Pretinsa influenta apuseana asupra operei Sfantului Nicodim

Pretinsa influenta apuseana asupra operei Sfantului Nicodim Mareste imaginea.


Pretinsa influenta apuseana asupra operei Sfantului Nicodim

 

Exista pareri ale unor teologi si cercetatori ai vietii si scrisului Sfantului Nicodim Aghioritul care sustin ca in elaborarea operelor sale, atat in traduceri cat st in lucrari personale, ar fi existat unele influente ale teologiei si spiritualitatii apusene. Unii dintre acestia socotesc ca in operele sale exista idei clare in care se reflecta invatatura Bisericii Romano-Catolice, si pe care Sfantul Nicodim si le-ar fi impropriat. Pen­tru elucidarea adevarului, si mai ales pentru a dovedi ortodoxia inva­taturii si gandirii sale teologice, ne vom ocupa in mod deosebit de acest aspect in cele ce urmeaza.

 

Trebuie sa amintim de la inceput ca exista unii factori de ordin spiritual care au contribuit, credem, intr-un mod decisiv la formarea si orientarea gandirii sale teologice, si anume:

 

a)  Existenta a doua curente spirituale: cel filo-apusean (avand la baza iluminismul francez si mai tarziu influentele spirituale ale Revo­lutiei franceze asupra Rasaritului),  si  cel antilatin sau   traditionalist (care  era spiritul bisericesc traditional  al Patriarhiei ecumenice din Constantinopol).

 

b)  Disputa asa numita a colivelor (care poate reflecta, in mare parte, conflictul dintre curentele spirituale mai sus pomenite).

 

c)  Starea duhovniceasca foarte decazuta a poporului grec ortodox, care a determinat pe Sfantul Nicodim sa scrie totdeauna "carti zidi­toare de suflet" si carti "pentru iluminarea poporului dreptcredincios".

 

Credem ca primii doi factori pomeniti au contribuit foarte mult la orientarea spirituala a Sfantului Nicodim si la alcatuirea continutului scrierilor sale. Iar cel de al treilea factor a contribuit nu numai la continutul lucrarilor sale, ci si la forma in care ele au aparut, adica in asa fel concepute incat sa fie pe intelesul tuturor, inclusiv al celor simpli.

 

Sa analizam acum acesti factori mai detailat. Propaganda calugarilor apuseni in teritoriul Bisericii Ortodoxe n-a fost fara efecte. Nu putini oameni s-au convertit la catolicism si la protestantism. Aceasta a creat o atmosfera de sim­patie fata de apuseni, atmosfera care predomina in literatura mai putin teologica a epocii respective. De exemplu, Adamantios Korais, care a trait in Franta si a fost foarte influentat de mediul liberal in care a activat, cauta sa creeze aceeasi atmosfera spirituala si in Grecia, unde se continua cu mari greutati traditia spirituala a Bizantului. Se pare ca A. Korais a avut un oarecare succes, pentru ca ideile sale priveau multe aspecte din viata grecilor din imperiul otoman si ofereau posi­bilitatea cunoasterii unei alte conceptii despre viata spirituala si so­ciala in afara de Biserica, institutie care pana atunci juca un rol prin­cipal spiritual si social.

 

Un simpatizant al lui A. Korais si in general un partizan al ilumi­nismului francez, care aproape aprioric vede deplasarea acestui feno­men in viata spirituala si sociala a grecilor din opera respectiva, este C. Th. Dimarais.

 

In partea a patra din istoria sa despre literatura neogreaca, C. Dimaras are un capitol cu un titlu foarte semnificativ : O lume se naste (1770-1820). Ideile si opiniile sale au facut scoala in acest sens, dar cu o baza eronata. Eroarea care statea la baza scolii create de C. Dimaras a fost, credem, convingerea ca fenomenele spirituale petrecute in Rasarit se puteau explica dupa aceleasi tipare ca si in Franta. Deci, se facea o transpunere intocmai, se facea o interpretare asemanatoare, fara sa se dea importanta unor factori spirituali si sociali specifici Oc­cidentului care au contribuit la aparitia iluminismului francez, spre deosebire de situatia caracteristica Rasaritului.

 

Pe de alta parte, insa, Manuil I. Ghedeon sustine ca Biserica nu se impotriveste la adevarata filosofie si nu se opune la adevarata dezvoltare a stiintelor. "Niciodata - zice M. Ghedeon - n-a fost vinovata Biserica, ci timpurile pacatuiau.". Este foarte curios ca aceeasi parere despre aceasta epoca o gasim si la C. Dimajas, cand scrie : "De ambele parti oamenii se conduc in extreme. Caracteristic epocii este aprinderea patimilor. care n-a avut o manifestare asema­natoare in istoria elenismului subjugat".

 

Theodoros Zisis vorbind despre curentele apusene care isi exercitau influenta lor asupra noului Stat grec instituit dupa inlaturarea ju­gului otoman, le compara cu acelea care au creat atmosfera in care au luptat in alte vremuri, asemanatoare, Sfantul Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, si patriarhul Ghenadie Scholarios.

 

Aproape toti cei care s-au ocupat cu examinarea situatiei spirituale si sociale din secolul XVIII si din secolele urmatoare, au fost de acord ca spiritul apusean a dominat in cadrul manifestarilor spirituale ale epocii, ca si in organizarea noului stat grec de mai tarziu.

 

Istoricul bisericesc Arhim. Vasilios Stefanidis, referindu-se la si­tuatia bisericeasca, mai precis la situatia teologica de dupa caderea Bizantului si pana in secolul XIX, constata anumite influente romano-catolice sau protestante, dar, cu toate acestea, crede el, Biserica n-a iesit din cadrul ei fundamental ortodox.

 

In schimb Christos Yanaras sustine ca viata spirituala in general si teologia precum si viata bisericeasca, in special, au fost si inca sunt foarte accentuat influentate de spiritul apusean. "Teologia greceasca, spune el, s-a intalnit cu Apusul chiar din secolele XVII si XVIII, si mai ales dupa infiintarea noului Stat grec, nu cu intentia de a intra in dialog cu acesta si sa reprezenite o identitate ortodoxa activa constienta, ci s-a lasat in mod pasiv sa fie influentata de Apus, ba uneori se grabea sa accepte metodologia, criteriile si uneori chiar opiniile integrate din teologia apuseana".

 

In aceasta epoca de rascruce si de curente opuse a aparut pe te­renul spiritual, in general, si bisericesc-teologic, in special, Sfantul Nicodim Aghioritul, care a realizat o opera ce se intinde cam din ulti­mul sfert al secolului XVIII (Filocalia, 1782), pana pe la sfarsitul seco­lului XIX (Introducerea in opera Sfantului Grigorie Palama, 1883), ba chiar pana in primul sfert al secolului nostru (cartea Alfavitalfavitos a Sfantului Nicodim a aparut, in prima editie, in anul 1928).

 

La cei care au studiat opera Sfantului Nicodim sau se refera la ea ocazional, se gasesc pareri foarte diferentiate, uneori chiar opuse. Unii sustin ca, mai ales cu ocazia traducerilor sale din opere apusene, Sfantul Nicodim ar fi fost influentat de curentul filoapusean, si mai precis filocatolic care exista in orizontul spiritual din epoca sa.

 

Altii sustin ca el a fost un anticatolic, un teolog care s-a opus in­fluentelor apusene. Monahul Theoclitos zice ca Sfantul Nicodim "a con­centrat in opera lui toata literatura antilatina de dupa marea schisma si in continuare".

 

Iar altii cred ca Sfantul Nicodim a mers pe o linie intermediara. In privinta aceasta, N. Zaharopoulos scrie : "Sfantul Nicodim a mers pe linia liberala a lui Methodios Anthrakitis, a lui A. Korais etc, dupa cum a manifestat si tendinta extrema, conservatoare a lui Atanasie din Paros, etc." .        

                                                                               

Nu lipsesc nici cei care, referindu-se la opera Sfantului Nicodim si la traducerile sale din opere apusene, vor sa vada in Sfantul Nicodim un ortodox conciliant, inspirat de un oarecare ecumenism, mai ales in ceea ce priveste spiritualitatea apuseana si cea rasariteana. Ei spun ca exista in popor un "ecumenism practic", cum am zice noi astazi, sau in termeni mai noi, o spiritualitate asemanatoare sau comuna, care unea pe credinciosii apuseni si rasariteni, pe cand invataturile dogma­tice ii desparteau. C. Papoulidis, precizand in privinta aceasta, afirma categoric : "In materie de spiritualitate, separatia dintre Biserici, adica dintre Biserica Romano-Catolica si cea Ortodoxa, nu exista. Dar trebuie sa se faca distinctie privind caracterul local al spiritualitatii apusene si rasaritene, care difera, "dupa cum, de exemplu, difera Siberia de Spania".

 

Discutiile privind influentele apusene in opera Sfantului Nicodim au fost provocate de faptul ca  Sfantul Nicodim a tradus cartea lui Lorenzo Scupoli (1530-1610), "Combatimento spiri­tuale", care s-a tiparit, in prima editie, la Venetia, in anul 1589. Cartea aceasta a cunoscut in Apus multe editii si traduceri. Sfantul Nicodim, la prima editie scrie despre aceasta carte ca a fost compusa de "un in­telept". Iar M. Willer, in aceeasi privinta, spune ca Sfantul Nicodim pentru "Razboiul nevazut" a avut in vedere doua lucrari scrise de L. Scupoli, si anume : a) Le combat spirituel, si b) Le sentier du Paradis. De asemenea, tot legata de discutiile mai sus pomenite este si cartea "Exercitii spirituale", care apartine unui autor mai vechi, si pe care Ignatiu de Loyola a dezvoltat-o. Din cauza ca a circulat printre ordi­nele sale calugaresti, a fost legata de numele sau. Sfantul Nicodim a avut in vedere editia in limba franceza ("Exercices spirituels"). Des­pre aceasta carte M. Willer spune ca a fost facuta dupa cartea lui P. Scan-Pierre Pinamonti - Gli esercizi spirituali di S. Ignazio di Loyola distinti e divisi nelle meditazioni, nelle esami e nelle lezioni, aparuta la Venetia 1704.

 

In ceea ce priveste extensiunea acestor doua "traduceri" obser­vam ca lucrarea "Razboiul nevazut", in forma in care a prezentat-o Sfantul Nicodim Aghioritul, este de doua ori mai mare decat lucrarea originala a lui Scupoli. Tot asa si cartea Exercitii spirituale are 650 de pagini, pe cand originalul latin folosit de Sfantul Nicodim avea abia 30 de pagini.

 

Totusi persista intrebarea : de ce Sfantul Nicodim a tradus din cartile apusene?

 

Mai intai tinem sa precizam ca Sfantul Nicodim nu poate fi socotit un scriitor si teolog ecumenist in sensul dat mai sus de C. Papoulidis si I. Hauchec intrucat el, ca un adanc cunoscator de teologie stia bine ca la baza spiritualitatii unei Biserici sta invatatura dogmatica, adica spiritualitatea este trairea, aplicarea in viata, a invataturii propriu-zise a unei Biserici. Si deci daca avem o invatatura ortodoxa si o invatatura romano-catolica, avem prin urmare o spiritualitate ortodoxa si o spiri­tualitate romano-catolica. De asemenea, teza mai sus pomenita, ca Sfan­tul Nicodim a mers pe o linie intermediara, nu este justificata, intrucat Sfantul Nicodim, prin tot ce scrie, nu se ascunde si, dupa cum este de la sine inteles, cineva nu poate sa fie in acelasi timp si filoapusean, sau filocatolic, si antiapusean, sau anticatolic. Noi avem cazuri in care Sfan­tul Nicodim face o critica aspra Botezului latinilor, a carui valabilitate nu o recunoaste. Monahul Theoclitos (op. cit., p. 236) a publicat o scri­soare a Sfantului Nicodim adresata patriarhului Grigorie al V-lea, prin care recomanda patriarhului un monah catolic care voia sa vina la Or­todoxie si care, potrivit pozitiei clare a Sfantului Nicodim, trebuia sa fie rebotezat; dupa cum se vede, din cauza ereziilor papale, Sfantul Nicodim n-a recunoscut validitatea Botezului catolicilor.

 

Parerea noastra la intrebarea pusa mai sus este ca aceasta ches­tiune nu se poate lamuri printr-o simpla afirmatie ori negatie, ci tre­buie vazuta in ansamblul ei si anume : Sfantul Nicodim inca din copi­larie, cand a invatat limbi straine (italiana si franceza), a citit unele dintre cartile care circulau atunci prin misionari apuseni. Mai tarziu, pe cand frecventa scoala din Smirna, datorita mai ales directorului scolii, Hierotheos Dendrinos, a prins o vreme cand in aceasta scoala se mani­festa un suflu spiritual antilatin. Plecand din Smirna si intorcandu-se in insula Naxos, pe langa mitropolitul insulei, a avut ocazia sa se intalneasca cu niste calugari atoniti foarte evlaviosi si familiarizati cu probleme de viata contemplativa. Apoi calatoreste in insula Hydra si leaga prietenie stransa cu Macarie, episcopul Corintului si cu sihas­trul Silvestru. Se stabileste un timp la Sfantul Munte Athos si traieste in mediul acesta curat ortodox, unde influentele din Apus n-au avut niciodata vreun efect serios asupra spiritualitatii atonite, in plus, totdeauna era in bune relatii cu Macarie, episcopul din Corint, si Atanasie din Paros, barbati distinsi pentru pregatirea lor teologica ortodoxa si pentru inalta lor viata spirituala. Mai ales cel din urma a fost si un luptator contra papalitatii si contra abaterilor Bisericii Romano-Catolice.

 

Am putut constata deci pana acum ca Sfantul Nicodim avea in scri­erile sale preferinte pentru probleme de inalta spiritualitate, de viata contemplativa ; unii, nu fara motiv, ii socotesc pe Sfantul Nicodim ca un continuator al isihasmului din secolul XIV. Asa ca, C. Papoulidis, referindu-se la acesti trei barbati: Sfantul Nicodim, Macarie al Corin­tului si Atanasie din Paros, spune ca : "ei cred ca renasterea in Bise­rica nu va fi posibila altfel decat prin pazirea deplina a traditiei si prin reinnoirea isihasmului, un isihasm care sa fie realizat in cadrul vietii  liturgice (cultice). In general - spune C. Papoulidis - a avut dreptate Ph. Meyer cand scria despre Cuviosul Nicodim Aghioritul ca "a pus isihasmul pe baze mai noi". El scria asa pentru ca Nicodim Aghio­ritul, prin introducerea vietii isihaste in chinovie a cautat sa imbine isihasmul eremitic cu viata liturgica, cultica. Asemenea pareri gasim si la alti cercetatori.

 

De asemenea, tot C. Papoulidis spune ca : "Sfantul Nicodim, continuand linia marilor parinti niptici si isihasti, ne-a daruit o carte rara bazata pe isihasm (este vorba despre Manual de sfaturi pentru pa­zirea celor cinci simturi).

 

Am vazut deja cum il admira pe Sfantul Grigorie Palama si nu este o exagerare sa spunem ca Sfantul Nicodim a fost primul si cel mai mare palamist. In aceste conditii, Sfantul Nicodim nu se putea ma­nifesta ca un filocatolic, ca un influentat de teologia sau de spirituali­tatea apuseana, el care s-a hranit cu miezul teologiei ortodoxe si a expus aceasta teologie in scrierile sale, el care traia ca un adevarat ca­lugar, o viata ascetica si contemplativa, fara sa mai punem la soco­teala parerile sale antilatine, raspindite in diferite carti ale sale, despre care am vorbit anterior.

 

O privire de ansamblu a operei sale, care, in afara celei imnografice, se intinde pe 20.000 de pagini, si o viziune fara prejudecati asupra ei, ne conduce la concluzia ca Sfantul Nicodim, dispunand de o cultura generala foarte bogata, cunoscand teologia chiar din operele Sfintilor Parinti, traind spiritualitatea ortodoxa, dar cunoscand si teologia si spi­ritualitatea apusenilor, in calitatea lui de adevarat calugar atonit, fara sa fie dispus sa faca compromisuri si neavand nevoie sa uzeze de vreun fel de diplomatie, avand legaturi stranse cu persoane distinse pentru fidelitatea lor fata de credinta traditionala, s-a exprimat in mod clar si categoric ca un adevarat teolog ortodox, ca un traitor al Ortodoxiei autentice, pana la cele mai intime expresii ale ei, si ca un dascal al Ortodoxiei pentru intreaga Biserica Ortodoxa, si mai ales pentru po­porul grec dreptcredincios, atat de oropsit si plin de ignoranta din cauza situatiei spirituale si sociale in care traia sub ocupatia otomana. Dra­gostea aceasta pentru poporul ortodox si grija sa permanenta, l-au con­dus pe Sfantul Nicodim la traducerea cartilor mai sus pomenite. Si este un fel de a spune ca le-a tradus, pentru ca, de fapt, Sfantul Ni­codim le-a prelucrat, dupa cum am vazut, in cel mai autentic spirit ortodox. Si a facut aceasta pentru ca a socotit ca prin alcatuirea sis­tematica a continutului lor, se ofera credinciosilor un ajutor, o opera utila si ziditoare pentru viata lor spirituala. Aceste carti au fost trans­formate in asa fel incat nu mai putem vorbi realmente de traduceri, ci de realcatuirea lor, de la bun inceput, pastrand numai impartirea ma­terialului si planul initial, dar imbogatindu-le mult cu numeroase si in­tinse texte si invataturi patristice noi, atat in desfasurarea expunerii, cat si in note. Am pomenit deja cazul cartii "Exercitii spirituale", care, in prima forma, avea 30 de pagini si pe care autorul nostru a ajuns sa o faca de 650 de pagini. De asemenea, "Razboiul nevazut" este im­bogatit cu note asa de numeroase si extinse, incat textul initial al aces­tora a devenit o jumatate din continutul cartii. Astfel ca, datorita con­tinutului notelor adaugate de Sfantul Nicodim, cartea s-a transformat total, devenind un fel de manual de mistica, de invatare a rugaciunii inimii si, in general, o adevarata carte de spiritualitate si de invatatura pur ortodoxa.

 

Daca se poate vorbi deci de o oarecare influenta a teologiei apusene asupra operei Sfantului Nicodim, aceasta s-ar putea reduce doar la metoda de lucru pe care marele carturar atonit si-a insusit-o uneori tocmai pentru a se face cat mai bine inteles de catre toti cititorii. Fara indoiala ca el a folosit literatura spirituala apuseana, dar aceasta nu a afectat invatatura lui ortodoxa, ci doar modul de redactare a unor opere sau traduceri si prelucrari. Despre aceasta metoda vorbeste chiar Sfantul Nicodim in Precuvntarea la Talcuirea Epistolelor pauline a lui Teofilact. Iata ce spune el : "Fiindca limpezimea intelesului si conciziunea sunt opuse intre ele, iar sfintitul Teofilact in multe parti ale talcuirii sale este foarte concis, asa ca intelesul sau nu se poate lamuri mai bine, mai ales talcuirea cea simpla, pentru aceasta eu am explicat si amplificat ideile ce erau obscure din cauza conciziunii, parte prin adau­giri, parte prin omisiuni si modificari, numai si numai ca sa limpezesc mai bine intelesul pentru fratii mei cei simpli , caci daca as fi tradus literal din elineste partile cele concise, intelesul ar fi fost cu totul intu­necat. Din orice limba ai traduce, trebuie sa faci intotdeauna vreun adaos, vreo omisiune sau schimbare, pentru specificul (caracterul) lim­bii ,- la traducerea de fata, insa, adaugirile au mai sporit si din cauza conciziunii. Apoi deoarece in unele parti lipseau marturiile trebuitoare din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti, cum si din deslusirile potri­vite materiei am indeplinit si aceste lipsuri, precum se poate vedea din alaturarea talmacirii de fata cu scrierea cea originala elineasca. Deci, la talcuirea ce cu dragoste am facut-o pentru fratii mei cei sim­pli, am adaugat si multe insemnari filologice pentru invatatii neamului meu si mai ales pentru predicatorii incepatori, ca sa le dau marturie sa invete pre poporul lui Dumnezeu".

 

De asemenea, in operele Sfantului Nicodim s-ar putea observa un limbaj teologic influentat de literatura apuseana, care ar da impresia ca el isi insuseste si invatatura exprimata de termenii intrebuintati, in acest sens, am putea cita un exemplu din lucrarea Carte foarte fo­lositoare de suflet, unde, in partea a treia, intitulata Sfatuire dulce catre cel ce se spovedeste, Sfantul Nicodim se exprima in felul urmator : "Trei vatamari pricinuieste lui Dumnezeu pacatul: vatamarea intai, pentru ca tu, cu pacatele tale, ai necinstit si ocarit pe Dumnezeu; vatamarea a doua, pentru ca tu, cu pacatele tale, te-ai aratat nemultumitor ; va­tamarea a treia, pentru ca tu, cu pacatele tale, ai facut neauzita ne­dreptate si defaimare impotriva izbavirii. Trei vatamari pricinuieste pa­catul la pacatos : vatamarea intai: pierderea darurilor celor mai presus de fire date de Dumnezeu in viata aceasta; vatamarea a doua: pier­derea fericirii celei vesnice ,vatamarea a treia : munca vesnica. La prima citire, limbajul folosit de autor pare scolastic, iar ideea de vatamare adusa lui Dumnezeu ne-ar duce cu gandul la termenii de "ofensa" sau de "jignire" folositi in teoria rascumpararii formulata de Anselm de Canterbury. De asemenea, si expresia "pierderea darurilor celor mai presus de fire", ne-ar face sa ne gandim la teza scolastica a "darurilor supraadaugate" (dona superaddita) si pierderea lor prin pacat.

 

Daca citim insa intreaga lucrare, observam ca aceste idei se in­cadreaza perfect in contextul general ortodox al operei sale. Nu este vorba aici de o insusire a tezelor romano-catolice legate de rascumpa­rare, ci de o expunere cat mai sistematica a urmarilor pacatului pentru a fi intelese de toti, ca si de folosirea unui limbaj in duh scolastic. In­trebuintarea metodei scolastice si a limbajului adecvat acestei metode sunt departe de a constitui o dovada a insusirii invataturilor romano-catolice. Ca este asa, se vede si din atitudinea pe care o are Sfantul Nicodim fata de Biserica Romano-Catolica si de invatatura ei, atitudine pe care el o exprima fara sovaire. De aceea, inainte de a incheia acest capitol privind chestiunea pretinsei influente apusene asupra operei Sfantului Nicodim, il lasam pe insusi Sfantul Nicodim sa ne explice po­zitia sa clara, incontestabila, plina de darul dreptei socotinte, care ca­racterizeaza pe oamenii sfinti, cu o temeinica pregatire. Sfantul Nico­dim spune : "Ca sa aleaga cineva cele bune si drepte de la adversari, nu este ceva de lepadat, dar nu sa imprumute si cele mincinoase si neortodoxe". De asemenea, tot el zice in alta parte, in aceasta pri­vinta : "Opiniile gresite si obiceiurile anticanonice ale latinilor si ale altor credinciosi trebuie sa le detestam si sa le respingem; iar daca se gaseste la acestia ceva corect si confirmat de sfintele canoane si de Sfintele Sinoade, acestea nu se cade sa le detestam sau sa le res­pingem".

 

Este o marturisire clara si precisa a crezului sau pur ortodox, care lamureste cat se poate de raspicat ca Sfantul Nicodim Aghioritul nu s-a putut lasa influentat din punct de vedere doctrinar de invatatura romano-catolica in scrisul, sau teologic, si ca afirmatia contrara este o nascocire rau intentionata.

 

Pr. Constantinos Karaisaridis

.

04 Noiembrie 2007

Vizualizari: 2748

Voteaza:

Pretinsa influenta apuseana asupra operei Sfantului Nicodim 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE