Pelerinajul - calatorie spre viata de sfintenie

Pelerinajul - calatorie spre viata de sfintenie Mareste imaginea.

Pelerinajul nu este o moda a secolului XX, cum se crede uneori, acum cand mijloacele de comunicare si de transport sunt atat de diverse si confortabile. El este un act religios par excellence asemanator oricarui alt mod de exprimare a sentimentului religios. Am spune chiar ca este cel mai vechi act religios din istoria omenirii. Si totusi, pelerinajul nu este o simpla expresie a credintei, ci cautare plina de sens a lui Dumnezeu care este izvorul deplin al credintei.

Consideram ca pelerinajul nu este o nota caracteristica a anumitor persoane, nu este o harisma a catorva alesi, nici lucrare academica, dar nici act superstitios de credinta. Oricum l-am considera, pelerinajul nu este rezultatul unui proces intelectual ori sentimentalist. Pelerinajul le implica pe toate acestea ca parte integranta din dorinta crestinului de cautare a vietii de sfintenie si de modele de sfintenie.

Pelerin poate si trebuie sa fie orice crestin care cauta adevarul lui Dumnezeu; el cauta un „mediu sfant", asa cum afirma Paolo Giuriati, in care fiinta umana simte nevoia de a descoperi intr-un mod mai evident prezenta lui Dumnezeu. Scopul pelerinajului trebuie sa devina cu necesitate imbogatirea vietii spirituale a crestinului, schimbarea sincera si profunda a propriei vieti si imbunatatirea relatiei dintre om si Dumnezeu, intre toti crestinii, dar nu numai.

I. Pelerinajul in istorie

Chiar de la inceputul istoriei sale, omul a fost un permanent cautator al lui Dumnezeu. In latina termenul care desemneaza pe pelerin este „palmarius" adica „cel care vine de la Locurile Sfinte si poarta ramuri de finic". Mai tarziu acest termen a intrat in limba romana sub forma „palimar", adica persoana care ingrijeste de biserica, cel care sta in locul sfant si duce in consecinta o viata sfanta. Toti termenii care se refera la aceasta activitate, dealtfel, au semnificatia de miscare dinspre ceva spre altceva. In greaca, spre exemplu, „proskinisis" se refera la inchinare, adorare, devotiune activa, in sensul ca se fac anumite miscari, cum ar fi plecaciunea, ingenuncherea sau efectuarea unor gesturi liturgice; „xeniteia", care are cam acelasi sens, respectiv miscare, provine de la „xenos" (strain, necunoscut), ce desemneaza miscarea unei persoane straine spre o alta persoana straina, spre o alteritate, a nu sta intr-un singur loc.

Pornind de la ideea pelerinajului ca miscare prin excelenta, teologul Michel Stavrou afirma ca insusi termenul „anastasis" pe care il cunoastem ca semnificand „inviere" si care inseamna la ultima analiza ridicare, sculare, miscare in sus, conduce spre ideea ca invierea este un pelerinaj pe verticala. Dealtfel, Hristos insusi se defineste ca pelerin, ca „Cel care nu are unde sa-si plece capul" (Matei 8, 20). Latinescul „peregrinus" are conotatie similara, cu referire expresa la ceea ce se intampla de fapt in actul pelerinajului, respectiv despartirea de cineva pentru a se indrepta spre un alt loc. De la aceste radacini s-a preluat in limbile europene termenul de pelerinaj: pelerin in franceza, pilgrim in engleza, pilger in germana si pelerin in romana. In limbile orientale, hag in evreieste si hig in araba, notiunea de pelerinaj are un inteles cu mult mai personal, respectiv o persoana care merge de jur imprejur, a inconjura, a merge injur.

Din perspectiva teologica, tendinta omului spre Dumnezeu, cautarea Lui isi are radacinile in zorii umanitatii: singurul moment in care fiinta umana nu a fost un pelerin a fost in Paradis, adica in prezenta lui Dumnezeu pe Care nu trebuia sa-L caute, caci traia in prezenta Lui. Indata dupa savarsirea pacatului initial, omul a fost cel care a produs ruptura, instrainarea de Dumnezeu, apoi indepartarea de vointa Lui si, in consecinta, tragica pierdere a lui Dumnezeu. Din acel moment omul se straduieste cu eforturi neinchipuite sa revina la starea de comuniune initiala, sa elimine ruptura si sa vindece rana. Cel mai adesea, la nivel individual, vindecarea acestei rani duce automat la crearea alteia, necesara, ruptura de lumea materiala, lumea lucrurilor vizibile cu toate preocuparile cuprinse in ea, pentru a ramane cu Dumnezeu. Problema prioritatilor devine de aici inainte chestiunea vitala si motivatia pelerinului.

Pelerinajul da persoanei umane o alta intelegere a propriei vieti spirituale. Ceea ce il determina pe om sa plece in pelerinaj este in primul rand dragostea pentru Dumnezeu. Chiar in viata de zi cu zi avem experienta depasirii oboselii si a oricarei preocupari atunci cand suntem motivati de iubire; pentru a ajunge la persoana iubita nici o cale nu este prea lunga, nici un efort prea mare. Mai mult chiar, cu cat calatoria este mai anevoioasa cu atat iubirea se dovedeste mai profunda pentru cel pe care il cauta. Din acest motiv cei mai multi vad in pelerinaj un sens al jertfei, o forma de abstinenta, de purificare si de daruire de sine. Astfel, pelerinajul ca act religios devine in traditia crestina un act cu valoare mantuitoare.

II. Pelerinajul in biserica primara

Prima incercare a Bisericii de a evita secularizarea, influentele si tentatiile acestei lumi a luat inca de la inceput forma fugii de lume, cautarea singuratatii. Primii eremiti au parasit lumea si au devenit pelerini ratacitori, in dorinta realizarii unei vieti cat mai aproape de perfectiune, in acord cu invataturile lui Iisus Hristos. In secolul al IV-lea al erei crestine, de exemplu, Ava Arsenie, dorind sa se invredniceasca de viata perfecta asculta indemnul unei voci tainice: „fugi de lume si te vei mantui". Cativa ani mai tarziu aceeasi voce i-a soptit „fugi de oameni, iubeste tacerea, roaga-te neincetat, fii linistit (isihia n.n.) caci acestea sunt izvoarele vietii fara de pacat". Ei deveneau astfel pelerini cautatori in pustiu. Ce cautau ei in desert? Era imparatia lui Dumnezeu cea pierduta cu mult timp inainte si care devine scop al existentei oricarui crestin, un ideal care nu a fost niciodata static ci dinamic, valabil de-a lungul intregii vieti.

Cel mai cunoscut exemplu al lepadarii tuturor lucrurilor, bogatii, stare si chiar tara pentru o stare spirituala mai inalta a fost Avraam (Facerea 12,1-4): „Iar Dumnezeu I-a spus lui Avraam: pleaca din pamantul tau, din neamul tau din casa tatalui tau catre pamantul pe care Eu ti-l voi arata...Eu voi binecuvanta pe cei ce te binecuvanteaza si voi blestema pe cei ce te blestema; si prin tine toate neamurile pamantului se vor binecuvanta. Iar Avraam a plecat, dupa cum ii spusese Domnul; Avraam era de 75 de ani cind a plecat din Haran". Ce varsta inaintata pentru a pleca intr-o calatorie grea, cu dificultati nenumarate! Si totusi, Avraam pleaca in acest „pelerinaj" fara nici cea mai mica rezerva, iar plata pe care Dumnezeu i-o rezerva este mare: devine „parinte a multe neamuri".

Chiar daca nu stia nici macar unde merge (Evrei 11, 1-8), Avraam urma voia lui Dumnezeu, cum avea sa o faca si cand i s-a cerut sa-l sacrifice pe unicul sau fiu, contrar promisiunii anterioare de a deveni parintele lui Israel.
Din aceasta se poate observa ca locurile de pelerinaj nu sunt alese arbitrar de oameni. In cele mai multe cazuri ele sunt alese de Dumnezeu insusi prin descoperire miraculoasa, prin viziune, sau printr-o persoana sfanta si randuite sa devina loc de pelerinaj. Exemplul lui Avraam a fost fidel urmat de apostoli care au plecat la propovaduire in lumea intreaga, sa-L vesteasca pe Iisus pe Care il cunoscusera si Care fusese pentru o vreme „pelerin" printre oameni. Necunoscutul, primejdiile, greutatile nu puteau constitui un obstacol in calea chemarii lor.


III. In cautarea unui loc sfant

Cu vremea, pelerinajul a devenit mai mult un act limitat in timp decat o stare a vietii, un eveniment caruia i se imprima anumite exigente ce tin de potentialul economic al pelerinului sau societatii in care acesta vietuieste. Totusi el nu trebuie sa devina apanajul celor carora le place sa calatoreasca, asa cum o fac spre anumite locuri cu scop obisnuit. Crestinismul a vazut si vede in pelerinaj o stare care dureaza viata intreaga, fiinta umana fiind vazuta ca trecatoare pe acest pamant. Scopul final al crestinului este de a parasi locul pamantesc pentru o stare si un loc superioare, asa cum se vede din textul Sfantului Apostol Pavel: „Asadar voi nu mai sunteti straini si calatori (asa cum suntem pe pamant n.n.) ci impreuna locuitori cu sfintii si membri ai casei lui Dumnezeu, zidita pe temelia Apostolilor si a proorocilor, Iisus fiind piatra cea din capul unghiului, intru care toate s-au unit si cresc in templul sfant al Domnului. Pe care si voi sunteti ziditi ca locuri de salasluire a lui Dumnezeu in Duhul" (Efeseni 2, 19-22). Se poate vedea din acest text ca unde este prezent un sfant, Dumnezeu intreit in persoane salasluieste in el si toti sunt chemati sa se impartaseasca de El. Transpare din aceste versete dorinta puternica dupa taramul pierdut, de data aceasta intr-o interpretare spirituala inspirata. De aceea, trecerea pe pamant este o simpla oprire temporara in drumul pelerinului spre imparatie.

Dincolo de aceasta abordare spirituala, exista si o necesitate fizica de cautare a unui loc sfant (loccum sanctum), locul unde Dumnezeu si-a imprimat prezenta intr-un mod mai evident. Michel Stavrou a identificat trei tipuri de pelerinaj ca fiind foarte insemnate:
- Locurile Sfinte Biblice;
- Martiriile si relicvariile;
- Locurile unde au trait sau traiesc persoane sfinte.

In primul caz, cea mai insemnata atractie pentru Locurile Sfinte o reprezinta mormantul gol al lui Iisus Hristos. Spre acesta au fugit primii ucenici impreuna cu femeile mironosite pentru a se convinge nu atat de disparitia lui Hristos, cat de certitudinea ca El traieste, este viu. La Locurile Sfinte au fost organizate vizite chiar de la inceput pentru a confirma minunea, apoi sa intareasca credinta celor veniti. Prezenta femeilor care au vazut ca „a inviat", prezenta ingerilor pelerini la mormant pentru a vesti si altora, apoi promisiunea ca „il veti vedea in Galileea" dadea sens si finalitate eforturilor lor.

Este necesar totusi sa accentuam ca nu mormantul insusi facea pe oameni sa vina, ci Persoana care il consacrase si evenimentul extraordinar care avusese loc, astfel incat era evident ca prezenta divina devenise cel mai important lucru. Mormantul devenise „locul sfant" datorita unui act extraordinar: invierea, respectiv prezenta. La scurt timp pelerinajul a devenit una dintre modalitatile prin care primii crestini adorau cele doua elemente definitorii ale crestinismului: crucea si invierea, Muntele Golgota si Mormantul Domnului. La acestea s-au adaugat mai tarziu Muntele Maslinilor, Gradina Ghetsimani, Lacul Ghenizaret, Raul Iordan si altele.

Cel mai insemnat rol in dezvoltarea pelerinajelor la Locurile Sfinte l-au avut imparatul Constantin si mama sa Elena, in secolul al IV-lea. Ea insasi a facut o vizita la Locurile Sfinte, a descoperit crucea Mantuitorului Hristos si, pe locul acela, a zidit o biserica. Astfel, pelerinajul a capatat o alta conotatie: oferirea de ajutor material ca o contributie personala adusa locului sfant sau, dupa caz, unor persoane sarace, ceea ce spiritualizeaza actul material al deplasarii.

Vizita la mormintele martirilor sunt mentionate cu mult timp in urma, inca din secolul II (aprox. 155-160) cand se vorbeste despre episcopul Policarp, unul dintre primii martiri ai Bisericii, al carui mormant a inceput a fi venerat la scurt timp dupa moarte. Pe continent, cele mai timpurii calatorii cu scop religios sunt intreprinse de Apostolii Petru si Pavel la Roma, ca prin ei, insasi cetatea Romei sa devina loc de pelerinaj.

Nu este nici o indoiala ca intreaga creatie este destinata vietii vesnice, pentru ca este opera lui Dumnezeu. Omul a fost cel care a deturnat sensul ei firesc, indreptat spre Dumnezeu. Solidaritatea omului cu restul creatiei a facut ca pacatul initial sa se extinda si asupra ei si implicit sa fie chemata sa se sfinteasca si sa se invesniceasca tot prin om si odata cu omul. Omul poarta responsabilitatea calauzirii creatiei pentru a o face loc al salasluirii lui Dumnezeu in ea.

Ca locurile nu sunt sfinte prin ele insele, ci prin prezenta lui Dumnezeu in ele, prin mijlocirea unei persoane sfinte, se vede cu usurinta din ceea ce se petrece la Iasi, prin prezenta Cuvioasei Parascheva cea Noua, cea mai cunoscuta si venerata sfanta in acest spatiu. Rugaciunile adresate sfintilor au in esenta ca obiect pe Dumnezeu, izvorul sfinteniei. De pilda, in una dintre rugaciunile adresate Sfintei Parascheva se spune: „Cu umilinta si cu evlavie ne plecam genunchii inaintea slavei Marelui Dumnezeu, Cel ce te-a marit pe tine, Sfanta Cuvioasa Maica noastra Parascheva si smerit prinos de lauda si de multumita ii aducem pentru ca te-a daruit noua fierbinte ajutatoare ...". Locurile sfinte devin astfel importante intrucat reprezinta locuri de aducere aminte pentru generatiile urmatoare, de imbogatire a memoriei, iar sfintii devin modele de urmat celorlalti oameni care doresc sa traiasca viata crestina autentica.


IV. Pelerinajul liturgic

Pe langa pelerinajele mai apropiate sau mai indepartate de locul de viata, exista si o abordare pur spirituala a pelerinajului, mai ales in rezultatele lui, prin participarea la Sfanta Liturghie ortodoxa, care nu trebuie sa fie redusa nici la o simpla participare fizica, nici la una exclusiv spirituala.

Cum mentionam mai sus, mucenicii devin „piatra de temelie" pe care in perioada primara erau construite bisericile, traditie pastrata in Biserica Ortodoxa pana astazi. Urmand acestei traditii, aceasta zideste in Sfanta Masa a fiecarei constructii noi de biserica moaste ale unui martir, respectiv o persoana care a murit pentru Hristos, urmandu-i exemplul pana la jertfa deplina. In plus, Sfantul Antimis are intotdeauna cusut pe spate mici particele din moastele unui sfant. Fara Antimis nu se poate savarsi Dumnezeiasca Liturghie in nici un timp si loc.

Prin aceasta, fiecare biserica devine altar al prezentei lui Hristos, prin moastele mucenicului care L-a urmat pe Hristos pana la capat. In concluzie, insasi constructia bisericii devine loc de pelerinaj, adica de intalnire cu Hristos, cu sfantul mucenic si implicit cu semenii care urmeaza aceeasi cale. Sfantul Altar devine simbolul Mormantului gol al Mantuitorului. Credinciosii se apropie de el si marturisesc prin propria prezenta, asemeni lui Petru si „celuilalt ucenic", asemeni femeilor mironosite invierea Lui si lucrarea Sa in lume.

Caracteristic este faptul ca nici preotul nici credinciosii nu se aseaza in timpul Liturghiei, cu exceptia cazurilor de boala, neputinta sau batranete, tocmai pentru ca Liturghia cuprinde si aspectul de calatorie spirituala, de pelerinaj spre imparatia lui Dumnezeu. Preotul, in fata credinciosilor, sta cu fata spre rasarit, unde se afla Hristos, Soarele dreptatii si al invierii, ca o calauza a celor aflati in mers, gata sa primeasca si sa ofere ospitalitatea lui Hristos.

De aceea, in linii mari, fiecare Altar se preface in loc de pelerinaj pentru ca este un loc al prezentei lui Dumnezeu si fiecare Sfanta Liturghie o invitatie adresata membrilor comunitatii crestine de a lua parte la acest pelerinaj. In felul acesta, pentru cei care nu pot participa la pelerinaje la anumite locuri sfinte, biserica le ofera posibilitatea de a intelege si culege roadele pelerinajului.

V. Scopurile pelerinajului

Pelerinajul nu se face pentru el insusi, ci intotdeauna pentru un motiv religios. Roadele lui sunt nenumarate si tin de sensibilitatea si pregatirea sufleteasca a pelerinului ca persoana care-L percepe mai mult sau mai putin vadit pe Hristos in viata personala. Cu toate acestea exista anumite scopuri care daca sunt urmate cu fidelitate pot duce la roade nebanuite:

Prin pelerinaj crestinul readuce in memorie evenimentele mantuitoare ale Mantuitorului Iisus Hristos sau ale persoanei sfinte. De obicei orice pelerinaj culmineaza si este imbogatit de o contributie liturgica. Orice cantare sau rugaciune readuce in memorie faptele mantuitoare ale lui Hristos sau ale sfantului. Uneori chiar locurile sfinte sunt cinstite, ca de exemplu: Betleemul in cantarile despre Nasterea Domnului, Golgota ca loc al plangerii, reprezentat ca atare in imnele liturgice, mormantul gol ca motiv de speranta si bucurie pentru inviere.
Aducerea aminte a lucrarii lui Dumnezeu cu oamenii are valoare mantuitoare pentru pelerin. El il cauta pe Dumnezeu pentru a „ aduce slava Sfintei Treimi si tuturor sfintilor" pentru tot ceea ce a primit si pentru ceea ce este, cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare act din viata lui este inteles ca o multumire pentru ceea ce Dumnezeu i-a oferit.

Prin pelerinaj crestinul depaseste dificultati ale vietii si afla in multe cazuri rezolvarea unor probleme. Exista nenumarate cazuri de vindecari miraculoase savarsite de o persoana sfanta sau o icoana facatoare de minuni, de rezolvare a unor probleme sufletesti si de redescoperire a credintei proprii in sufletul multora, fapt care tine tot de domeniul minunii. in acelasi timp, pelerinajul inseamna pentru multi spatiul si timpul in care toti oamenii sunt la fel, in care nimeni nu doreste sa arate diferenta de conditie sociala, bogatie, functie si altele. Toti sunt in cautarea a ceva ce nu poate fi evaluat in acesti termeni.

Pelerinajul este o modalitate de „improspatare a vietii spirituale si intarire a credintei". Credinta este mod de viata, este o traire intima, un sentiment profund, dar devine vazut prin acte palpabile. De aceea, intalnind pe altii, pelerinul invata din credinta lor, din rugaciunea intensa, din dragostea lor jertfelnica si toate aceste forme vazute ale credintei devin exemple de urmat. A fi crestin inseamna o atitudine activa, caci a nu progresa in viata crestina inseamna inceputul regresului si nu o stare intermediara, ar insemna o descrestere a intensitatii vietii spirituale.

Pelerinajul este o afirmare vizibila a comuniunii cu toti sfintii Bisericii si apartenenta la acelasi Trup al lui Hristos. Astfel, pelerinajul devine un act bisericesc pentru ca duce la legatura dintre „Biserica triumfatoare" din ceruri si „Biserica luptatoare" de pe pamant. Sfintii devin instrumente ale salasluirii harului lui Dumnezeu si astfel, martori si calauze ale dragostei Lui catre oameni, in comuniune. Pentru aceasta cinstirea sfintilor este o forma vazuta a credintei noastre in invierea mortilor. Atunci cand ne adresam unui sfant, indiferent de perioada istorica in care a trait, ne adresam ca unei persoane vii.

Prin cinstirea sfintilor in diferite feluri se cultiva ideea apartenentei la o natiune cu anumite valori si traditii bine definite. Exista multe cazuri in care localitatile iau denumirea dupa sfinti si sunt puse sub ocrotirea acestora. Chiar tarile au adeseori un ocrotitor spiritual care devine calauzitor pentru locuitorii acestei localitati.

Pr. Lect. Dr. Dan SANDU

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 11689

Voteaza:

Pelerinajul - calatorie spre viata de sfintenie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE