Participarea la Imparatia lui Dumnezeu

Participarea la Imparatia lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Referinţa la viaţa viitoare pare utopică omului contemporan. Omul de azi vrea totul aici şi acum, iar cele care nu-i sunt accesibile sunt considerate utopice.

Viaţa viitoare este, dintr-un anumit punct de vedere, utopică. Locul său real, toposul său, nu este această lume. Este împărăţia lui Dumnezeu. Dar tocmai pentru că îşi are locul în împărăţia lui Dumnezeu, este veşnică şi adevărată.

Dorul după o viaţă dincolo de moarte este înnăscut în om. De aceea, omul nu a voit niciodată să creadă că toate se termină cu moartea. însă nici speranţa pentru o viaţă mai bună după moarte nu a fost necunoscută. „Cine ştie daca viaţă este ceea ce s-a numit moarte şi că viaţa nu este moarte?" - scrie Euripide.

Poziţia Bisericii faţă de aceste îndoieli, faţă de aceste aspiraţii şi întrebări rezultă din identitatea ei. Iar identitatea ei constă în aceea că este societate divino-umană, spaţiul comuniunii omului muritor şi trecător cu Dumnezeul cel veşnic şi nemărginit.

Viaţa veacului viitor este viaţa eternităţii. Eternitatea însă este nelimitată şi infinită. Nu există spaţiu şi timp care să nu fie conţinute în ea. Nu există vreo capacitate sau reprezentare umană prin intermediul căreia ar putea fi accesată. Persoana în care timpul şi spaţiul s-au unit cu nemărginitul şi cu veşnicia este Născătoarea de Dumnezeu, „cea care L-a încăput în pântecele său pe Dumnezeu cel neîncăput" şi care, „în chip de negrăit, a zămislit în timp pe Cel fără de timp". De aceea cântările slujbelor bisericeşti dedicate Născătoarei de Dumnezeu fac des referinţă la această temă, care are o importanţă antropologică fără egal. Este caracteristic, desigur, faptul că toate stihirile în cinstea Născătoarei de Dumnezeu sunt introduse întotdeauna prin cuvintele: „Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor", care unesc timpul cu eternitatea.
La stihirile în cinstea Născătoarei de Dumnezeu de la cântarea a IX-a a Canonului slujbei Sfântului Ştefan (27 decembrie), compuse de Sfântul Ioan Damaschin, se spune: „Cel în afară de timp din Tatăl a luat început existenţei temporale în trup din Fecioară; de aceea, omorât fiind următor lui Hristos, Ştefan a moştenit de acum începutul vieţii celei nepieritoare".

Inceputul existenţei temporale a lui Hristos din Fecioară nu a anulat naşterea Sa în afara timpului din Tatăl. Tot aşa, şi începutul vieţii veşnice prin martiraj a întâiului mucenic al lui Hristos, Ştefan, nu a limitat în timp viaţa în Hristos. Viaţa în care s-a mutat sfântul nu este caracterizată' de imnograf ca fiind veşnică, adică fără limită, ci nepieritoare, continuă, adică fără început şi fără sfârşit. Aceasta pare paradoxal, deoarece omul, ca făptură a lui Dumnezeu, este şi rămâne creatură, întrucât are un anumit început în timp, care comportă şi un anumit sfârşit. Sfârşitul poate să fie anulat prin înviere, dar anularea începutului pare de neconceput.

In ciuda acestui lucru, potrivit învăţăturii ortodoxe, viaţa în Hristos a sfinţilor nu este numai fără de sfârşit, ci şi fără de început. Aceasta nu anulează calitatea ei de realitate creată, nici începutul în timp al vieţii lor omeneşti, ci arată integrarea sa prin har în veşnicia şi infinitatea dumnezeiască. Atunci când Apostolul Pavel spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine", arată pătrunderea lui în perspectiva nu numai a veşniciei „fâră de sfârşit", ci şi a veşniciei „fără de început", deoarece astfel este viaţa dumnezeiască. Fiecare om care renunţă la sine pentru Hristos primeşte în sine Cuvântul lui Dumnezeu, viu şi lucrător. Astfel, ajunge să fie „fără început şi fără de sfârşit, nemaipurtând în el o viaţă curgătoare în timp, cu început şi sfârşit, încercată de multe suferinţe, ci viaţa dumnezeiască a veşnicului Logos care locuieşte în el, neştirbită în vreun fel de moarte".

In Fericiri citim: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia ... fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu". Când vor avea loc acestea? Acum sau în viaţa viitoare în care nădăjduim?

Dacă sărăcia cu duhul este condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, dacă întristarea este condiţie pentru mângâiere iar curăţia inimii este premisă a vederii lui Dumnezeu, atunci realizarea lor nu depinde de timp, ci de împlinirea condiţiilor respective, aşa cum observă Sfântul Simeon Noul Teolog: „Dacă Hristos a spus că omul vede pe Dumnezeu prin inima curată, desigur, când se va realiza curăţia, va veni după aceasta şi vederea lui Dumnezeu". Acelaşi lucru este valabil şi pentru bucuria omului sau pentru intrarea lui în împărăţia cerurilor.

Acestea se adeveresc în viaţa sfinţilor care au înaintat pe calea desăvârşirii creştine. Poate însă cineva să trăiască atât de creştineşte fără lacrimi şi zdrobire de inimă, fără mâhnire şi adâncă tristeţe? Cu siguranţă nu - spune un teolog contemporan, şi adaugă: „Oricât de paradoxal ar părea aceasta, razele purtătoare de lumină ale împărăţiei cerurilor ajung până la noi deja din momentul însuşi al începutului credinţei în Iisus Hristos Dumnezeu". „Amin, zic vouă, că nu este nimeni care să fi lăsat casa sau părinţi sau fraţi sau soţie sau copii pentru împărăţia lui Dumnezeu şi care să nu se bucure însutit de viaţa veşnică în veacul acesta şi în veacul ce va să vină". Ataşarea credinciosului de viaţa veacului viitor sprijină strădaniile sale de a corespunde perspectivei creştine.

Inceputul vieţii fără de început şi fără de sfârşit a creştinului se realizează prin mărturisirea credinţei sale în Hristos şi prin Botez. întâlnirea cu Hristos este întâlnire cu împărăţia lui Dumnezeu, este deschidere spre eternitate şi veşnicie perpetuă. Iar vederea lui Hristos înseamnă vedere a lui Dumnezeu.

Impărăţia lui Dumnezeu nu este loc, ci mod de existenţă, după cum tot un mod de existenţă este şi iadul. împărăţia lui Dumnezeu înseamnă comuniunea cu Dumnezeu, pe când iadul este lipsa acestei comuniuni. „Dacă cineva are simţire şi minte - spune Sfântul Ioan Hrisostom -, trăieşte deja iadul atunci când se lipseşte de comuniunea cu Dumnezeu. însă pentru că aceasta nu produce durere, există de aceea şi ameninţarea cu focul. Normal ar fi să suferim nu când ajungem în iad, ci când păcătuim ..., deoarece a fi în opoziţie cu Dumnezeu este mult mai rău decât iadul. Astăzi noi ne găsim într-o stare atât de decăzută, încât dacă nu ar exista teama de iad nici n-am mai opta uşor pentru a face binele ... Dacă am iubi pe Hristos după cum ar trebuit să-L iubim, am înţelege că împotrivirea faţă de cel pe care îl iubim este mai rea decât iadul. Dar pentru că nu iubim, nu cunoaştem nici mărimea acestui iad".

Hristos, prin Crucea şi învierea Sa, a înnoit creaţia. Apostolul Pavel scrie în acest sens: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate sunt noi". Sfântul Simeon Nou Teolog întreabă pe drept cuvânt: „Ce înseamnă că toate sunt noi? S-a schimbat cumva cerul sau pământul? Nu cumva soarele sau stelele sau vreunul din cele văzute au devenit deodată noi?" Desigur, nimeni nu poate să susţină aşa ceva: înnoirea se referă la noi, creştinii: „Căci morţi fiind, am fost ridicaţi la viaţă; din stricăcioşi am fost schimbaţi în nestricăciune; din morţi am fost mutaţi la nemurire; din pământeşti am devenit cereşti, fiind trupeşti şi având naştere din trup am devenit duhovniceşti, fiind renăscuţi şi recreaţi prin Duhul Sfânt".

Innoirea creaţiei se realizează în Biserică şi se trăieşte din perspectiva persoanei omului înnoită în Hristos. Aceasta se constată empiric în viaţa sfinţilor, ca şi în viaţa fiecărui credincios, în măsura în care acesta trăieşte ca mădular viu al Bisericii şi păzeşte poruncile lui Dumnezeu. In persoana omului înnoit prin şi în Hristos avem trăirea în timp şi în spaţiu a evenimentului eshatologic al reînnoirii creaţiei.

Viaţa viitoare, ca viaţă veşnică, nu este localizată în vreo dimensiune temporală, ci conţine şi depăşeşte timpul. Timpul însuşi devine topos, locul întâlnirii cu veşnicia.

Acest lucru îl înţelegem înainte de toate în Dumnezeiasca Liturghie. Prin Dumnezeiasca Liturghie se binecuvântează împărăţia lui Dumnezeu „acum şi pururea şi în vecii vecilor". Biserica pământească se uneşte cu împărăţia cerurilor. Acum-ul, prezentul continuu al împărăţiei lui Dumnezeu, se oferă în interiorul Bisericii. Şi totdeauna al Bisericii există în împărăţia lui Dumnezeu. în cadrul Dumnezeieştii Liturghii credinciosul se uneşte cu veşnicia. Şi această unire nu are caracter psihologic, ci ontologic, deoarece se realizează prin prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu cel personal.

In acest context se înţelege şi timpul liturgic care face posibilă aducerea aminte a „tuturor celor care s-au făcut pentru noi", unde nu se cuprind numai crucea, moartea şi învierea lui Hristos, ci şi cea de-a doua în slavă venire a lui Hristos. Timpul se deschide spre eternitate şi eternitatea se arată în interiorul timpului. Omul devine cetăţean al împărăţiei lui Dumnezeu şi părtaş al vieţii fără de sfârşit, trăind în acelaşi timp contradicţiile din lume şi fiind stăpânit de stricăciune şi moarte.

Dar timpul, care devine toposul întâlnirii cu veşnicia, poate să se schimbe şi în topos al uitării şi al pierderii acesteia. Timpul îl poate înşela pe om, aşa încât să-l socotească pe el şi tot ceea ce se petrece în interiorul său drept singura realitate existentă.

Conştientizarea şi îndepărtarea înşelăciunii timpului, care merge împreună cu înşelăciunea lumii, se realizează numai prin desfiinţarea lumii stricăcioase. Iar eliberarea omului de înşelăciunea lumii se realizează numai prin moartea lui pentru lume. De aceea creştinul este chemat să-şi „omoare mădularele sale cele pământeşti". Sfântul Apostol Pavel spune că pentru el lumea este răstignită „şi el este răstignit pentru lume". Comentând aceste cuvinte, Sfântul Grigorie Palama spune că atunci când se va răstigni nu numai lumea pentru om, ci şi omul pentru lume, atunci omul se va învrednici să-L vadă pe Dumnezeu. Şi cine vede pe Dumnezeu îşi omoară pornirile care duc spre păcat.

Moartea definitivă pentru păcat şi necontenita contemplare a lui Dumnezeu se realizează prin învierea morţilor şi reînnoirea lumii. Atunci va înceta încercare nădejdii şi se va arăta deplinătatea promisiunii dumnezeieşti. Se vor anula cele trecătoare şi vor fi revelate cele veşnice: „cerurile luând foc se vor nimici, iar stihiile aprinse se vor topi. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea".

Şi în cadrul acestei noi creaţii cei drepţi vor străluci ca soarele împreună cu Domnul: „îl vor vedea pururi şi vor fi văzuţi de El şi vor culege de la el bucuria nesfârşită".

Nici moartea omului, nici distrugerea şi reînnoirea lumii nu desfiinţează sau nu distrug unirea omului cu Dumnezeu, realizată în interiorul lumii şi în istorie. Altoirea omului pe Trupul lui Hristos, intrarea lui în societatea îndumnezeitoare, care este Biserica, înseamnă intrarea reală şi integrarea lui în împărăţia lui Dumnezeu, în viaţa nădăjduită a veacului viitor. Moartea trupească a omului nu întrerupe viaţa sa reînnoită în Hristos. „Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor". Iar distrugerea lumii nu distruge şi societatea îndumnezeitoare, nici nu întrerupe unitatea organică dintre Biserică şi împărăţia lui Dumnezeu.

Viaţa în Hristos - spune Sfântul Nicolae Cabasila -„se sădeşte în această viaţă şi începe de aici, dar se desăvârşeşte în veacul viitor, când vom ajunge la ziua aceea. însă nici viaţa aceasta nu poate să o desăvârşească în sufletele oamenilor, nici cea viitoare, dacă nu începe de aici".

Relaţia dintre viaţa prezentă şi cea viitoare, dintre veacul de acum şi cel viitor este asemănătoare cu relaţia dintre parte şi întreg, dintre preliminar şi deplin: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin după cum m-a cunoscut şi Dumnezeu. Nu există nici o prăpastie între viaţa prezentă şi cea viitoare, „că viaţa viitoare este ca şi cum s-a vărsat şi s-a amestecat cu cea prezentă. Soarele acela a răsărit din iubire de oameni şi la noi".

Viaţa prezentă nu este numai pregătirea pentru viaţa viitoare pe care o aşteptăm, ci şi participare la aceasta. Aici creştinii primesc darurile Duhului Sfânt prin harul credinţei. Dincolo le vor avea în ipostasul lor adevărat. Trecerea din veacul acesta în cel viitor este trecere de la „harul prin credinţă" la „harul prin vedere". Distanţa dintre creat şi necreat, dintre temporal şi veşnic se anulează în natura divino-umană a Bisericii. Timpul vieţii din fiecare zi devine în Biserică kairos, adică timp prielnic pentru participarea la veşnicie. De aceea, de altfel, credinciosul este chemat să trăiască în timp după regimul şi exigenţele veşniciei. Apostolul Pavel îl îndeamnă pe Timotei să păstreze cu tărie viaţa veşnică la care l-a chemat Dumnezeu , iar Hristos însuşi consideră împlinirea poruncii lui Dumnezeu drept viaţă veşnica.

Implinind poruncile lui Dumnezeu, credinciosul se integrează deja în viaţa de veci. Aceasta a fost, de altfel, perspectiva primordială a creării omului, şi numai căderea acestuia în păcat a dus la înomenirea Fiului lui Dumnezeu. Moartea trupească a omului este trecere „din moarte la viaţă". Sfârşitul vieţii acestuia constituie pentru el şi sfârşitul istoriei. Iar istoria fiecărui om sau a fiecărei generaţii omeneşti este, la scară redusă, imaginea întregii omeniri. Aşa cum expresia „după chipul lui Dumnezeu" se atribuie fiecărui om, dar şi întregii omeniri, la fel şi pedagogia lui Dumnezeu se exercită asupra fiecărui om, dar şi asupra întregii omeniri. Incercările, suferinţele, războaiele, calamităţile, arătările lui Hristos şi ispitele lui antihrist sunt fenomene eshatologice atât pentru lume în totalitatea ei, cât şi pentru fiecare om în parte.

Fiecare om este, potenţial, omenirea întreagă. Iar împlinirea omului ca persoană se realizează în mod esenţial atunci când acesta va cuprinde înlăuntrul său întreaga omenire, atunci când va trăi omousianitatea (deofiinţimea) neamului omenesc. Atunci, din persoană potenţială devine cu adevărat persoană. Dar omul nu poate ajunge de unul singur la acest nivel, după cum nu va putea, numai cu forţele sale, să-l iubească pe duşmanul său. Voinţa individuală scindează firea omenească. Şi fără împroprierea voinţei lui Dumnezeu nu va putea să se restabilească unitatea omenirii.

In măsura împlinirii voinţei lui Dumnezeu şi a participării la viaţa lui Hristos, omul se împlineşte ca persoană. Iar această împlinire este realizată în mod preliminar în veacul acesta, în această viaţă, şi în mod definitiv în veacul viitor. Atunci, cei credincioşi vor deveni Una, după cum Tatăl este în Fiul şi Fiul în Tatăl. Atunci vor trăi omousi-anitatea (deofiinţimea) neamului omenesc şi, trăind această omousianitate, vor fi cu adevărat persoane, după modelul Persoanelor Sfintei Treimi. Acest fapt se pregăteşte şi se trăieşte ca o treaptă, în timpul vieţii actuale, în Biserică, prin împlinirea poruncilor care sunt concentrate în dubla poruncă a iubirii.

Dubla omousianitate a lui Hristos, ca Dumnezeu cu Dumnezeirea şi ca om cu omenitatea, constituie fundamentul şi regula vieţii Bisericii. Recapitulând în ipostasul său întreaga natură omenească, Hristos restabileşte pentru totdeauna omousianitatea oamenilor. Făcându-i pe credincioşi mădulare ale Trupului Său în Biserică, îi cheamă să activeze omousianitatea, calitatea lor de fiinţe de aceeaşi natură printr-o iubire totală. De aceea s-ar putea spune că, după cum negarea acceptării şi mărturisirii omousianităţii lui Hristos la nivel teologic este erezie, tot aşa şi negarea acceptării şi trăirii omousianităţii Sale la nivelul antropologiei este o erezie morală. Iubirea care separă firea omenească şi nu-i cuprinde în ea pe toţi oamenii, chiar şi pe duşmani, este eretică pentru Biserica Ortodoxă.

Nivelul iubirii omului pentru Dumnezeu şi aproapele determină şi nivelul desăvârşirii lui ca persoană. In măsura în care, prin iubirea sa pentru Dumnezeu, împlineşte poruncile şi-şi pune viaţa» pentru aproapele, omul îşi regăseşte şinele adevărat în persoana aproapelui. Prin cuprinderea aproapelui în existenţa sa personală, omul devine ipostas adevărat, Hristos prin har. Şi, deşi se găseşte sub stăpânirea stricăciunii şi a morţii, care fragmentează firea omenească şi socoteşte ca iraţională iubirea dezinteresată, ca participant la viaţa lui Hristos şi următor al lui Hristos, creştinul cultivă iubirea şi faţă de duşmani. în acest fel va proclama în fapte omousianitatea oamenilor şi va adeveri că porunca lui Dumnezeu este viaţă veşnică, care nu se teme de moarte.

După regretatul teolog al principiului ipostatic, Părintele Sofronie, ipostas sau persoană este „unitatea interioară (ad intra) a tuturor. Omul-ipostas este centrul capabil să cuprindă în sine ... întreaga plinătate a fiinţei teandrice". Iar desăvârşirea omului, care merge împreună cu realizarea principiului său ipostatic, se identifică cu desăvârşirea acestuia ca om prin deschiderea sa spre omul universal, după modelul lui Hristos. Aceasta ne introduce în lucrarea iconomiei divine şi trebuie să se întâmple în viaţa fiecăruia.

Intr-o prezentare schematică a revelaţiei lui Dumnezeu către om şi a comuniunii omului cu Dumnezeu, care se găseşte în Tomul Aghioritic, se spun următoarele:
„Adevărurile pe care le cunoaşte şi le învaţă Biserica există în Vechiul Testament ca taine, care au fost prevăzute numai de profeţi prin puterea Duhului Sfânt. Făgăduinţele vieţii viitoare există în Biserică în calitate de taine care se oferă şi se descoperă într-un fel numai ca o pregustare parţială celor care se învrednicesc să le vadă prin puterea Duhului Sfânt" . Viaţa viitoare se exprimă în istorie prin imagini şi parabole. Această exprimare a ei prin imagini şi parabole nu poate fi descifrată. Mai completă este dezvăluirea ei mistică prin lumina necreată, care, la rândul ei, rămâne inefabilă. Omul nu poate să cuprindă şi cu atât mai puţin să exprime măreţiile cereşti. In ultimă analiză, de altfel, aceste măreţii şi viaţa viitoare sunt măreţiile şi viaţa lui Dumnezeu însuşi. Ele reprezintă participarea la viaţa lui Dumnezeu şi vederea feţei Sale, arătarea deofiinţimii şi a slavei dumnezeieşti la nivelul creat. Exact aici se găseşte şi împlinirea vieţii creştine. Viaţa creştină are un caracter prin excelenţă dinamic. Este viaţă în continuă desăvârşire şi îndumnezeire. Harul lui Dumnezeu, care se oferă celui credincios în această viaţă prin înfierea cea întru Hristos, se va arăta în deplinătatea lui atunci când Se va arăta şi Hristos, care este viaţa adevărată a celor credincioşi. Creştinii sunt deja fii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a descoperit încă ce vor deveni. Se ştie însă că, atunci când Se va arăta Hristos, la a doua venire, vor deveni asemenea lui, deoarece îl vor vedea aşa cum este El. Vor deveni persoane adevărate deoarece îl vor vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă".

Caracterul dinamic al vieţii creştine se exprimă şi prin speranţa în veacul viitor. Creştinul nu aşteaptă în mod pasiv veacul viitor, ci se mişcă spre acesta cu dorinţă şi cu speranţa în el. Chiar şi când moare, nu se predă în mod fatalist, ci „se grăbeşte spre mormânt, nemaiîngrijindu-se de cele deşarte".

Dumnezeu este infinit, de necuprins cu mintea. Iar îndumnezeirea omului, ca asemănare cu Dumnezeu, este un progres infinit, care se realizează în funcţie de receptivitatea omului. De altfel, în împărăţia lui Dumnezeu există „locaşuri multe" şi „demnităţi diferite". Teoptia, vederea lui Dumnezeu cel infinit, se extinde, de asemenea, la infinit, însoţind dorinţa nelimitată a văzătorului lui Dumnezeu. Această dorinţă îl face pe om mereu mai încăpător pentru slava dumnezeiască şi-l conduce neîncetat la o mai desăvârşită vedere a lui Dumnezeu şi la o mai deplină participare la slava sa.

Georgios I. Mantzaridis
Globalizare si universalitate, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Globalizare si universalitate"

29 Iunie 2016

Vizualizari: 1022

Voteaza:

Participarea la Imparatia lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE