Postmodernism si secularizare

Postmodernism si secularizare Mareste imaginea.

Despre omul de astazi din Biserica, intre Iisus Hristos, (post)modernism, existentialism si secularizare…

Introducere

Una dintre problemele cu care Biserica se confrunta in prezent este problema (post)modernismului si secularizarii, care, odata cu epoca moderna, a devenit din ce in ce mai presanta. Lumea are impresia ca ea nu exista. De ce? Pentru ca este un lucru nevazut, dar mai ales pentru ca planteaza in inimile oamenilor ideea ca daca sunt fericiti aici pe pamant, atunci nu le mai trebuie viata viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu, nu le mai trebuie o comuniune adevarata cu ceilalti, nici chiar cu Iisus Hristos, ci doar legaturi de afaceri, din care sa aiba un castig. Toate valorile spirituale crestine revelate de Sfanta Treime sunt transformate in valori cu caracter uman, negandu-se caracterul lor revelator. Pe vremea comunismului, sau a altor curente nefavorabile crestinismului, credinciosii invatasera sa se fereasca de el! dar secularizarea este greu de observat si asa cum spune profesorul Jean-François Colossimo in interviul de fata, ea nu face martiri. Lumea nu se simte amenintata de ea crede chiar ca este un lucru normal, fara sa stie de fapt ca ea corupe sufletul.

Secularizarea apare odata cu descoperirea omului ca ratiune autonoma

Asa cum se intampla destul de des, realitatea a aparut inaintea cuvantului. El este mai degraba un cuvant filosofic. In secularizare intra termenul secol din limba latina. Ideea care se regaseste in spatele lui este ca intr-un fel, in relatia existenta in mod general intre Imparatia lui Dumnezeu si lume, intre Biserica si lume, intreg registrul simbolic, intreg registrul sfinteniei, putin cate putin se transforma de fapt intr-un spatiu laicizat, un spatiu public, se pierde dimensiunea transcendentei divine, tot ceea ce era in ordinea verticalitatii se pune in ordinea orizontalitatii, tot ceea ce era in ordinea imuabilului se pune in ordinea transformarii. Secularizarea incepe in mod real, sau o putem data, odata cu Renasterea, atunci cand se trece de la un univers inchis la un univers infinit, atunci cand, in mod evident, omul devine intr-un fel centrul lumii. Exista o legatura foarte profunda intre secularizare si umanism, deoarece umanismul va presupune ca efectiv toate regulile si toate legile revelate conteaza mai putin decat legile pe care omul si le poate da siesi.

Fenomenul se accelereaza odata cu Iluminismul, unde omul se descopera ca o ratiune autonoma, isi impune chiar el insusi legea sa in mod definitiv. Plecand de aici, se creeaza un conflict intre credinta si ratiune, in mod particular in Occident unde scolasticii latini au incercat sa uneasca credinta cu ratiunea. Incepand cu secolul al XVIII-lea, credinta este trimisa intr-un spatiu subiectiv, acesta este fenomenul credintei, al diversitatii credintelor si al punerii chestiunii credintei, ceea ce duce la o forma de pozitivism in secolul al XIX-lea care face ca omul sa se viseze demiurgul lui insusi: isi impropriaza puteri prometeice si se vede intr-un anumit fel dumnezeu. De asemenea, inceputul secularizarii poate fi identificat fie in orizontul social unde se voia crearea unui om nou, fie in domeniul tehnic, fie sub forma imperialismului occidental, fata de cultura mondiala, in notiunea de progres. Doar ca, prin marile catastrofe ale secolului al XX-lea, ca Auschwitz, Nagasaki, Hiroshima, omul descopera toata latura obscura si aducatoare de moarte a ratiunii fara Dumnezeu.

“Omul cel puternic” devine capetenia celor nelegiuiti

In alta ordine de idei, lumea aceasta, cosmosul intreg este creatia binecuvantata a lui Dumnezeu – Tatal, care a fost rascumparata de Dumnezeu – Fiul si sfintita de catre Dumnezeu – Duhul Sfant si deci, este „casa Tatalui”, „casa parinteasca”. Asa a fost creata ea dintru inceput, avand aceasta destinatie: a comuniunii si sfintirii insa noi, oamenii ulterior, am schimbat si transformat aceasta casa a binecuvantarii, indemnati fiind de vrasmasul – diavol, intr-o pestera de talhari (Mat. 21, 13; Luc. 19, 46), in care cel rau a devenit puternic, „omul cel puternic”, capetenia celor nelegiuiti, a talharilor (Mat. 12, 29). Cu toate acestea, Dumnezeu, ca Parinte si Tata al oamenilor, nu a parasit lumea, ci in virtutea dragostei proniatoare, si-a trimis Fiul, pe Iisus Hristos Dumnezeul – Om si Mantuitorul care a intrat in „pestera talharilor”, „in casa omului puternic”, adica a satanei, si a acceptat moartea pe Cruce, legandu-l in acest mod, pe omul cel puternic al zilei, si deposedandu-l de bunuri (Mat. 12, 29) si, prin moartea pe Cruce, „l-a invins pe cel care detine imparatia mortii”, pe diavol (Evrei 2, 14).

In momentul in care Domnul nostru Iisus Hristos l-a biruit pe diavol si era rastignit pe Cruce – dovada acestei victorii era deja cuvantul Sau adresat talharului ajuns la starea si la masura pocaintei: „Adevarat iti graiesc tie, caci astazi vei fi cu Mine in Rai” (Luc. 23, 43) – moment in care, de-a dreapta si de-a stanga erau rastigniti doi talhari. Amandoi erau raufacatori si ambii erau rastigniti pe cruce ca talhari primejdiosi. Concret vorbind, nu era nici o deosebire intre ei. Totusi, unul dintre ei il acuza si il invinovateste pe Dumnezeul rastignit impreuna cu ei, dar celalalt il recunoaste si il marturiseste: „Unul dintre talharii supusi chinului Crucii Te acuza, in timp ce al doilea Te recunoaste ca Dumnezeu”, spune Sfantul Andrei Criteanul in Marele Canon. Crucea Mantuitorului Iisus Hristos a fost in acel moment judecata lumii intregi, in persoana celor doi talhari: „Acum este judecata lumii” (Ioan 12, 31). In acel loc si in acea vreme, langa Crucea lui Hristos a fost judecata intreaga umanitate, toti oamenii, in persoana celor doi talhari. Nu este, deloc, o exagerare sau o inovatie ci o constatare caci noi suntem cu adevarat cei doi talhari, noi toti, si aceasta este realitatea noastra. Fiecare dintre noi se afla de-a dreapta sau de-a stanga lui Iisus Hristos. Fiecare dintre noi se afla fie in postura talharului care se marturiseste si se pocaieste fie in cea a talharului necredincios si blasfemiator.

Noi suntem cu totii pacatosi „caci cel zice ca pacat nu are, acela mincinos este”, si avem fiecare crucea noastra, stapaniti fiind de pacat si de moarte. In aceasta privinta ne asemanam intre noi fiind aceeasi, cu totii. Diferenta dintre cei doi talhari este una fundamentala dar nu consta in faptul ca unul dintre ei era mai putin raufacator decat celalalt, ci pentru faptul ca, iata, cu toate ca a fost raufacator, chiar acolo pe cruce era om, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; a ramas om, in pofida nelegiuirilor si a pacatelor sale si, din acest motiv, L-a marturisit pe Dumnezeu si L-a rugat: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Cerurilor” (Luc. 23, 42) – lucru pe care trebuie sa-l facem si noi in momentul recunoasterii pacatului cand, in duhul pocaintei aflandu-ne, suntem chemati sa-I cerm lui Dumnezeu sa fie milostiv noua, pacatosilor!... Celalalt talhar, care L-a acuzat pe Iisus Hristos – tocmai in momentul in care Acesta, ca Dumnezeu – Om era rastignit „pentru noi si pentru a noastra mantuire” – acesta nu era doar un acuzator al lui Dumnezeu, dar si un invinuitor al omului luat drept creatia divina, pentru ca el invinuieste si blasfemiaza in acesta omul ca si chip al lui Dumnezeu. Altfel spus, el facea lucrarea diavolului – blasfemiatorul si profanatorul: il blasfemia pe Dumnezeu in preajma oamenilor si invers, adica pe oameni in preajma lui Dumnezeu. In acea clipa, Crucea lui Iisus Hristos a fost totodata judecata si mantuirea pentru cei doi talhari si, in persoana lor, pentru intreaga umanitate. „In mijlocul celor doi talhari se gasea Crucea Ta, o Hristoase, drept criteriu al dreptatii; unul dintre cei doi talhari coboara in iad prin greutatea blasfemiei sale, celalalt fiind iertat de pacatele sale si inaltat spre cunoasterea teologiei”.

In aceste clipe, dintre acesti doi oameni ce se aflau in aceeasi situatie cu acelasi verdict, avem unul care il marturiseste pe Dumnezeu si isi dobandeste mantuirea ca om (este ceea ce inseamna teologia in sensul deplin si autentic al cuvantului), si un altul care il acuza si il blasfemiaza pe Dumnezeu (iata o latura si o consecinta a secularizarii) si, prin aceasta, isi tagaduieste mantuirea ca om (pentru ca, fara Iisus Hristos, nu exista nici om in adevaratul sens al cuvantului, nici mantuire – iesind aici in evidenta, aspectul soteriologic si eshatologic al vietii persoanei). Potrivit acestui principiu putem zice ca istoria intreaga a umanitatii, si a fiecaruia dintre noi, este deja anticipata, judecata si manifestata, mai putin prin faptele noastre personale, cat mai degraba prin Crucea si atitudinea noastra fata de Iisus Hristos cel rastignit si inviat . Din acest motiv, Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune ca in taina Crucii si a Invierii este ascuns „destinul” (vocatia) lumii si a oamenilor .

Drumul in istoria umanitatii este parcurs intre „apocalipsa” si „judecata”

In profunzimea sa, istoria umanitatii si a fiecarei persoane este un fel de „apocalipsa”, de „judecata”, o revelatie si o manifestare a faptului ca se duce o lupta permanenta in jurul problemei lui Iisus Hristos, in jurul adevaratului Dumnezeu. In faptele si evenimentele cotidiene ale vietii umanitatii si a fiecaruia dintre noi se indeplineste si se hotareste „destinul” final al oamenilor, dupa principiul atitudinii lor fata de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. Incepand cu cei doi oameni supusi pacatului si delatiunii morale, langa Crucea lui Iisus Hristos se petrece si se consuma toata istoria si intreg „destinul ori soarta” oamenilor fiecarei epoci si, in consecinta, sunt judecate faptele noastre „de acelasi judecator” (Luc. 23, 40) acum, precum si la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenta fiecarei persoane, fiinta, menirea si istoria sa, in orice situatie sau atitudine, este judecata in fata lui Iisus Hristos, a prezentei Domnului, in Iisus Hristos, adica este judecata pe temelia cea vesnica a lui Iisus Hristos si a atitudinii fata de El!...

In momentul in care noi nu mai cugetam la aceste adevaruri si realitati existentiale ajungem la (post)modernism si secularizare contemporana , in cadrul careia „omul de astazi nu se mai gandeste la indumnezeire si este arareori preocupat de propria lui „sfintire”. Acestia sunt termeni ce au disparut din fondul principal de cuvinte al limbii romane.” Iata secularizarea care a dus la situatia (de-a dreptul disperata) in care pana si „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societatii, adica pentru instaurarea in societate a unei armonii care sa permita convietuirea pasnica intre indivizi. S-a coborat astfel foarte mult stacheta, s-au coborat exigentele. Daca societatea Evului mediu avea drept ideal social sfintirea oamenilor, lumea de azi se multumeste cu „umanizarea” lor. Traim intr-o lume descrestinata, care a abandonat treptat, treptat, valorile crestine. S-au mai bine zis, traim intr-o generatie de oameni care niciodata nu le-a cunoscut si acceptat deplin constient. Oamenii nu sunt descrestinati, pentru ca, poate, n-au fost niciodata crestini. Lumea de azi trebuie mai intai reincrestinata, reatasata de valorile crestine, si sensibilizata la valorile rafinate ale ortodoxiei...”
Cu alte cuvinte, secularizarea manifesta o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – il are in masa din care se constituie societatea, de unde si caracterul mult mai evaziv al raspunderilor intemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate si constiinta. „Paradoxal, desi se urmareste prin structurile de stat si prin cele suprastatale implinirea unui numar foarte mare de responsabilitati ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decat raporturile juridice pe care el le-a primit ori si le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul isi pierde sensul vertical al referintelor sale si se rezuma in primul rand la cele de pe orizontala, puse la dispozitie de catre semen ori institutii, ambele prin intermediul societatii, ale carei amprente sunt tot mai necrestine...” Asadar „postmodernitatea si, impreuna cu ea, secularizarea, ii solicita crestinului o constiinta aparte prin lucrarea careia se afirma accentuarea lucrarii responsabilitatilor, de la modul in care sunt receptate pana la indeplinirea de care este nevoie sa se bucure, caci numai constiinta raspunderii intareste raportul persoanei cu aproapele si cu Dumnezeu, inlaturand individualismul accentuat si ruperea de relatie.”

Despre cele trei piedici si consecinte existentiale ale omului (post)modern si secularizat

Asadar, cu alte cuvinte, lumea aceasta se aseamana cu o cina la care atunci cand totul este pregatit cu minutiozitate, Dumnezeu, asemenea unui stapan marinimos, ne cheama sa luam parte. Este o chemare pentru a participa la cina dragostei si a bucuriei Sale.Aceasta cina depaseste orice incercare de a o asemana cu alte invitatii la anumite ocazii pricinuite de cele mai diverse evenimente. Ea este o cina, care are o dimensiune in primul rand transcedentala care ne aduna sub dragostea acestui Stapan, asa cum il descrie Sfanta Evanghelie, cand ne invita sa participam la masa darurilor spirituale ale Sale. Cum afirmam inainte,cina respectiva se deosebeste de toate banchetele care au avut loc in decursul istoriei. Totusi aceasta poate fi considerata ca un banchet spiritual cu o alta dimensiune, o dimensiune nuptiala a celebrarii unei bucurii pascale, in sensul intalnirii dintre sufletul omenesc si Mirele Iisus Hristos in camara de nunta. Asadar textul evanghelic ne marturiseste ca cina este facuta de un om care invita pe cei ce a voit sa-i cheme, spunandu-le: „Veniti ca, iata toate sunt gata” (Lc. 14, 18). Cu toata dragostea invitatiei, acestia insa refuza, fiecare in felul lui. Cel dintai a zis: „Tarina mi-am cumparat si trebuie sa ma duc sa o vad, te rog, iarta-ma” si altul a zis: „Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc, te rog iarta-ma” si altul a zis iar: ”Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni” (Lc. 14, 18-20).

Interesant sunt aici cele trei scuze care credem ca sunt trei piedici mari ce ne impiedica si pe noi astazi sa participam la invitatia pe care Dumnezeu o face perpetuu in decursul istoriei…

In primul rand cina aceasta este o cina a spiritului. Aici se savarseste o cina intr-un mediu spiritual la care suntem invitati.

Prima piedica interesanta de a participa la aceasta cina materialismul ce ne abate de la aceasta cina. Materialismul cu toate infatisarile lui este piedica cea mai elocventa pentru omul modern ce ii deturneaza intentiile bune de a fi alaturi de Dumnezeu. Materialismul este o racila ce bantuie lumea noastra, si care de fapt a transformat pe om din stapan al materiei si al creatiei in rob al acesteia. Ar fi multe de spus despre aceasta materie, deoarece ea a fost metamorfozata, nu in sensul voit de Dumnezeu, ci in sensul voit de om. De fapt omul a fost metamorfozat de catre materie. Aici este marea tragedie a omenirii, cand materia transforma omul si acesta devine fara nici o vointa, un sclav, un ascultator si un supus al acesteia, ce face cu el orice voieste. De aici lipsa de perspectiva a omului modern, lipsa de directie clara si incurcarea lui in acest labirint al creatiei, al unei miscari circulare, monotone si plictisitoare. Am mai spus aceasta si repet si aici: una dintre problemele grozave cu care se confrunta omul este tocmai monotonia din viata. Ca sa scape de aceasta monotonie face lucruri de multe ori incredibile. Monotonia ucide, fiindca duce in primul rand la lancezeala sufleteasca si apoi va indemna pe om sa iasa din aceasta, facand cele mai abjecte lucruri. Materia netransformata si neluminata este asadar potrivnica omului si o piedica din cele mai importante in calea desavarsirii acestuia.

A doua piedica este si ea foarte interesanta si anume, este acea batalie sau asalt pe care irationalul il face impotriva omului de astazi. Animalele de aici, respectiv cele cinci perechi de boi, reprezinta de fapt irationalitatea. Ceea ce apare aici demn de remarcat este faptul ca cele cinci perechi de boi constituie, cum spuneam, irationalul care vine si ne da o iluzie care duce la o inselaciune a simturilor noastre. Cele cinci simturi sunt intr-o iluzie totala, ceea ce face sa se produca o rasturnare a valorilor. Nimic nu mai este cum a fost, tocmai din cauza asaltului dintre irationalul care biciuieste si denatureaza directia normala a simturilor noastre si care de fapt ne ofera imagini cu totul gresite. Daca ne gandim ca fiecare simt al nostru ne pune in contact cu rationalitatea creatiei acesteia, atunci este normal ca aceste simturi produc in noi niste imagini. Deci toate duc senzatiile pe care le preiau din jurul nostru, le prelucreaza in anumite imagini destul de variate desigur, si apoi se produce o luare de pozitie a omului tocmai prin ratiunea care este in el.

Ei bine, daca aceste imagini sunt contorsionate, atunci informatia pe care o primim este si ea la fel de contorsionata si falsa. Daca ne gandim de exemplu la vaz. Imaginile pe care irationalul care este din nefericire in creatie si este foarte mult irational, acesta ne informeaza gresit, adica, toate scenele si imaginile care ni le pune in fata noastra si pe care apoi noi le luam, le trimitem in mintea noastra care le prelucreaza. Petrecandu-se acest traiectoriu cu siguranta ca in mintea noastra se produce o rasturnare a adevarului, adica o pervertire in cel mai autentic sens. Aceasta ne duce la un comportament irational si nefiresc. Daca auzul nostru la fel este denaturat de irationalitatea din jurul nostru, informatia noastra care este directa si imaginile care sunt la fel si pe care le proiectam in mintea noastra cu ajutorul „tehnologiei” pe care o avem in noi, si ele vor fi denaturate si se va produce o pervertire a adevarului, o schimonosire a lui, ceea ce contribuie de fapt la un dezechilibru total al fiintei umane. Apoi celelalte trei simturi, mirosul, pipaitul, gustul olfactiv, toate acestea sunt confruntate cu aceasta teribila irationalitate care s-a instaurat in lume tocmai prin pacatul stramosesc si prin departarea omului de ratiunea pe care Dumnezeu a pus-o in el ca sa lucreze dupa ea, potrivit firii lui, care provine din Ratiunea Suprema. Toate acestea fac ca omul sa se dezechilibreze, de aceea spuneam ca cele cinci perechi de boi reprezinta irationalitatea care ne schimonoseste cele cinci simturi. Asa neadevarul devine adevar, imoralitatea devine o normalitate, asa inselatoria, necinstea devin la fel o normalitate, ceea ce de fapt duce la grave prejudicii, atat in fiinta umana cat si in societatea umana. Pentru acesta irationalitatea este o maladie teribila in fiinta umana si in lumea aceasta – fapt pentru care asistam la un razboi nu mai putin grozav, intre cele rationale si irationale, care la Sfintii Parinti se numeste „Razboiul nevazut”.

A treia piedica atunci cand sufletul omenesc vrea sa se apropie de Creatorul sau este aceea a placerilor necontrolate, cu acordul unei morale care se vrea autonoma. Trebuie sa amintim aici ca in istorie, mai ales dupa Descartes, in perioada moderna, omul vrea sa se elibereze de orice tutela, fie transcedentala, fie mai putin transcedentala, de orice principii morale, ajungand la concluzia ca ratiunea sa nu trebuie sa mai depinda de Ratiunea suprema, ceea ce este cu totul fals. Daca ratiunea noastra este despartita total de aceasta Ratiune suprema, a doua Persoana a Sfintei Treimi, si de la care noi primim putere sa ne „hranim” ratiunea noastra atat de limitata, ratiunea noastra devine cu totul lipsita de un orizont a unei perceptii adevarate. Deci, in primul rand omul a vrut sa aiba o ratiune autonoma, crezand ca prin aceasta se elibereaza de orice autoritate transcedentala. Aceasta a fost insa un dezastru. Omul s-a eliberat de aceasta „cenzura transcedentala”, dar de fapt s-a robit materiei si in special rationalitatii sterpe. A fost numai o iluzie.

Nu se poate inlocui Ratiunea transcedentala, fiindca nu ai cu ce sa o inlocuiesti. Ratiunea umana atat de limitata si adeseori neputincioasa, functioneaza doar atat cat este in contact direct cu Ratiunea suprema, cu aceasta Inteligenta cosmica ar spune fizicienii si nicidecum ea nu poate sa functioneze autonom. In al doilea rand omul a urmat aceasta cale a degradarii sale, ajungand la morala autonoma, un punct negru in istoria existentiala a lui. O morala individuala, s-o numim asa, care nu este coordonata de o Morala universala, o Morala suprema care este peste aceasta creatie total contingenta , nu poate sa functioneze. Oamenii sunt prea slabi, vorba lui Dostoievski, „prea bicisnici” ca in ei sa functioneze o morala autonoma, o morala de sine statatoare. Tocmai prin faptul acesta se minimalizeaza si pacatul si se ajunge la o stare de lanceazeala si neputinta spirituala, atat de prezente astazi. Omul modern se confrunta cu aceasta teribila maladie si anume a indiferentismului religios. Acesta este mai rau decat ateismul, fiindca el este foarte distructiv, o maladie care anchilozeaza spiritul. Asadar, deci nu putem vorbi si nici accepta o ratiune autonoma. Ea ne face insensibili fata de pacat, fata de legile morale naturale si fata de principiile pe care trebuie sa le avem ca si crestini. Este adevarat ca probabil si aici se intrezareste un ideal extraordinar dar la care omul, din nefericire, nu are cum sa ajunga. Interesant este aici ca Mantuitorul Iisus Hristos cu siguranta ca a avut in gandul Lui un asemenea om cand a refuzat sa urmeze cele trei ispite. El a vrut ca oamenii sa fie maturi, si sa nu fie fortati de nimic. Asa ni se prezinta in opera ”Marele Inchizitor” problema aceasta a ispitei si a maturitatii omului si neconstrangerea lui de catre nimic. Principiile morale sunt impotriva acestor incercari de eliberare fata de orice autoritate, care de fapt sunt lipsite de orice moralitate. Biserica binecuvanteaza casatoria crestina, legatura dintre barbat si femeie, dar este impotriva unui vagabondaj sentimentalist si a unei neoranduieli care pot interveni atunci cand lipsesc principiile morale.

Iata a treia piedica ce deruteaza sau denatureaza directia omului spre desavarsire. Sunt placerile atat de mult intalnite astazi in societatea moderna. Omul modern vrea de fapt numai placere. Daca facem o incursiune in istoria bietei omeniri vedem ca omul „a pendulat” tot timpul intre placere si durere . Mai ales oamenii patimasi sunt cuprinsi de aceasta pendulare. Interesant este ca omul modern penduleaza tot timpul intre placere si durere. Dar mai interesant este ca el a inventat tot felul de surogate de placeri, de fapt, el a uitat ca placerea se afla doar atunci cand sufletul nostru se hraneste cu Dumnezeu, fiindca El ca si Creator ne-a pus in noi tendinta de a-L cauta, iar sufletul nu are odihna decat atunci cand il cauta pe El si-L gaseste intr-o oarecare masura . Surogatul este o mare inselaciune. Prin el intervine acel irational. Toate sunt contorsionate in acest irational si deci surogatul este pus in locul lucrului clar, a lucrului original. Surogatul nu poate face ceea ce cere sufletul omenesc. Omul are o foame teribila dupa Dumnezeu, „un apetit sacru” .

Acest apetit poate insa a fi deturnat. Tocmai prin aceste surogate, in societatea noastra, daca observam, este foarte mult surogat, un surogat al kitsch-ului. Acesta are o istorie interesanta in acest mediu al modernitatii . El vrea sa se impuna ca si autentic, ceea ce insa nu se poate. Kitsch-ul nu hraneste niciodata, nu implineste, pe cand autenticul inseamna implinire, acea pleroma personala existentiala. Ei bine, kitsch-ul sau surogatul este tocmai la polul opus. Oamenii au inventat tot felul de kitsch-uri ca surogate ale placerii. Sa luam de exemplu drogurile care constituie un surogat al fericirii. De ce consuma oamenii droguri. Ei vor sa fie fericiti, dar fara Dumnezeu. Aici este marea tragedie a omenirii. Fara Dumnezeu nu este posibil acest lucru, poate o multumire, o stare benefica, dar numai atat. Fericirea adevarata se afla numai si numai in Dumnezeu. De aceea aceasta piedica este atat de periculoasa. Apoi, placerile sunt si in alte directii: alcoolismul, desfraul ce a cuprins o patura intinsa din randurile tinerilor, mandria si alte lucruri care sunt desigur, denaturate. Toate acestea nu fac altceva decat sa ne ofere imagini contorsionate, imagini frante care duc la dezechilibrul nostru fiintial,fiindca pofta numai dupa cele pamantesti nu se satura niciodata:”Cand te saturi de ceva, treci la altceva,dupa o vreme te simti gol de ceea ce te-ai saturat inainte si te intorci iarasi spre aceea,saturat de lucrul spre care te-ai indreptat dupa saturarea de cel dintai. Este o largire care se goloste indata ce nu-i mai dai ceea ce doreste ea. Te-ai saturat de desfrau, tinzi spre bautura. ntre timp ti s-a golit largimea poftei umpluta de desfrau si te intorci iarasi la el.Sunt niste pofte alternative, pe care le saturi pe rand si se golesc pe rand. Dar in niciuna nu poti inainta la nesfarsit,ca in cunostinta si virtute,care iti aduc mereu ceva nou,ele iti ofera aceleasi lucruri,tinandu-te pe loc. Varietatea pacatelor sufera totusi de omare monotonie,pe cand identitatea cunostiintei si a virtutii este de o noutate continua.De aceea ,departe de a inainta la infinit prin satisfacerea poftelor,te intorci mereu in loc,sau in aceleasi locuri,ramanand intr-o monotonie de superficiala varietate si de repetare a catorva”leit-motive”,care nu reprezinta nici un progres real,sau adevarata schimbare. Este o nesaturare infinita in monotonie. Este o infinitate de platitudini,o infinitate cenusie a acelorasi cateva sunete repetate mereu in mod alternativ.”

Ei bine, parabola despre care vorbim se incheie atat de frumos cand stapanul spune slujitorului: „Iesi la drumuri si la garduri si sileste-i pe toti sa intre, ca sa mi se umple casa” (Lc.14, 23). Este vorba aici de „iubirea nebuna” a lui Dumnezeu, o iubire care trece peste intelegerea noastra, atat de segmentata si trunchiata. Dar aici invatam ca Cina Domnului este o realitate. Despre ea s-a scris mult inca din Vechiul Testament. Omul a fost creat la sfarsitul tuturor fiintelor cum citim in Scriptura sfanta si inspirata, ceea ce ne arata ca el este coroana creatiei, „logosul creatiei”7. Adus la existenta tocmai ca sa ia in primire creatia lui Dumnezeu, dupa cum spune textul evanghelic de la Sfantul Apostol si Evanghelist Luca, ca „totul era gata” (Lc. 14, 18). Era pregatit totul pentru aceasta cina minunata si extraordinara ca el sa celebreze impreuna cu Dumnezeu dragostea, sau, cum spuneam, “iubirea nebuna” a Sa pe altarul creatiei, inconjurat de fiintele existente in ea. Lui i se incredinteaza aceasta mare responsabilitate ca sa preia creatia si sa o conduca mai departe spre desavarsire.

Drept urmare, Ortodoxia are solutii, raspunsuri concrete si eficiente la starile (post)modrnismului si secularizarii

In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu. Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”

Noi trebuie sa luam aminte la faptul ca existentialismul contemporan traieste aceasta saracie si aceasta goliciune a omului adica pierderea intelesului omului ca si chip al lui Dumnezeu. Ca fiecare existentialist este constient sau nu, acest lucru depinde de fiecare persoana in parte, de modul in care marturiseste si traieste fiecare, dupa cum fiecare ramane sau nu om, dupa chipul lui Dumnezeu care trebuie sa duca la asemanarea cu El. In orice caz, constientizarea saraciei noastre si a acestei nenorociri si mizerii sufletesti va duce la pocainta, iar intoarcerea la „chipul si asemanarea lui Dumnezeu” este posibila doar pentru ca in om exista dinainte caracteristicile chipului dumnezeiesc si aceste caracteristici nu inseamna doar un „proiect” ci insasi forta, capacitatea, posibilitatea si aspiratia date de Dumnezeu pentru existenta si viata autentica a omului intru Dumnezeu. Asadar, in Biserica lui Iisus Hristos, omul redevine el insusi, revine la el insusi, la fratii sai, ceilalti oameni, isi gaseste natura, fiinta sa, existenta si viata autentice, ipostaza sa veridica, relatia sa adevarata si comuniunea cu Dumnezeu, cu el insusi si cu semenii sai. „Ceilalti” pentru om, in Biserica Slavei si a bucuriei in Hristos, nu sunt „infernul”, ci bucuria, dragostea si pradisul sau, dar si viata sa, dupa cum marturiseste Avva Apollo in „Patericul Egiptean”: „Ti-ai vazut fratele – L-ai vazut pe Dumnezeul tau”, iar Sfantul Simeon Noul Teolog adauga: „Toti credinciosii trebuie sa fie considerati de catre noi ca o singura fiinta: trebuie sa ne gandim ca in fiecare dintre ei locuieste Hristos si astfel, din iubire pentru El, noi trebuie sa fim pregatiti sa ne dam viata in modul voluntar” . Ca atare, sfintii lui Dumnezeu in Biserca Ortodoxa (exemple autentice sau pilde vii si demne de urmat in tot ceasul si in tot locul), manifesta si arata de-a lungul veacurilor, ca si astazi de altfel, personalitatea Domnului nostru Iisus Hristos Insusi, in lume, una a comuniunii in dragoste frateasca, chiar daca ea este una contaminata de secularizare. Si aceasta, pentru ca in sfinti si prin sfinti, ca si chipuri vii ale Chipului lui Dumnezeu – Hristos Domnul – Care este arhetipul omului, se vadeste adevarata menire si vocatie a omului. Cand paganul Autolicus i-a cerut Sfantului Teofil al Antiohiei spunand: „Arata-mi pe Dumnezeul tau”, Sfantul i-a raspuns: „Arata-mi pe omul tau si-ti voi arata pe Dumnezeul meu”.

In fiecare epoca, oamenii lui Iisus Hristos, ca fii risipitori sau talhari recunoscatori, chiar daca au cunoscut caderea si slabiciunea pacatului, a coruptiei si a mortii naturii noastre umane plina de neputinte, n-au incercat (si chiar daca au facut-o, au regretat ulterior) sa prezinte in fata lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-indreptatirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Insa multi alti oameni, mai cu seama din ziua de azi, traiesc in mod tragic si amar propria lor cadere, din pricina „invaziei conceptiilor si a dorintelor patrunse de iubirea pentru pacat” pe care-l si justifica, conform cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul, care spune ca „ei transforma slabiciunile naturii umane in materie pentru rautate” , motiv pentru care „nu se indreptatesc” nici nu se mantuiesc, ci „se condamna pe ei insisi” (Tim. 3, 11). Adevaratii crestini – cei care nu sunt stapaniti de duhul secularizarii lumii acesteia, afectate de relativizare si desacralizare, adica autenticii purtatori de Dumnezeu stiau dintotdeauna, si stiu si astazi, ca singura lor indreptatire, singura lor salvare si nadejde de mantuire, precum si viata lor vesnica, este deci, adevarata lor libertate si adevaratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui si i-a enipostaziat in El” , in Trupul Sau teandric care este Biserica.
Prin urmare, Biserica in aceste (ras) timpuri trebuie sa fie ea insasi

Una dintre conditiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxa sa desfasoare o misiune eficace pentru timpul si contextul secularizarii este aceea de a fi ea insasi!... Tocmai incercarile de miscare a terenului pe care ea se fundamenteaza, de subminare a autoritatii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum si aici” , propriile noastre interogari lipsite de sens, totodata atentia deturnata de la adevaratele pericole catre aspectele marunte, superficiale si insignifiante ale formei, de asemenea si altele ca acestea, sunt capabile sa creeze disproportia intre pericolul real si fondul bine conturat al credintei, altminteri in stare si in masura – prin forta prezentei si a marturiei duhului crestin in lume (cel scripturistic, patristic si filocalic) – sa faca fata unei asemenea incercari sau provocari. „Pastrarea identitatii misiunii pe care Ortodoxia o desfasoara prin credinciosii ei reprezinta identificarea fiecaruia dintre acestia cu insasi trairea crestina autentica, cea care da viata si forta duhovniceasca pentru implinirea interioara, dar si pentru marturia exterioara a adevarului privind frumusetea si unicitatea trairii in si cu Iisus Hristos.”

Concluzii
Prin urmare „dupa (re)descoperirea identitatii de sine, este iminenta nevoie de crearea campului de actiune prin cunoasterea realitatii sociale careia Biserica i se adreseaza si care ar trebui sa fie cuprinsa, succint dar si pe larg, in ceea ce numim Doctrina sociala a Bisericii, un corpus de norme minime dar suficiente care sa-i asigure elementului eclesial realitatea prezentarii parghiilor prin care structura bisericeasca transfera invatatura lui Hristos si pozitia Sa catre atat de diversificatele structuri laice: statale, sociale si private prin care ea primeste inapoi, cu realism, manifestari ale altor structuri de a caror atitudine nu poate lua act decat in mod indirect.” Asa stand lucrurile, dupa aceea vom putea vorbi despre construirea in plan general dar si particular, intr-un mod cat se poate de tehnic si de pragmatic, a misiunii actuale a Bisericii, la diferite niveluri si cu diferite raspunderi, tinand permanent seama de contexttul globalizarii si secularizarii, de care nu putem face abstractie, caci atunci tot demersul nostru ar fi unul sortit esecului.

In alta ordine de idei, trebuie sa subliniem faptul ca este nevoie de descoperirea adevarului care arata ca invatatura crestina se implineste si se traieste si acum ca si altadata, ca model de vietuire in care unii nu mai cred si pe care altii il persifleaza. „Mai mult decat altadata, societatea, grupurile umane, comunitatile au nevoie de modele, pe care cel mai adesea le pun la dispozitie mijloacele mass-media, dar tocmai lipsa consecventa a acestora fac ca foamea dupa ele sa fie mai mare; misiunea fiecarui crestin e sa devina model pentru cel de langa el, caruia sa-i incredinteze trairea proprie, cu smerenie, ca drum in care se realizeaza taina Emausului, pentru ca si el, la randul lui, sa primeasca de la celalalt aceeasi marturie, de care are nevoie spre a se fortifica duhovniceste. Spre deosebire de alte timpuri si contexte sociale, crestinii vremurilor actuale simt nevoia sa fie mereu incredintati de realizarile contemporanilor, spre a trece mai usor si mai sigur peste incercarile specifice contextului lor istoric.” Pentru care fapt, Biserica este chemata „sa proclame Evanghelia in total respect fata de libertatea oamenilor (pe care o revendica si la care tin foarte mult, datorita mai ales, orgoliilor), prezentand-o ca o propunere facuta de Dumnezeu omului liber, propunere care cere adeziunea omului. Proclamarea mesajului crestin trebuie deci facuta cu vigoare, dar si cu smerenie si delicatete, fara tentative mai mult sau mai putin mascate de a forta libertatea oamenilor. Sfantul Apostol Petru in prima sa Epistola recomanda primilor crestini – care se gaseau intr-o situatie similara sub anumite aspecte celei de azi, sa fie „pregatiti tot timpul a raspunde la oricine le va cere sa dea socoteala pentru... speranta ce era in ei, dar sa o faca cu gingasie si cu respect” (I Petru 3, 15).”

Incheiere

In incheiere, plecand de la cei doi talhari de pe cruce, care ne reprezinta pe noi – cei, mai mult sau mai putin afectati de duhul nefast al secularizarii, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii Domnului Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...

Rezumat


In studiul de fata, plecand de la conditia si statutul celor doi talhari care au fost rastigniti pe cruce odata cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, am ajuns la observatia ca cei doi reprezinta umanitatea intreaga de astazi si dintotdeauna, vis-a-vis de Domnul Iisus Hristos. Aceasta reflectie si meditatie m-a ajutat foarte mult sa dezbat problema omului de azi din Biserica, intre Iisus Hristos, (post)modernism, existentialism si secularizare, ajungand astfel, la cateva observatii si concluzii cu privire la aspectele secularismului, ce influenteaza si afecteaza intr-o mai mai mica sau mai mare masura viata spirituala a credinciosilor contemporani si, implicit viata sacramentala ori doctrinara a Bisericii.

Concluizia esentiala a studiului este aceea a redesoperirii si reiterarii tezaurului patristic, liturgic, canonic si dogmatic al Bisericii cu scopul fortificarii duhovnicesti a oamenilor si consolidarii vietii bisericesti misionare, in vederea combaterii desacralizarii vietii crestine si a relativismului religios, care constituie factorii principali ai afirmarii si extinderii secularizarii in contextul globalizarii lumii acesteia postmoderne.

Drept urmare, intoarcerea la originile invataturii bisericesti inseamna intarirea cuvantului Mantuitorului nostru Iisus Hristos – care ne asigura ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui!...”

Drd. Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

27 Iulie 2012

Vizualizari: 2861

Voteaza:

Postmodernism si secularizare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE