Predica la Duminica a 25-a dupa Rusalii

"Pilda Samarineanului milostiv"

"Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti." (Luca 10, 27)

In duminica a 25-a dupa Rusalii, Sfanta noastra Biserica a randuit ca sa se citeasca in cadrul Sfintei Liturghii o pericopa din Evanghelistul Luca, si anume aceea cu Pilda samarineanului milostiv. Daca in duminica precedenta, adica a 24-a dupa Rusalii, Mantuitorul a inviat-o pe fiica lui Iair aratandu-ne ca prin El putem biruii moartea, in aceasta duminica prin Pilda samarineanului milostiv, Mantuitorul ne arata o cale de a mostenii viata vesnica.

Universul pe care il deschide aceasta parabola este foarte larg. Este mai larg decat noi vedem la prima vedere. in toate invataturile si faptele Sale Mantuitorul ne-a deschis nenumarate perspective de a intelege si de a constientiza conditia noastra ca oameni. Felul in care El ne-a expus adevarurile de credinta este unul potrivit modului si nivelului nostru de intelegere. Unul dintre modalitatile de propovaduire preferate de Mantuitorul au fost pildele. Inspirate si adaptate realitatii contemporane in care si-a desfasurat activitatea, pildele aveau avantajul de a fi usor de retinut, de transmis si mai apoi de inteles.

Pilda Samarineanului milostiv a fost rostita in contextul unei provocari a unui invatator de lege care incerca sa-L ispiteasca. Nu de putine ori carturarii si fariseii au incercat sa-L prinda pe Mantuitorul "in cuvant" insa niciodata nu au avut sorti de izbanda. Ar fi fost paradoxal ca insusi Logosul lui Dumnezeu, Cuvantul intrupat sa fie "prins" in cuvant !

Provocarea acestui invatator de lege vine in contextul in care Mantuitorul le vorbeste celor 72 de ucenici trimisi la propovaduire prin cetati, si care intorcandu-se isi exprimau bucuria pentru faptele pe care le-au savarsit in numele lui Iisus Hristos. Spune Scriptura ca acestia "s-au intors cu bucurie zicand: Doamne, si demonii ni se supun in numele Tau" (Lc. 10, 17), iar Mantuitorul vazandu-le bucuria le spune " nu va bucurati ca duhurile vi se pleaca, ci va bucurati ca numele voastre sunt scrise in ceruri."(Lc. 10, 20). Mare lucru le spune Mantuitorul. Le spune sa se bucure pentru ca numele lor sunt scrise in ceruri. Le da certitudinea mantuirii ca rezultat al lucrarii bune la care au fost trimisi si pe care si-au asumat-o. Asistand la aceasta discutie invatatorul de lege ii cere miseleste Mantuitorului solutia magica a mantuirii: "Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?"(Lc. 10, 25)

Intrebarea, in cazul acestui carturar este inutila si denigranta. El un talcuitor al Torei, un specialist al Legii lui Moise il intreaba pe Fiul unui teslar ce sa faca ca sa mosteneasca viata de veci. Este ca si cum un profesor si-ar intreba studentii cum si ce trebuie sa le predea la curs.

Mantuitorul, cunoscand miselia acestui carturar nu ii da un raspuns si il face pe el sa isi raspunda, il confrunta cu legea pe care el o invata in popor. Raspunsul acestuia il stim cu totii: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti." Carturarul a fost batut cu propriile sale arme. Mantuitorul i-a aratat ca solutia salvatoare i-a fost la indemana tot timpul. Scriptura ne spune ca invatatorul "voind sa se indrepteze pe sine" ii adreseaza Mantuitorului o alta intrebare si anume: "Cine este aproapele meu?"

Grea intrebare dragi colegi. Foarte grea. Oare cati dintre noi am putea sa raspundem obiectiv? Cati am putea sa ne identificam aproapele? Cei mai multi dintre noi am fi tentati probabil sa-i nominalizam pe parinti sau pe prieteni ca apropiati, sau pe cineva cunoscut. Totusi Mantuitorul ne ofera o viziune diferita, si ii da un raspuns pe cat de clar pe atat de plin de sensuri.

Cunoastem cu totii pilda. Cu omul care se cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari care dupa ce l-au pradat de bunuri l-au lasat abia viu. Cu preotul si levitul care coborand din intamplare pe acea cale si vazandu-l cazut au trecut pe alaturi. Cu samarineanul care facandu-i-se mila se opreste din drumul sau, si ingrijindu-l ce acel om il si duce la o casa de oaspeti unde mai plateste 2 dinari pentru cheltuiala viitoare, si stim si concluzia invatatorului de lege cum ca aproapele celui suferind a fost acela care a facut mila cu el.

Dragi colegi,

La trei intrebari as vrea sa gasim raspunsul referindu-ne la aceasta pilda si anume:

De ce levitul si preotul vazandu-l pe cel cazut ca este abia viu au trecut pe alaturi, l-au ocolit?

Care a fost meritul cel mai mare al samarineanului?

Si cine este aproapele nostru?

Ca sa raspundem la prima intrebare trebuie sa tinem cont de contextul politic si de geografia acelei regiuni. Drumul dintre Ierusalim si Ierihon avea in acele vremuri o faima nu foarte buna. Era un drum care facea legatura intre 2 centre comerciale puternice, Ierusalimul, capitala provincie romane si Ierihonul, faimos pentru mirodeniile si miresmele care se produceau si se comercializau acolo, si era strabatut de multi negustori cu bunuri si bani. in acest context si datorita zonei muntoase era un drum preferat de hoti care nu iertau nici o prada. Cei mai multi negustori se deplasau in grupuri tocmai pentru a se putea apara mai bine in cazul unei tentative de talharie.

Omul nostru din pilda era din pacate singur fiind o prada usoara pentru talhari. Acestia nu l-au iertat si dupa ce l-au pradat l-au batut lasandu-l abia viu.

Mantuitorul ne spune ca "din intamplare" pe acest drum a trecut si un preot tot singur care vazandu-l pe cel ranit il ocoleste. Trece pe alaturi. La fel actioneaza si un levit care trece prin acel loc tot singur. il vede si trece pe alaturi. Oare chiar asa de tare se grabeau acestia doi incat nu se puteau opri macar sa vada daca mai traieste, sau aveau o inima asa rece incat nu s-au sensibilizat la suferinta acelui muribund? Sau au trecut pe alaturi de frica talharilor care puteau fi in zona si care se puteau folosii de omul ranit ca de o momeala. Motivul indiferentei preotului si a levitului a fost frica. Frica de moarte. Incapacitatea lor de a-si risca propriile vieti pentru a o salva pe a altuia. Au preferat doar sa vada de departe si sa treaca in graba pe alaturi.

Samarineanul insa, facandu-i-se mila, s-a oprit din drum, i-a ingrijit ranile turnandu-i pe ele vin si untdelemn, probabil hrana lui, s-a abatut de la drum ca sa il duca pe ranit la o casa de oaspeti si a platit pentru el doi dinari, ca sa fie ingrijit in continuare si ca sa aiba certitudinea ca se va face bine. Si-a asumat datoria pana la capat. Si-a riscat avutul pe care il purta cu el, bani, asinul si chiar viata din dragoste pentru omul ranit. Adevarata jertfa a samarineanului, mai presus de vinul si untdelemnul si cei doi dinari dati gazdei a fost faptul ca si-a riscat viata. A fost capabil de sacrificiul suprem fara sa astepte vreo rasplata. Ce sa astepti de la un muribund talharit?

Cu siguranta ca si preotul si levitul au fost incercati de un sentiment de mila fata de bietul om insa infaptuirea milei in cazul de fata era riscanta. Nu aveau nimic de castigat si mai mult. Puteau pierde totul.

Acum dragi colegi, vazand aceste aspecte putem sa raspundem la cea de a treia intrebare? Cine este aproapele nostru? Pe cine trebuie sa iubim ca pe noi insine? Cu siguranta pe cineva care ne iubeste la fel.

Cine dintre cunoscutii nostri si-ar risca viata din dragoste pentru noi? Probabil ca am putea gasi cativa. Poate chiar mai multi. Dar cati dintre noi am fi dispusi sa ne riscam vietile pentru un strain? Teoretic am fi multi, practic nu stiu, eu unul cu siguranta ca as gasi o scuza. Cu toate acestea este cineva care si-a lasat intreaga maretie de dragul nostru si a murit in locul nostru pentru ca noi sa traim.

Hristos s-a rastignit, de buna voie ca noi sa nu mai fim nevoiti sa murim. Hristos nu a trecut pe alaturi. El s-a aruncat in mainile talharilor si tot el a platit gazdei cei doi dinari in locul nostru. Ne-a platit datoria ca noi sa fim liberi si ca sa ne bucuram ca numele noastre sunt scrise in ceruri.

Acum sa ne mai intrebam odata. Cine este cu adevarat aproapele nostru? si langa cine am vrea sa fim apropare? Cu siguranta ca Mantuitorul ne sta aproape. Se jertfeste pentru noi in fiecare Liturghie ca noi sa primim "painea cea spre fiinta" si sa mostenim viata cea vesnica. La fel cum ne iubeste Hristos trebuie sa ne iubim aproapele. "Sa va iubiti unul pe altul asa cum V-am iubit pe voi".

Sa ne ajute bunul Dumnezeu sa fim mereu aproape de El in toate gandurile si faptele noastre si sa nu trecem pe alaturi. Iar daca o facem sa ne intoarcem la Hristos pentru ca el ne asteapta mereu cu bratele deschise pregatit sa ne plateasca datoria.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururi si-n veci vecilor. Amin.

Claudiu Ionut Boia