda privind legatura dintre etica si politica, dintre spiritual si social, dintre national si universal, dintre local si global, dintre urban si rural. O atentie deosebita trebuie acordata reflexiei comune privind natura si finalitatea libertatii, precum si asupra relatiei dintre libertate si responsabilitate in societatea de astazi, si mai ales asupra relatiei dintre libertatea individuala si solidaritatea sociala…”67

In timpul comunismului ne preocupa foarte mult intrebarea: cum sa dobandim libertatea? Acum trebuie sa ne intrebam permanent: Cum sa folosim libertatea noastra? Indeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apara si promova demnitatea umana, creata dupa chipul si chemata la asemanarea lui Dumnezeu.

Pentru Biserica, viata omului nu are doar o dimensiune istorica, temporala, ci si una eterna, perena, vesnica. Totusi, viata vesnica sau mantuirea depinde de faptele noastre savarsite in istorie, in raport cu semenii nostri. De aceea, libertatea in actiune are nu numai o consecinta terestra sau sociala, ci si una transcendenta, spirituala sau eshatologica cu scopul de a ne mentine in aceasta corabie duhovniceasca, bisericeasca care ne poate duce la limanul vesniciei in Imparatia Cerurilor! 

Rezumat

Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta rolul si importanta colaborarii si a conlucrarii tuturor religiilor acum, la inceputul celui de-al treilea mileniu, in cadrul Uniunii Europene – la care si noi ca tara si popor am aderat… Acest material face, in acest sens, un excurs chronologic si, mai ales, apologetic al acestui demers – al conlucrarii confesiunilor crestine si a celorlalte religii la bunul mers spiritual – duhovnicesc al poporului nostru, care, prin excelenta, este “dreptmaritor crestin”.

Studiul cuprinde un aparat critic si bibliografic, in acest sens, si care duce la concluzia, ce strabate ca un fir rosu acest material si anume, acela ca: Tinta si menirea Bisericii in constructia europeana este aceea de a-i aduna pe toti in Trupul Domnului nostru Iisus Hristos si de a extinde Cincizecimea asupra tuturor, respectandu-le diversitatea proprie, fiindca aceasta diversitate nu desfiinteaza unitatea, ci o intareste si o imbogateste, iar Cincizecimea tocmai acest lucru l-a aratat in istorie. Asa stand lucrurile, vom afirma si sublinia faptul ca Biserica nu este o realitate inchisa si nici inchistata in ea insasi: ea este trimisa in lume si este deschisa catre lume. Noile posibilitati care se creeaza intr-o Europa deja unita, si care isi extinde granitele pentru a imbratisa popoarele si culturile din partea centrala si rasariteana a continentului, dezvaluie o provocare pe care crestinii din Rasarit si din Apus sunt chemati sa o intampine impreuna. Cu cat vor fi mai uniti in recunoasterea si marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptatii si solidaritatii, pacii, reconcilierii, valorilor autentice ale familiei si apararii ecoteologice a creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatia culturala creata de si in Crestinism. A unit pe cei multi care erau de etnii si limbi diferite intr-o intelegere duhovniceasca comuna. I-a invatat limba iubirii, limba pe care trebuie sa o invete toti cetatenii Uniunii Europene. Ei trebuie sa inteleaga ca, desi a trecut vremea Razboiului Rece, a fi impreuna si a ramane impreuna, indiferent cine suntem, continua sa fie o necesitate din perspectiva supravietuirii, nu doar a Uniunii Europene ci a intregii planete. 

Drd. Stelian Gombos


[1] Pr. Dr. Ioan Stoica, Adevărul, omul şi lumea, Editura ASA, Bucureşti, 2006, p. 23. Anul 1922, marcat de apariţia lucrării lui M. Buber, Ich und Du, sau, chiar mai degrabă, anul 1920 reprezintă începutul unei profunde schimbări (Umbruch), în gândirea europeană cu privire la om, schimbare care totuşi va avea o formă consistentă abia după cel de-al doilea război mondial: refuzul primatului eu – lume şi afirmarea şi afirmarea eu – tu în lume; cf. Th. Steinbuchel, Der Umbruch des Denkens. Die Frage nach christlichen Existenz erlautert an F. Ebners, Menschdeutung, Darmastadt, 1966. Această schimbare în gândire cu privire la om nu este străină, evident, de experinţa istorică a europeanului: reflecţia asupra marilor crize ale culturii tehnologice, cu răsturnările sale sociale, războaiele fără precedent, reducerea omului la o singură dimensiune etc. Excesele de mizerie umană au pus în lumină unilateralitatea şi deformarea imaginii omului care a dominat o mare parte a culturii moderne. J. Bockenholf, Die Begegnungsphilosophie. Ihre Geschiche – Ihre Aspekte, Freiburg-Munchen, 1970, p. 83-99.

[2] D. Trachy, The Analogical Imagination: Christian Theology and The Culture of Pluralism, Crossroad, New York, 1981; Wolfgang, Welsch, Unsere postmoderne Moderne, Akaddemie Verlag, Berlin, 1997; P.C. Bori, Pluralita delle vie, Feltrinelli, Milano, 2000; Rorty R., Truth and Progess, University Press, Cambridge, 1998.

[3] H. Schmidinger, Der mensche ist Person. Ein christliches Prinzip in theologischer und philosophischer Sicht, Tyrolia, Insbruck – Wien, 1994, p. 291; Paul Ricoeur, La persona, Morcelliana, Brescia 1997.

[4] Pr. Dr. Ion  Stoica, op. cit., p. 24.

[5] A. Gambino, Gli altri e noi: la sfida del multiculturalismo, II Muligno, Bologna, 1996.

[6] R. Robertson, Globalization. Social Thoery and Global Culture, Sage, London, 1992; A. Minc, La mondialisation hereuse, Plon, Paris, 1997; Zygmunt Bauman, Dentro la globalizzazione. Le conseguenze sulle persone, Laterza, Roma – Bari, 1999; H.P. Martin, H. Schumann, La trappola della globalizzazione, Raezia, Bolzano, 1997; J. Habermas, La costellazione postnazionalle, Feştrinelli, Milano, 1999; Antony Gidens, Il mondo che cambia. Come la globalizzazione ridisenga la nostra vita. Il Muligno, Bologna, 2000; J. Rifkin, le siecle biotech, le comerce des gens dans le meilleur des mondes, la Decouverte, Paris, 1998.

[7] Georgios Mantzarides, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004. Vezi şi: Georgios Mantzarides, Globalization and Universality: Chimera and Trth, în Christian Bioethics, 1 (2002), p. 199 – 207.

[8] Anastasios Yannulatos, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 17.

[9] E. Mirri, La Metafizica i Nietzche, Alfa, Bologna, 1961, p. 89; G. Penzo, M. Nicoletti, Nietzche e il cristianesimo, Morcelliana, Brescia, 1982.

[10] Silviu Rogobete, Religie şi schimbare socială. Câteva reflexii asupra rolului religiei în societatea contemporană, Colegiul Noua Europă, Bucureşti, 2002, p. 124.

[11] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pp. 83 – 91; Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2004, pp. 60 – 68; Paul Allard, La persecution de Diocletian et le triomphe de l”Eglise, 2 vol., ed. 2, Paris, 1908; H. Leclerc, Les martyrs. Recueil de pieces authentiques sur les martyrs depuis les origines du christianisme jusqu au XX siecle, Paris, 1903.

[12] Mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului (Patriarhia Ecumenică), Cuvântare ţinută la Mănăstirea Balamand (Liban), 04.12.1999, www.balamand.edulb/theology/Zizioulas Lecture.

[13] Antony Giddens, Il mondo che cambia. Come la globalizazione ridisegna la nostra vita, Il Muligno, Bologna, 2000, p. 57.

[14] Silviu Rogobete, op. cit., p. 2.

[15] www.recesământ.ro şi www.infoeuropa.ro – un eurobarometru realizat de Comisia Europeană/Uniunea europeană în toamna anului 2005.

[16] Silviu Rogobete, op. cit., p. 75.

[17] Despre postmodernitate şi caracteristicile sale a se vedea: H. Bertens, The Idea of Postmodern, A. History, Routledge, London – New York, 1995; Ph. Bery, A. Wernick, Shadow of Spirit. Postmodernism and Religion, Routledge, London – New York, 1992; Jean francois Lyotard, Reecris la modernite, Galilee, Paris, 1998; Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006; Richard Rorty, Ambiguites et limites du postmoderne, Vrin, Paris, 1994.

[18] Lect. Drd. Mihail Anton, Abordări sociologice privind relaţia dintre religie şi securitate, în volumul „Implicaţii ale religiilor asupra securităţii în contextul extinderii U.E., Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006. La pagina 160 din volumul citat, autorul enumeră următoarele funcţii ale religiei: „funcţia de unitate, solidaritate şi coeziune socială; funcţia de legitimizare a organizării sociale, a scopurilor şi acţiunilor societăţii; funcţia de control social, prin impunerea unui set de norme morale; funcţia ontologică de explicare a lumii; funcţia de identificare socială a indivizilor şi a grupurilor; funcţia de reglare psihoafectivă”. Ţinând seama de contextul lucrării, noi insistăm mai mult asupra funcţiei unificatoare care construieşte şi fundamentează coeziunea socială. Desigur există şi păreri ce consideră că religia are şi o funcţie dezintegratoare. Wach Joachim, Sociologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 56.

[19] K. Lowith, Signoficato e fine della storia. I presupposti teologici della filosofia e della storia, Comunita, Milano, 1965; C. Dawson, Il cristianesimo e la formazione della civilta occidentale, Rozzoli, Milano, 1997; H. Blummenberg, La legittimita dell”eta moderna, Genova, 1992.

[20] Anastasios Yannoulatos, op. cit., p. 21.

[21] Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993.

[22] Anastasioas yannoulatos, op. cit. p. 18

[23] Remond Rene, Religie şi societate în Europa, Editura Polirom, Iaşi. „Religia continuă să rămână un factor geo – politic şi o cheie pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale în unele zone ale continentului” – p. 26.

[24] Sava Ionel Nicu, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005, pp. 40 – 42.

[25] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, pp. 255 – 256.

[26] Ibidem, vol. III, pp. 280 – 281.

[27] Ibidem, vol. III, pp. 281.

[28] Wilson Bryan, Religia din perspectivă sociologică, Editura Trei, Bucureşti, 2000, capitolul „Secularizarea şi efectele sale neliniştitoare”, pp. 171 – 205.

[29] Remond Rene, op. cit., p. 37; Bogdan Tătaru Cazaban, Europa şi pluralitatea religiilor. Pentru o cultură comună, în revista 22, Anul XV (852), 07.07.2006 – 13.07.2006. p. 3

[30] Marcel Gauchet, Le desenchantement du mode. Une histoire politique de la religion, Editura Gallimard, 1985; Idem, La religion dans la democratie, Editura Gallimard, 2003.

[31] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 3.

[32] Joseph Ratzinger, Marcello Pera, Senza Radici. Europa, relativismo, cristianesimo, islam., Mondatori, Milano, 2004.

[33] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 4.

[34] Prof. Gerhard Robberts, Relaţiile juridice între Stat şi comunităţile religioase în Europa, Universitatea din Trier – Germania, traducere de Ana – Maria Racu, în revista „Teologie şi Viaţă” – www.trinitas.ro

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Glen Johnson &Symonides Janusy, The Universal Declaration of Human Rights, UNESCO Publishing, 1998; Witte John Jr. & Johan D. Van der Vyver, Religious and Discrimination in International Law, Martinus Niijhoff, 1991.

[38] Prof. Gerrhard Robbers, op. cit., p. 89.

[39] Ibidem.

[40] Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, traducere de Vasile manea, Editura Patmos, Cluj – Napoca, 2002, pp. 53 – 54.

[41] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Bucureşti, 1993, p. 54.

[42] Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Bisericile locale şi Biserica universală, referat la Conferinţa teologică interconfesională, Bucureşti, 1978, în revista „Studii teologice”, XXX, nr. 5 – 8, 1978, p. 4.

[43] Ibidem, p. 5.

[44] Ibidem, p. 6.

[45] Liturghier, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 126

[46] Idem, p. 157.

[47] Idem, p. 162.

[48] Idem, p. 171.

[49] Idem, p. 180.

[50] Idem, p. 185.

[51] Idem, p. 43.

[52] Appud, Constantin Costache în Ortodoxia – Revista Patriarhiei Române, anul LV, nr. 1-2/ianuarie-iunie 2004, p. 211.

[53] Pr. Arhim. Dr. Iuvenalie Ionaşcu, Ortodoxie şi putere politică în Uniunea Europeană, în revista “Rost”, nr. 35/ianuarie 2006, p. 17.

[54] Declaraţia comună a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II – lea şi a Prea Fericirii Sale, Patriarhul Teoctist, în “Ortodoxia” – Revista Patriarhiei Române, anul LIII, nr. 3-4/iulie-decembrie 2002, p. 7.

[55] Bogdan Tătaru Cazaban, op. cit., p. 4.

[56] Radu Carp, Un model de actualitate în Europa? Sprijinul acordat educaţiei universitare de către fundaţiile cu specific confesional în Transilvania secolului al XIX – lea, în revista 22, anul XV (852), 07.07.2006 – 13.07.2006, p. 7

[57]Legea lui Hristos este Legea libertăţii”, spune Sfântul Grigore Palama. Etosul lui Hristos se identifică cu etosul libertăţii. Legea lui Hristos îl conduce pe om la libertate, lăsându-l pe creştin liber să-l urmeze.

[58] Φ.Ε.Κ. 240, τ.Ά, 23/10/1979, Προεδρικό Διάταγμα 826.

[59] I Cor. 6, 12.

[60] G. Mantzaridi, „Conţinutul esenţial al lecţiei de dogmatică şi morală”, în revista ΚΟΙΝΩΝΙΑ 24, 1981, p. 409.

[61] Vezi Ierom.Teofan Mada, „Viaţa în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur, Ed.Agnos, Sibiu 2007.

[62] Ibidem.

[63] Silviu Rogobete, op. cit., p. 5.

[64] Prof. Gerhard Robers, op. cit., p. 7.

[65] Anca Manolescu, Europa şi întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 205.

[66] Ibidem.

67. Mitropolit Daniel Ciobotea, Relaţiile Stat – Biserică (tradiţie şi actualitate), în lucrarea “Libertatea religiasă în contextual românesc şi european”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 15.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3110

Voteaza:

Parteneriat Stat - Culte religioase in Romania 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE