Potopul

Potopul Mareste imaginea.

Potopul
(Fac. 6,5-8,22)

6, 5-7 Iară văzând Domnul Dumnezeu că s-au înmulţit răutăţile oamenilor pre pământ şi cum că fiecare cugetă în inima sa cu deadinsul la viclenii în toate zilele, şi a socotit Dumnezeu că a făcut pre om pre pământ, şi s-a căit. Şi a zis Dumnezeu: Pierde-voi pre omul pre care l-am făcut de pre faţa pământului, de la om până la dobitoc şi de la cele ce se târăsc până la pasările cerului, căci mă căiesc că i-am făcut pre ei.

Aici istorisirea subliniază universalitatea răului, care cuprindea şi tineri şi bătrâni deopotrivă (întocmai ca în zilele noastre). Desigur că Dumnezeu nu „se căieşte" că a făcut pe om - aceasta este doar o adaptare la înţelegea noastră pământească. El hotărăşte doar să pedepsească pe oameni şi să pună un nou început prin dreptul său Noe, care trebuia să devină un fel de nou Adam. Aşa cum întreaga zidire a fost făcută pentru om şi are să se reînnoiască o dată cu el la sfârşitul lumii, când va fi un cer nou şi un pământ nou, la fel şi pieirea zidirii are loc împreună cu oamenii cei nelegiuiţi din vremea lui Noe.

6, 8-10 Dară Noe a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu. Acestea sunt naşterile lui Noe: Noe, om drept, desăvârşit fiind întru neamul său, a bineplăcut lui Dumnezeu Noe. Şi a născut Noe trei feciori, pre Sim, pre Ham şi pre Iafeth.

Părinţii arată îndeosebi cât de mare era virtutea lui Noe spre a fi aşa de desăvârşit în mijlocul unei generaţii stricate - deci este cu putinţă ca şi noi să fim virtuoşi, chiar trăind în asemenea vremi decăzute cum sunt ale noastre. Observând faptul că Noe a avut doar trei copii (pe când Adam şi ceilalţi Patriarhi au avut poate sute), Părinţii ne îndreaptă privirile spre curăţia lui Noe care se înfrâna chiar de la legiuitul pat al nunţii.

6, 11-13 Şi se stricase pământul înaintea lui Dumnezeu, şi se umpluse de nedreptate. Şi a văzut Domnul Dumnezeu pământul, şi era stricat, pentru că îşi stricase tot trupul calea sa pre pământ. Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: Sfârşind a tot omul vine înaintea mea, că s-a umplut pământul de nedreptate de la dânşii, şi iată voi pierde pre ei şi pământul.

Aici, arată Sfântul Ioan Gură de Aur, Dumnezeu vorbeşte lui Noe faţă către faţă despre planul său pentru omenire. Parcă i-ar spune lui Noe: „Atât de mult s-a înmulţit păcatul, că s-a revărsat şi a umplut de răutate tot pământul. De-aceea am să-i pierd şi pe ei şi pământul. Intrucât ei, prin faptele lor nelegiuite, luându-o înainte, s-au dus pe ei înşişi la pieire, de aceea aduc peste ei prăpăd desăvârşit şi-i pierd şi pe ei şi pământul, pentru ca pământul să poată primi curăţire, ca să se curăţească de murdăria atâtor păcate." Apoi Dumnezeu porunceşte lui Noe să-şi facă o corabie.

6, 14-16 Iară tu fa ţie corabie din lemne neputrezitoare în patru muchii; despărţituri vei face prin corabie şi o vei smoli pre dinlăuntru şi pre dinafară cu smoală. Şi aşa vei face corabia: de trei sute de coţi va fi lungimea corăbiei şi de cincizeci de coţi lăţimea şi de treizeci de coţi înălţimea ei. Strâmtând-o vei face corabia, şi deasupra de un cot o vei sfârşi; şi uşa corăbiei vei face în coaste, şi cămări câte cu două şi câte cu trei rânduri de poduri vei face într-însa.

Cotul este distanţa de la cot până la capătul palmei, deci cam 46 de centimetri. Astfel, corabia, potrivit acestor măsuri, ar fi fost cam de 138 m lungime, 23 m lăţime şi 13,80 m înălţime. Aceasta arată că era un fel de alcătuire foarte neobişnuită, cam ca o luntre mare - o luntre rectangulară, cu trei dimensiuni - având singurul rol de a ţine deasupra apei pe Noe cu copii săi şi cu animalele în timpul Potopului. Aceasta vrea să însemne că urmează un potop ce va nimici totul, şi numai cei rămaşi în corabie vor fi izbăviţi.

Ne putem, desigur, închipui cât de mult i-a luat lui Noe construirea corăbiei, trăind în mijlocul unei generaţii stricate. Oamenii erau aşezaţi cu toţii într-o regiune destul de restrânsă, astfel că, probabil, toată lumea ştia despre ea. La fel, ne putem închipui răspunsul lor când Noe, începând a construi o barcă de 138 de metri lungime, le spunea: „Aveţi grijă, vine un potop uriaş". Probabil că şi-au chemat vecinii, arătându-i cu degetul pe oamenii aceia „smintiţi" şi râzând de ei; iar copii lor probabil că aruncau cu pietre. Drepţii ascultau de voia lui Dumnezeu, iar oamenii râdeau.

Trebuie deci să fi fost ceva destul de ciudat ca un drept să primească o astfel de poruncă; aceasta ne arată că el era în strânsă legătură cu Dumnezeu. Asemeni lui Avraam, care, mai târziu, avea să fie gata să-şi omoare propriul fiu fiindcă ştia că Dumnezeu i-a vorbit, la fel şi Noe, care era drept, vorbind direct cu Dumnezeu, s-a supus poruncii care i s-a dat. Insăşi construcţia unei astfel de structuri imense - care a luat o bună parte din cei o sută douăzeci de ani daţi oamenilor spre pocăinţă - urma să slujească oamenilor drept semn de avertizare asupra catastrofei ce se pregătea.

6, 17-18 Si iata Eu voi aduce potop de apa pe pamant, ca sa strice tot trupul in care este suflet viu sub cer, si oricate vor fi pe pamant vor muri. Si voi pune legământul meu cu tine; şi vei intra în corabie, tu şi feciorii tăi şi femeia ta şi femeile feciorilor tăi cu tine.

Dumnezeu îi descoperă ce urmează să facă cu omenirea şi aşează legământ cu Noe - temă ce apare statornic de-a lungul istoriei sfinte: Dumnezeu face o înţelegere cu aleşii Săi. Dumnezeu împlineşte voia Sa pe pământ nu prin cuvântul să se facă, nu doar spunând cu cuvântul că aşa trebuie să fie, ci găsind un drept care să i se supună. Dumnezeu rânduieşte ca oamenii să săvârşească lucrarea Sa pe pământ.

Fiii lui Noe au fost luaţi în corabie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu fiindcă ar fi fost la fel de virtuoşi ca Noe (deşi se păzeau de relele vremii lor), ci pentru Noe, întocmai cum tovarăşii de călătorie ai Sfântului Pavel au fost izbăviţi împreună cu el când s-a scufundat cu corabia (F. Ap. 27, 22-24).

6,19-22 Şi din toate dobitoacele şi din toate cele ce se târăsc şi din toate fiarele şi din tot trupul, câte două din toate să iei în corabie, ca să le hrăneşti cu tine; parte bărbătească şi femeiascâ să fie. Şi din toate pasările cele zburătoare după fel şi din toate dobitoacele după fel şi din toate vietăţile ce se târăsc pre pământ după felul lor, câte două din toate vor intra la tine să se hrănească împreună cu tine, parte bărbătească şi femeiască. Şi tu să-ţi iei din toate bucatele de care mâncaţi, şi vei aduna la tine, şi vor fi ţie şi lor de mâncare. Şi făcu Noe toate; câte a poruncit lui Domnul Dumnezeu, aşa a făcut.

Aici Noe trebuie să pună hrana în corabie: hrană vegetală, cu care avea sa hrănească şi animalele. Ea trebuia să fie înmagazinată în marile despărţituri din corabie. Din nou, ne putem închipui batjocurile la care l-au supus contemporanii săi pentru o astfel de pregătire aparent nebunească - totuşi Noe s-a supus lui Dumnezeu fără crâcnire: iată, cu adevărat, un om drept, pentru care cele dumnezeieşti vin întâi, iar părerile omeneşti la urmă. Iată o pildă însufleţitoare pentru noi, cei din aceste zile stricate.

7,1-3 Şi a zis Domnul Dumnezeu către Noe: Intră tu şi toată casa ta în corabie, capre tine te-am văzut drept înaintea mea în neamul acesta. Şi din dobitoacele cele curate ia cu tine înlăuntru câte şapte, parte bărbătească şifemeiască; iară, din dobitoacele cele necurate câte două, parte bărbătească şi femeiască. Şi din pasările cerului cele curate câte şapte, parte bărbătească şi femeiască; şi din toate pasările cele necurate câte două, parte bărbătească şi femeiască, ca să păstrezi sămânţa peste tot pământul.

Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă cum ştia Noe deosebirea între animalele „curate" şi „necurate" înainte de legea lui Moisi, când s-a făcut această deosebire; şi răspunde: prin înţelepciunea pusă de Dumnezeu în firea lui.

Şi de ce trebuia să fie câte şapte perechi din animalele curate şi câte două perechi din toate celelalte? Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă răspunsul vădit: ca Noe să poată aduce jertfa când se va termina Potopul, fără să nimicească vreuna din perechi. Şi întocmai aşa a şi făcut (Fac. 8, 20). Mai avea nevoie şi de animale de mâncare, fiindcă îndată după Potop Dumnezeu îi dă porunca să mănânce carne. Poate că motivul mâncării de carne a fost acela că, după Potop, când ferestrele cerului erau deschise, predomina, pe cât se pare, o stare atmosferică cu totul nouă. De asemenea, cum sugerează Părinţii, în acea vreme omul ajunsese mai jos, mai căzut.

7, 4-9 Că încă şapte zile şi eu voi aduce ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, şi voi pierde de pre faţa pământului tot ce viază, care am făcut. Şi a făcut Noe toate, câte a poruncit lui Domnul Dumnezeu. Iară Noe era de şase sute de ani, şi potop de apă s-a făcut pre pământ. Şi a intrat Noe şi feciorii lui şi femeia lui şi femeile feciorilor lui cu dânsul în corabie, pentru apa potopului. Şi din pasările cele curate şi din pasările cele necurate şi din dobitoacele cele curate şi din dobitoacele cele necurate şi din fiare şi din toate cele ce se târăsc pre pământ, câte două din toate au intrat la Noe în corabie, parte bărbătească şi femeiască, precum a poruncit Dumnezeu lui.

Criticii raţionalişti moderni au, desigur, mari probleme cu întreaga poveste a lui Noe şi a corăbiei. Cum putea oare să existe un vas suficient de mare ca să ţină câte două din toate felurile de fiinţe (desigur, cu excepţia peştilor, insectelor şi altor creaturi, ce erau în stare să supravieţuiască singure), şi cum ar fi putut acestea să fie adunate laolaltă din întreaga lume?

In privinţa mărimii corăbiei (care, cum am spus, avea cam 138 m lungime, 23 m lăţime şi 13,80 m înălţime), o estimare modernă a descoperit că un astfel de vas, împărţit în şapte niveluri, cum afirmă textul, putea să ţină cu uşurinţă câte două din toate felurile de animale care trăiesc astăzi, rămânând şi spaţiu în plus.

Unii raţionalişti spun că animalele de pe alte continente, de pildă America, nu ar fi putut să vină pe corabie. Insă, dacă Potopul a fost o catastrofa mondială, aşa cum îl descrie Facerea în versetele următoare, nu putem şti cum arăta pământul înainte de el; poate continentele pe care le cunoaştem au fost formate chiar de Potop şi de procesele geologice care au acţionat de atunci încoace. Nu ştim: probabil că pe atunci exista un singur continent.

Cum au venit animalele? Bineînţeles, le-a trimis Dumnezeu. Textul nu ne spune cum că Noe le-ar fi prins şi le-ar fi silit să intre în corabie; ele doar au intrat. Părinţii înţeleg aceasta destul de simplu şi realist. Sfântul Efrem Sirul scrie:

„Chiar în acea zi au început să vină elefanţi de la răsărit, maimuţe şi păuni de la miazăzi, alte dobitoace s-au adunat de la apus şi altele s-au grăbit să vină de la miazănoapte. Leii şi-au părăsit tufişurile, fiarele cele cumplite au ieşit din desiş, cerbii şi asinii sălbatici au ieşit din sălbăticia lor, fiarele stâncilor s-au adunat din munţi. Oamenii din zilele lui Noe s-au îngrămădit la o asemenea privelişte nemaivăzută, dar nu spre pocăinţă, ci să se desfete văzând cum sub ochii lor intrau în corabie lei, urmaţi îndată, rară frică, de bivolii ce zoreau căutându-şi adăpost alături de ei, cum intrau împreună lupii şi oile, şoimii şi vrăbiile, vulturii şi porumbeii."' Cu alte cuvinte, trebuie să fi fost ceva cu totul spectaculos. Privitorii trebuie că se minunau: ce oare se întâmplă? Nu le-a trecut prin gând că avea loc un lucru suprafiresc, care să-i împingă la pocăinţă. Desigur, savanţii raţionalişti resping această istorisire ca fiind plină de minuni; dar de ce nu ar exista şi aici minuni, cum există totdeauna când Dumnezeu lucrează cu drepţii? Noe este ca un al doilea Adam, în faţa căruia fiarele sălbatice se fac blânde şi ascultătoare.

Iată şi pricina pentru care animalele nu se atacau unul pe altul. Aşa cum în prezenţa lui Adam, care era un om drept, animalele erau în pace unul cu altul, la fel era şi cu Noe. In Ortodoxie există ideea de prepodobnîi, de sfânt care s-a făcut asemenea lui Adam celui întâi-zidit. In prezenţa unui astfel de om drept animalele care sunt în mod firesc vrăjmaşe trăiesc în bună înţelegere. Vedem multe exemple de acest fel în Vieţile Sfinţilor, până în vremurile apropiate de noi. Sfântul Serafim din Sarov şi Sfântul Pavel din Obnora, în Rusia, şi Sfântul Gherman în America, sunt doar câteva exemple. Sfinţii Părinţi spun că tocmai aceasta s-a întâmplat cu Noe. Leul nu mânca mielul fiindcă Noe era un om drept. Când apare un om drept, legile firii se schimbă.

Una dintre principalele obiecţii ale raţionaliştilor este universalitatea Potopului; mulţi spun: „Există relatări despre potopuri babiloniene pe la anul 3000 î.H. Trebuie să se fi produs un potop local în zona Babilonului. Nu putea să aibă loc un potop pe întreg pământul!" Dar de ce să nu se poată? Dumnezeu a făcut întregul pământ; Dumnezeu poate să nimicească întregul pământ. De ce să nu fie un potop peste tot pământul? Din felul cum este descris în Scripturi, este limpede că e vorba tocmai de acesta. Potopul descris în versetele următoare, când „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului s-au deschis" (am vorbit despre sfărâmarea tăriei şi slobozirea apelor de sus în capitolul trei), este o catastrofa cosmică de proporţii uriaşe.

In acelaşi timp aveau loc, neîndoielnic, erupţii vulcanice, apa subterană ieşea afară şi se întâmplau tot felul de fenomene spectaculoase, ceea ce ar explica existenţa munţilor înalţi de astăzi. Potopul nu trebuia neapărat să treacă de vârful Everest, la 9000 de metri; vârful Everest putea să fi apărut după aceea. Se poate ca înainte de Potop munţii să fi fost destul de joşi, poate de câteva sute de metri, în loc de 9000 de metri înălţime.

Scriptura descrie apele Potopului ca fiind de cincisprezece coţi deasupra munţilor celor mai înalţi. Dacă era doar un potop local, cum puteau să fie inundaţii atât de înalte în zona Babilonului, fără să acopere întreg pământul? Iar dacă a fost numai un potop local, de ce nu i-a spus Dumnezeu lui Noe doar să părăsească ţinutul din timp? De ce l-a pus să construiască corabia? Noe putea să fugă din ţinutul Potopului aşa cum Lot a fugit din Sodoma.

Pe deasupra, la sfârşitul Potopului Dumnezeu făgăduieşte că nu va mai lăsa vreodată o asemenea catastrofă universală (Fac. 9, 11). Au mai fost, desigur, mari inundaţii locale de mai multe ori după aceea, dar niciodată un potop universal.

In cărţi romano-catolice unii savanţi moderni declară: „Trebuie să fi rămas câţiva oameni şi în alte părţi ale lumii. Noe era doar un simbol al acestui stadiu al umanităţii." Dar dacă Potopul nu a fost universal, sau cel puţin au mai existat şi alţi supravieţuitori umani în afară de Noe şi familia lui, atunci relatarea sa biblică nu mai are nici un rost sau înţeles. Esenţa celor relatate aici este începutul cu totul nou al omenirii, ce are loc o dată cu el.

In ultimii ani savanţii creaţionişti au făcut cercetări geologice rodnice, care arată, într-adevăr existenţa unui Potop universal în urmă cu aproximativ 5000 de ani (vezi John C. Whitcomb şi Henry M. Morris, The Genesis Flood).

7, 10 Şi a fost după şapte zile, apa potopului s-a făcut pre pământ. In timpul celor şapte zile toţi intră în corabie, se obişnuiesc, îşi găsesc locul, se rânduiesc cei însărcinaţi cu hrana şi se rezolvă problemele practice.

Sfântul Ioan Gură de Aur
descrie totul ca pe o experienţă dură: mirosul animalelor, lipsa ferestrelor spre exterior. Noe a luat, probabil, hrana potrivită pentru el, cu care a hrănit şi animalele. A fost, desigur, un răstimp de post, rugăciune şi nevoinţă. Probabil că nu au mâncat pe săturate. Apoi se descrie Potopul.

7, 11-17 In anul şase sute din viaţa lui Noe, în luna a doua, în douăzeci şi şapte ale lunii, în ziua aceea s-au desfăcut toate izvoarele adâncului, şi jgheaburile cerului s-au deschis, şi a căzut ploaie pre pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. In ziua aceea intrat-au Noe, Sim, Ham şi Iafeth, feciorii lui Noe, şi femeia lui Noe şi trei femei ale feciorilor lui cu dânsul în corabie, şi toate fiarele după fel şi toate dobitoacele după fel şi toată vietatea ce se mişcă pre pământ după fel şi toată pasărea zburătoare după felul său au intrat la Noe în corabie, câte două, parte bărbătească şi femeiască din tot trupul în care este suflet viu. Şi cele ce intrase, parte bărbătească şi femeiască din tot trupul au intrat, după cum a poruncit Dumnezeu lui Noe. Şi a încuiat Domnul Dumnezeu corabia pre dinafară. Şi a fost potop patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pre pământ.

Aşa cum am spus, nu era vorba doar de ploaie. Totul venea în jos din tărie, şi totul se ridica de dedesubt, aducând pământul în aceeaşi stare în care se găsea în Prima Zi a Facerii - haos.

7,17-24 Şi s-a înmulţit apa şi a ridicat corabia, şi a înălţat-o de pre pământ. Şi creştea apa şi se înmulţea foarte pre pământ, şi se purta corabia pre deasupra apei. Iar apa se întărea foarte foarte pre pământ, şi a acoperit toţi munţii cei înalţi cari erau sub cer. De cincisprezece coţi s-a înălţat apa în sus şi a acoperit toţi munţii cei înalţi.Şi a murit tot trupul ce se mişca pre pământ, al pasărilor şi al dobitoacelor şi al fiarelor şi toată vietatea ce se mişcă pre pământ, şi tot omul; şi toate câte aveau suflare de viaţă, şi tot ce era pre uscat au murit. Şi a pierit tot ce era viu pre faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc, şi cele ce se târăsc şi pasările cerului, şi s-au stins de pre pământ; şi a rămas Noe singur şi cei ce erau cu elin corabie. Şi s-a înălţat apa pre pământ o sută cincizeci de zile.

Noe avea şase sute de ani în vremea Potopului; deci Dumnezeu a dat omenirii numai o sută de ani şi şapte zile de pocăinţă, nu o sută douăzeci de ani, aşa cum hotărâse. Aceasta fiindcă, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, oamenii se făcuseră nevrednici de mai mult timp, rămânând neclintiţi chiar când au văzut corabia şi animalele adunându-se în chip minunat în ea.2 De-acum era destul de limpede că oamenii nu se pocăiau.

Potopul a acoperit chiar şi munţii cei mai înalţi cu cincisprezece coţi de apă (aproape 7 metri). Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre aceasta:

„De cincisprezece coţi s-a înălţat apa în sus şi a acoperit toţi munţii. Nu fără de rost ne-a povestit acestea Scriptura, ci ca să cunoaştem că s-au înecat nu numai oamenii şi animalele - cele cu patru picioare şi cele târâtoare -, ci şi păsările cerului, şi toate cele câte trăiesc în munte, fiarele adică şi celelalte fiinţe." Apoi zice iarăşi:

„Vezi că ne vorbeşte o dată, de două ori şi de mai multe ori de prăpădul care a fost, şi ne spune că n-a scăpat nimeni, ci toţi au fost înecaţi de ape, oameni şi animale."

Dacă oamenii erau atât de răi, oare au pierit cu toţii duhovniceşte la Potop? Au fost oare cu toţii osândiţi pe veci pentru păcatele lor sau nu? Scriptura ne vorbeşte îndeosebi despre cei ce trăiau în vremea lui Noe. In I Petru 13, 18-20, Apostolul Petru descrie cum s-a pogorât Hristos în Hades şi pe cine a văzut acolo: Pentru că şi Hristos o dată pentru păcate a pătimit, cel drept pentru cei nedrepţi, ca pre noi să ne aducă la Dumnezeu omorându-se cu trupul şi înviind cu Duhul; întru carele şi duhurilor ce erau în temniţă, pogorându-se, a propovăduit, celor ce fuseseră odinioară necredincioase când aşteptau îndelungă răbdarea lui Dumnezeu în zilele lui Noe, fâcându-se corabia întru care puţine, adică opt suflete, s-au mântuit prin apă. Această mântuire prin apă, zice Sfântul Petru, este preînchipuirea botezului. Corabia este chipul Bisericii, al mântuirii din răutatea lumii.

Citatul din Sfântul Petru spune desluşit că Hristos s-a dus să propovăduiască celor care au pierit în vremea lui Noe. Deci au avut prilejul să se căiască, deşi trupeşte muriseră toţi. După moarte, aveau dezvinovăţirea că Noe nu fusese Hristos sau Dumnezeu însuşi, astfel că li s-a dat prilejul să-l primească pe Hristos. Acest lucru însă ţinea de fiecare suflet în parte. Neîndoielnic, unii dintre cei morţi la Potop au primit propovăduirea lui Hristos în Hades, iar alţii nu. Când inima omului se împietreşte, el nu-l primeşte pe Hristos chiar ştiind că trebuie să se pocăiască, că este ultimul prilej. Mândria îl împiedică.

8, 1-3 Şi şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe şi de toate fiarele şi de toate dobitoacele şi de toate pasările şi de toate vietăţile ce se târăsc, câte erau cu dânsul în corabie, şi a adus Dumnezeu vânt pre pământ, şi a încetat apa. Şi s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului, şi s-a oprit ploaia din cer. Şi scădea apa scurgându-se de pre pământ, şi s-a împuţinat apa după o sută cincizeci de zile.

Şi şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe nu înseamnă că îl uitase între timp. Inseamnă că Dumnezeu a ţinut minte să îl mântuiască. Astfel de graiuri sunt antropomorfice, ca noi să putem înţelege.

Ieromonah Serafim Rose
Cartea Facerii, Crearea lumii si Omul inceputurilor, Editura Sophia

Cumpara volumul "Cartea Facerii, Crearea lumii si Omul inceputurilor"

 

10 Martie 2015

Vizualizari: 1196

Voteaza:

Potopul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE