Probabil ca oricine isi propune sa se ocupe de teologie, fara sa fie sfant deja, traieste o drama, o sfasiere intre dorinta de a vorbi despre Dumnezeu si neputinta de a o face prin prisma experientei proprii. Nu ii e dat oricui sa fie in preajma Domnului. Sursa teologiei nu este suma cartilor citite, grupate intr-o bibliografie de specialitate, oricat de vasta si de adecvata subiectului ar fi aceasta lista.

Teologia este marturia data de cel aflat pe drumul mantuirii. Si este marturie chiar daca se prezinta sub forma tratatului savant, sau sub orice forma posibila s-ar infatisa, pentru ca sursa ultima a cuvintelor despre Dumnezeu este Dumnezeu insusi care se arata omului. Cel ce primeste numele de teolog nu face decat sa infatiseze ceea ce Duhul ii da sa spuna, facand astfel una din slujirile care ii sunt date omului inauntrul Bisericii.

Posibilitatea teologiei

Despre teologie se poate vorbi in multe feluri. Indiferent de definitiile adoptate insa, ea este, in modul cel mai propriu, iluminarea Duhului Sfant daruita celor ce merg pe calea sfinteniei. Teologia nu este rezultatul unor deductii intelectuale, cunoastere discursiva pe care omul o aplica celui mai inalt "obiect" al cunoasterii, ci expresie a comuniunii omului cu Dumnezeu, viata in Hristos. Ea este, mai presus de orice, experienta duhovniceasca, marturie existentiala vie. Cunoasterea dobandita pe cale teologica este totodata transformare fiintiala a celui ce cunoaste, in sensul apropeirii lui, al dobandirii asemanarii cu Dumnezeu. Cunoaseterea teologica inseamna studiu, care niciodata nu a fost desconsiderat in ortodoxie, dar numai impreuna cu rugaciunea si cu asceza. Iar acestea toate practicate impreuna, inauntrul Bisericii.

Rareori Sfintii Parinti au scris tratate teologice de dragul de a scrie tratate care sa abordeze sistematic teme despre Dumnezeu si despre relatia omului cu Dumnezeu. Cu toate ca aveau permanent in vedere vesnicia ei au fost, in mod deplin, oameni ai timpului lor. Majoritatea scrierilor, incepand de la cartile Sfintei Scripturi, au fost compuse fie ca raspuns la cerintele unor prieteni sau comunitati, asa cum sfantul Apostol Pavel scrie catre Timotei sau catre romani, fie pentru a combate ereziile care incepeau sa apara. Aceste scrieri erau vorbire despre Dumnezeu catre cineva sau aparare de erorile (ereziile) care apareau pe parcurs. Exemplele sunt nenumarate. De-abia noi, modernii, incercam sa sistematizam lucrurile, sub influenta teologiei si stiintei occidentale. Dar dintru inceput, teologia a fost incercare de comuniune, dorinta de edificare, combaterea falsului, slujirea aproapelui si este esential sa pastram acest spirit al ei.

Sfintii Parinti au pus in scrierile lor problemele lumii lor, au folosit limbajul acelei lumi, cultura ei pe care o cunosteau bine, fara teama ca aceasta cunoastere a lumii din jurul lor i-ar indeparta de Dumnezeu. Acelasi lucru trebuie sa-l faca si teologii de azi, si astfel ei vor raspunde preocuparilor lumii, framantarilor ei, iar scrierile lor vor avea si oarece utilitate, vor putea indruma constiintele in cautare de sens.

*

Ca orice lucru care intra pe mana omului, si teologia se poate degrada. Asta inseamna ca se transforma intr-un discurs rational, sustinut dupa reguli academice, lipsit insa de duhovnicie. Acest lucru s-a intamplat in Occident incepand din secolul al XIII-lea, odata cu scolastica. intelegerea tainelor dumnezeiesti a devenit o operatie intelectuala, facuta de savanti in universitati, nu de calugari, de cei ce se roaga. S-a produs o autonomizare a teologiei fata de viata duhovniceasca. Teologia devine speculatie in marginea textelor sacre, descoperire a mintii care gandeste, nu descoperire facuta in urma contactului direct cu Dumnezeu.

Pentru Tristam Engelhardt civilizatia occidentala a devenit neopagana intrucat nu mai urmareste sfintenia, scopul vietii oricarui crestin, ci elaborarea unor doctrine rationale care, ele insele doar, sa asigure cunoasterea adecvata a lui Dumnezeu. in acest context devine posibil progresul, inovatia in raport cu sinoadele ecumenice din primele secole. si astfel avem elaborari noi, cum sunt dogma imaculatei conceptii sau a infailibilitatii papale.

In teologia occidentala ceea ce tine de calea care duce catre adevar, catre sfintenie si viata in Hristos, este blocat. Revelatia este un eveniment consemnat de Scripturi, textele patristice sunt obiect de cercetare istorica, filologica, toate facute cu rigoare si acuratete stiintifica, mentinute insa ca evenimente trecute. Or, scopul studiului este posibilitatea actualizarii revelatiei, al putintei relatiei cu Dumnezeu. Studiul nu isi are implinirea in el insusi, ci merita facut numai in masura in care se deschide catre posibilitatea experientei directe.

Sa nu credem ca noi, in Rasarit, am fi scutiti de asemenea probleme. si aici se tinde ca teologia sa devina o disciplina in sine, care-si cauta implinirea in cercetari proprii inauntrul disciplinei, ale caror rezultate sunt comunicate intre savanti, dar fara sa mai aiba reverberatii in afara. Se urmareste atat acuratetea stiintifica a studiilor, cat si corespondenta ei cu dogma, dar nu mai este urmarita edificarea spirituala nici a autorului si nici a eventualilor cititori.

*

Teologia, ca disciplina, tinde sa capete un rol secundar. Ea nu pare sa ofere solutii la problemele omului contemporan. Asa cum e facuta de profesorii care o predau in cadrul facultatilor de profil, teologia nu da impresia sa fie altceva decat o simpla disciplina de studiu, care asigura absolventilor o diploma si practicarea unei meserii. Este prezentarea sistematica a adevarurilor de credinta asa cum au fost ele transmise de-a lungul veacurilor. in toata aceasta degradare generala e bine macar ca inca se mai pastreaza consemnarea scrisa a adevarului de credinta, ca astfel poate fi lasat mostenire unor generatii mai tarzii care poate le vor pune si in lucrare.

Pentru a avea insa relevanta, pentru a strabate prin zidurile salilor de curs si a ajunge in constiinntele oamenilor, teologia trebuie sa redevina marturie vie a adevarului revelat in Hristos, iat teologul sa fie astfel un participant la misterul divin.

Teologia academica, de salon, cea care se practica cel mai des deoarece este cea mai la indemana, are cuvintele dreptei credinte fara sa aiba insa si starea duhovniceasca pe care aceasta ar trebui sa le produca. Se margineste sa fie o simpla redare a unui mesaj corect, nelasand insa sa se intrevada si o participare personala la continutul celor expuse, nerefacand relatia esentiala dintre credinta si viata.

Credinta traieste si prinde chip prin oamenii sfinti sau apropiati de sfintenie care o experimenteaza, prin ei este preluata de catre noi, masa credinciosilor, cei ce asteptam sa o primim. Cand acesti traitori nu mai exista, sau cand sunt dati la o partte si inlocuiti de profesionisti ai sacrului, de "manageri" ai treburilor bisericesti, atunci degradarea este profunda.

Lipsit de Dumnezeu, omul continua sa faca teologie sau, mai degraba, sa i se para ca face, dar e o teologie degradata, laicizata. "Desprins de dimensiunea verticala a acestei experiente duhovnicesti vii, ne calauzit de spiritualitatea contemplativa a Parintilor discursul teologic devine orice, numai teologie si marturie autentica a Bisericii, nu. In acest caz, teologia se dizolva in antropologie, eclesiologia in sociologie, dogmatica se transforma in filosofie religioasa, exegeza biblica in filologie si critica literara, liturgica in isto rie a artelor, predica in retorica goala, morala intr-un cod etic, conventional, for malist sau pietist, canoanele in jurisprudenta etc. Singura experienta duhovni­ceasca si nu un simplu conformism exterior, pur formal cu textul biblic, cu formulele dogmatice sau tipicul liturgic, transforma teologia in marturie existentiala vie si ofera garantia unitatii ei fiintiale". (Pr. conf. dr. Stelian Tofana)

Toti cei ce se ocupa cu studiul teologiei din perspectiva ortodoxa vor spune, intr-un fel sau altul, la fel ca Evagrie Ponticul: "Cel ce se roaga este teolog si teolog este cel ce se roaga". Nu sunt dispretuite eruditia, studiul, lucrul bine facut, mersul la surse, dar acestea isi au rostul si locul lor, ca pregatire pentru o intelegere mai profunda, ca o intemeiere mai consistenta a credintei. stiinta de carte nu-si este suficienta siesi, ea este doar o servitoare a ratiunii ganditoare care, la randul ei, se pune in slujba inimii iubitoare.

*

Teologia este sfintenie sau macar cale spre sfintenie, iar adevaratii teologi sunt sfintii. in afara de acestia insa, Sfantul Grigorie Palama mai face o distinctie, pe care o prezinta si Kalistos Ware. Se poate face teologie chiar fara a avea adancimea relatiei pe care o au sfintii, daca te incredintezi experientei lor. Or, asta face posibil ca eu, de pilda, sa vorbesc despre teologie. Credinta este, mai intai, din auzire. "Prin urmare, credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos". (Romani 10,17) Auzindu-i pe sfintii care binevestesc noi il auzim pe Domnul insusi care vorbeste prin ei. Am incredere in cei care spun ca l-au cunoscut pe Dumnezeu, si pe baza acestei increderi urmez calea pe care au mers ei. Chiar daca sunt la un nivel extrem de redus, deci nu pot sa vorbesc despre Dumnezeu, neavand o relatie directa cu El, pot totusi sa fiu un interpret al sfintilor care L-au cunoscut, un transmitator al mesajului lor catre cei din preajma mea. Aceasta e putin din perspectiva lui Dumnezeu, care ne cere sa fim desavarsiti precum Tatal ceresc, dar este maximul a ceea ce pot eu oferi lumii in acest moment. Aceasta este posibilitatea elaborarii discursului teologic pentru cei care, aemenea mie, nu au un contact direct cu Dumnezeu din pricina multelor pacate si patimi de care sunt cuprinsi, dar care nu se multumesc cu starea lor decazuta. Ei spera ca, prin vorba, scriere, propovaduire si orice alta forma de vestire a Cuvantului celui viu, sa dobandeasca ceea ce nu au, singurul lucru care conteaza: intalnirea cu Dumnezeu sau macar aflarea pe drumul ce duce catre El.

Probabil ca oricine isi propune sa se ocupe de teologie, fara sa fie sfant deja, traieste o drama, o sfasiere intre dorinta de a vorbi despre Dumnezeu si neputinta de a o face prin prisma experientei proprii. Nu ii e dat oricui sa fie in preajma Domnului. Sursa teologiei nu este suma cartilor citite, grupate intr-o bibliografie de specialitate, oricat de vasta si de adecvata subiectului ar fi aceasta lista.

Teologia este marturia data de cel aflat pe drumul mantuirii. si este marturie chiar daca se prezinta sub forma tratatului savant, sau sub orice forma posibila s-ar infatisa, pentru ca sursa ultima a cuvintelor despre Dumnezeu este Dumnezeu insusi care se arata omului. Cel ce primeste numele de teolog nu face decat sa infatiseze ceea ce Duhul ii da sa spuna, facand astfel una din slujirile care ii sunt date omului inauntrul Bisericii.

*

Discursurile noastre teologice sunt, in fata lui Dumnezeu, cam ca vorbele pe care le spun copiii atunci cand incep sa vorbeasca: "mami, uite masina!" sau "mami, uite casa". Parintii se bucura cand aud asemenea vorbe nu pentru aportul de informatie pe care il aduc copiii, nici pentru corectitudinea lor, ci pentru ca vad o dezvoltare normala, un mers firesc pe calea maturizarii. intradevar, lucrul pe care il arata copilul era o casa sau o masina, iar asta promite o integrare treptata a copilului in lumea oamenilor normali.

La fel, discursurile teologilor il bucura pe Dumnezeu nu prin continutul lor intrinsec, care din perspectiva Lui constituie o banalitate la fel de plata ca "mami, uite masina", cat prin aceea ca indica aflarea pe drumul cel drept, cel catre Dumnezeu, dar numai daca, intradevar, se afla pe acest drum. Caci ceea ce cunoastem acum in parte, in "ghicitura" (1 Corinteni 13, 12), atunci, in fata lui Dumnezeu, vom cunoaste direct, fata catre fata. Teologia noastra, pana la nivelele ei cele mai inalte, constituie o gangureala de prunc, un inceput pe care Dumnezeu il va prelungi pana la dimensiunile lui firesti de-abia in maturitatea noastra, ce se deschide cu veacul de apoi. Important este insa doar ca acum sa incepem corect lucrul.

Pentru noi insa, cei ce ascultam, citim, ne impartasim intr-un fel sau altul de teologie, lucrurile nu sunt la fel de simple. Lumea noastra e inchisa transcendentei, e schimonosita de pacat, am pierdut criteriile "naturale" de raporate la adevar. Traim intr-o lume construita partial dupa principiile Turnului Babel si partial dupa invatatura Domnului, in care nu mai avem criterii clare de departajare a binelui de rau. Daca ortodoxia este firea originara a omului, dupa cum spunea parintele Rafail Noica, noi am pierdut aceasta fire, dar o putem regasi dupa o indelungata asceza, dupa adanci sapaturi arheologice in sufletul nostru, indepartand sedimentele puse acolo de faradelege si pacat. Astfel ca teologia nu este o simpla vorbire despre Dumnezeu, este si o aratare a directiei de urmat. Ea devine nu unul din multele posibile discursuri din lumea culturii de azi, ci singurul indicator complet adecvat al caii de urmat.

*

Nu se poate face teologie fara o prealabila curatire de patimi, fara ca macar sa incerci sa te afli pe acest drum. Sa zicem ca esti, ca om, o fiinta intrebatoare si ca astfel, tot cautand sensul vietii, intre multe variante posibile, ajungi sa dai peste teologie. Sa mai presupunem ca incep sa iti placa raspunsurile pe care le gasesti aici. Ceva din sufletul tau, un lucru pe care il simti dar nu-l poti circumscrie unei definitii, iti spune ca aici se afla adevarul, ca aici trebuie adancita cautarea. Ei bine, daca nu dublezi aceasta cunoastere si de o viata adcevata, ortodoxa, cunoasterea dobandita va ramane pur teoretica, va incepe sa isi piarda din pregnanta. in fata celor mai mari minuni, ca moaste de sfinti neputrezite sau lumina ce se aprinde singura de Pasti la Ierusalim, sau a unor persoane care mustesc a Duh de la o posta, vei spune usor plictisit si agasat, "ei si, ce-i cu asta?"

Vietuirea inauntrul patimilor, chiar daca are aparenta normalitatii, deoarece a devenit obisnuinta generalizata, e cea mai buna piedica in calea lasarii sa patrunda in noi Duhul cunoasterii de cele sfinte. Chiar daca mintea functioneza, in aparenta, firesc – caci si aici se vad efectele patimilor- ea nu poate transmite acele impulsuri care sa miste inima, iar vointa este si ea prea slaba ca sa duca spre cele de sus. Omul se complace intr-un caldicel care il mentine in rand cu ceilalti semeni ai sai, dar el este, de fapt, in toate aceste lucruri la discretia diavolului. Tragic este ca, atunci cand are si o aparenta de teologie chiar nu mai poti sa mai urnesti acel om din ale lui, caci isi va gasi intotdeauna argumente in Scripturi si Sfintii Parinti ca sa se indreptateasca.

Traind in patimi omul le face pe plac dracilor chiar daca nu isi da seama de asta. El este mai degraba trait decat sa traiasca el insusi. Iar astfel cele care depasesc orizontul vietuirii aici si acum ii par irelevante chiar de ar fi cele mai mari minuni. Le inregistreaza ca evenimente dar fara sa reuseasca sa il scoata din somnambulismul propriu.

*

Sa vorbesti despre teologie la nivel pur teoretic, fara sa o practici este ca si cum ai descrie mierea fara s-o gusti si chiar fara sa ai vreodata gandul acesta. Nu e asa ca ar fi absurd sa crezi ca stii ce gust are mierea doar pentru ca ai citit scrieri despre gustul ei si, pe baza celor citite, esti tu insuti in stare sa faci o descriere? Mai ales ca iti e la indemana sa iei un borcan si sa gusti. Dar astfel ne purtam noi insine cand, cu toate ca am auzit de faptele minunate ale Dumnezeului nostru putem sa vorbim despre ele semenilor nostri dar ramanem in aceleasi pacate de mai inainte. Suntem la fel de orbi duhovniceste, la fel de indarjiti in a ne pastra in vechile cadre ale pacatului, auto-multumiti cu starea noastra, nevrand pur si simplu sa mergem sa luam borcanul cu bunatati, apeland la infinit la surogatele lui.

Omul este, asa cum s-a spus adesea, o fiinta dialogica. El nu poate sa existe ca un in sine si pentru sine, ca o monada autosuficienta, ci numai in relatie cu ceilalti, in comuniune cu cei din jur. Astfel, teologia este rezultatul unui dublu dialog. Odata teologul se duce catre sursele de inspiratie, respectiv catre Biblie, scrierile sfintilor parinti, ale celorlalti teologi. De acolo isi prezinta propriile teze catre publicul actual sau potential. Dar in ambele aceste etape el este vegheat de Duhul Sfant, cauza eficienta a oricarei teologhisiri, cel ce face posibila insasi aceasta intalnire.

Iar teologia este un "hai sa-ti arat cum vad eu lumea" plecand de la textele sfinte, in acord cu ele, in armonie chiar, dar fara sa le repete intocmai. E loc de originalitate inauntrul traditiei, respectand cu acrivie dogmele si canoanele, pentru ca aici sunt cuvintele vietii vesnice, cele care scot la iveala persoana din individ, din simplul membru al speciei, cele care fac posibila existenta plenara. Teologia unui teolog este o recapitulare a teologiei precedente, insotita de o inevitabila amprenta proprie, care nu e cautata si cultivata, ba chiar din contra, dar care iese la iveala deoarece exista in datele fiintei noastre.

Teologia este o adresare catre aproapele: uite, asa il vad eu pe Dumnezeu, si e frumos si bine. Tu, cel ce asculti, nu vrei sa faci, la randul tau, experienta asta minunanta?

Paul Curca